În malaxor

În ultimii ani, atât de buni pentru romanul românesc, o temă a început să fie valorificată epic de autori, din mai multe generații, care amânaseră tratarea ei. E vorba despre viața în totalitarism, și anume, în cel circumscris istoric în România intervalului 1948-1989, de la instalarea în forță a comunismului, prin valurile de teroare care s-au succedat, până la transformarea socialismului real în mediu și element de viață cotidiană.

Anii colectivizării fuseseră, e drept, focalizați și în romane, unele impresionante, apărute înainte de 1990, însă și la Preda, și la Buzura, și la alți romancieri curajoși, tema era distorsionată de cadrul ideologic strâmt și fisurată prin intervențiile pe text ale cenzurii. Abuzurile nu puteau fi decât ale epocii Dej, epocii următoare, Ceaușescu, revenindu-i meritul de a le numi ca atare și, pe cât posibil, a le îndrepta.

Beneficiind de libertatea de expresie a anilor noștri, Gabriel Chifu dă în Punct și de la capăt un roman al totalitarismului românesc, cu accent pe ambii termeni: și pe aplicarea directivelor venite de la „marele vecin de la Răsărit“, și pe bolnava originalitate autohtonă în zdrobirea „dușmanilor poporului“. Cartea impresionează deopotrivă prin tensiunea dramatică a reprezentării și prin compoziția în care planul inițial e sincronizat cu prezentul în care ne aflăm. Prozatorul a înțeles și a evitat o anumită capcană în care suita cronologică a secvențelor dă un indice de predictibilitate și o notă de previzibilitate intrigii, în romanul realist cu rezonanță socio-politică și istorică. Lectorul cunoaște prea bine evoluția macro, astfel că faptele ficționale se înscriu într-un tipar dat. De aceea, răsturnând cronologia, Chifu a ales un scenariu de roman care începe cu prezentul ruinat al unui supraviețuitor, pentru a desfășura, înapoi, calupuri din viețile mutilate și distruse ale unor personaje, pozitive și negative, feminine și masculine, din rândul activiștilor sau din cel al reacționarilor.

Toate sunt prinse într-un malaxor simili-demonic, într-un mecanism cu combustia răului pe care înspăimântătorul experiment Pitești îl exprimă și îl vizualizează în toate componentele sale. Iar prozatorul reușește performanța de a crea personaje viabile atât în seria celor negative (Damian Bordea, înconjurat în închisoare de mai mulți ticăloși episodici), cât și în linia pozitivului mai greu reprezentabil epic. De altfel, Nicolae Manolescu, considerându-l pe Octavian Cadar „mai pregnant psihologic“ decât Bordea, salută ca pe o reușită rară a romanului tocmai această pregnanță a eroului pozitiv. Nu l-aș subestima însă pe sceleratul Damian Bordea, la fel de plin și de bine conturat ca personaj. Ambițiosul de a fi întotdeauna primul va fi executat în 1954, deci înainte de a face 30 de ani, dar după un traseu al răului cvasi-complet. Unul dintre cele mai puternice capitole din roman este acela în care activistul timpurilor noi se vede el însuși ridicat, arestat și condamnat. Fără soluții deus ex machina ale romancierului, prin inteligența și voința personajului, ambele eliberate de scrupule, acesta ajunge să imagineze o soluție pentru ca, și în închisoare, să se ridice deasupra celorlalți, înfricoșându-i și zdrobindu-le rezistența. E ceea ce a fost numit experimentul Pitești, pus în act de Bordea, în scene terifiante, greu de uitat. Iată, deci, cum în contextul cel mai constrângător, acela al spațiului penitenciar, diavolul își face loc nu numai în faptele gardienilor și ale comandanților, ci și în ale deținuților. Bordea devine la Pitești unul „model“, activ, nu pasiv, făcând reeducarea tovarășilor de temniță, transformându-l pe un fost student la Teologie îndobitocit de suferință și umilință într-un continuator al circuitului violenței criminale. În această scenă vedem o victimă care, mai târziu, va face tot ce i se spune: „Corneliu Terezianu acum era îngrozit: nu mai suporta durerea, trupul său îndurase atâtea chinuri în această perioadă, încât numai gândul că trebuie să treacă încă o dată prin coșmarul acelor lovituri îl înnebunea și-l făcea să verse de greață și de rău și de neputință și de spaimă. Nu, nu mai îndura și în sinea sa dorea să facă orice, numai să oprească teroarea. Ca și cînd i-ar fi citit gândurile, Bordea a strigat: - Stop! Bătăușii, evident, s-au supus. Apoi, a poruncit către Pompei Burlan, știind că-i oferă un fel de premiu dându-i sarcina asta lui, care simțea o plăcere maladivă să tortureze: - Burlan, ia arată-i tu lui domnu’ ce te-am învățat eu! Studentul la Arheologie a sărit ca mânat de un arc nevăzut, a luat patentul pe care Bordea îl scosese din buzunar și s-a apucat de treabă. I-a făcut semn lui Cernea cel disciplinat să-l ajute, iar acesta, vânjos, l-a apucat cu brațele pe la spate pe viitorul preot și l-a ținut strâns, atent să nu-l scape. Iar Pompei Burlan, cu îndemânare, i-a răsucit teologului brațul drept și apoi cu patentul i-a prins unghia de la degetul mare și a tras cu putere. Viitorul preot a urlat de durere și și-a pierdut cunoștința. Burlan, în schimb, încântat, a chiuit ridicând deasupra capului, ca pe un trofeu, patentul cu unghia omului, plină de sânge, prinsă în el“ (pp. 182-183).

La capătul celălalt al scalei, în extrema unei rezistențe interioare la fel de uimitoare precum inventivitatea diabolică a lui Bordea, se află vechiul său coleg care, încă din adolescență, încearcă să țină calea binelui. Dacă în scenele de la Pitești focalizarea este pe agresiunea făcută, pe violența exercitată, într-o perspectivă narativă impersonalizată, în cele de la Râmnicu Sărat, unde este închis Octavian Cadar, obiectivul insistă pe rezistența personajului la agresiune sadică, violență, tortură fizică și psihică. Avem aici partitura Victimei, nu a Călăului, rulată cu aceeași finețe narativă, de data aceasta dinspre eul care suferă, nu dinspre cel care provoacă suferință. Pe lângă Cadar apar, tot episodic, personaje care vor să facă mai puțin rău, iar dispariția lor rapidă din cadru semnalizează că locul lor în sistem, în malaxor, trebuie ocupat de cadre „de nădejde“ ale „reeducării“. Astfel că eroul pozitiv rămâne singur, în condiția unei victime care, mai devreme sau mai târziu, va ceda.

Pe Cadar numai Dumnezeu îl mai poate ajuta - și este exact lucrul care se întâmplă, nu prin inserare de miraculos, ci printr-o inimaginabilă, în context, fortificare în lumina unei credințe adevărate și vii. Dacă prototipul lui Bordea este Țurcanu, cel al lui Cadar pare să fie N. Steinhardt. Un episod mistic din adolescență va fi actualizat și retrăit de acest personaj, într-adevăr, memorabil: „În depărtare, cu o măreție calmă, curgea Dunărea, iar dincolo de fluviu se vedea orașul acela bulgăresc în care el visa să ajungă cândva, așa cum visa să ajungă în atâtea locuri din lumea largă. Din cer, cobora lumina îmblânzită a asfințitului, ca arama topită, îi cuprindea băiatului corpul, și deodată lui i s-a părut că se scufundă într-o altfel de apă, venită de sus, nesfârșită“ (p. 346).

Pe decorul recognoscibil al României anilor ‘40 și ‘50 (deceniile cu cel mai mare cuantum de suferință la nivelul individului, familiei, comunității, clasei, societății) și cu derularea inversă, pe înapoi, a unor secvențe mai pașnice din Limanu-de-Sus, Craiova, Ploiești dinaintea celor concentraționare, sunt adăugate astfel două dimensiuni. Una, dur-realistă și atroce, punctează evoluția unui ambițios de factură balzaciană până la punctul terminus, venit destul de rapid, fiindcă timpurile noi nu se încurcă prea mult în socoteli caracterologice. Cine ne încurcă, într-un moment sau altul, trebuie eliminat. La antipod este linia cealaltă, tot realistă prin determinări și „detalii“, dar supraînălțată spiritual și mai puțin atinsă, astfel, de sângele și excrementele iadului concentraționar. Șansa nu e de a scăpa de malaxor, fiindcă în al doilea deceniu de grozăvii la scară națională malaxorul este însuși statul totalitar; șansa este ca, fiind prins în acest mecanism perfect reglat al răului, să-ți păstrezi umanitatea, în așteptarea unor vremuri mai omenești. Ne putem gândi și la Ion D. Sîrbu, biet intelectual strălucit care a făcut, în romane și în jurnalul pentru sertar, radiografia comunismului românesc în anii ‘80.

Roman de vârf, Punct și de la capăt arată resursele unui autor polivalent și complexitatea unei teme atât de sensibile și de dificile, în arborescența și în intensitatea ei dramatică.