Pe aceeași temă
Nu doar prozatorii saizecisti si optzecisti se retiparesc, ci si cei ai valului 2000. Dupa Cecilia Stefanescu, cu Legaturi bolnavicioase (2002, 2005), Lucian Dan Teodorovici isi republica in colectia Ego a Editurii Polirom romanul de debut, Cu putin inaintea coborarii extraterestrilor printre noi*. Gestul in sine poate avea mai multe explicatii: nemultumirea fata de receptarea cartii la prima editie (in 1999, la o editura ca si necunoscuta, Outopos), gandul ca ar putea beneficia de distributia de cu totul alta anvergura a unei edituri mari sau dorinta de a readuce pe piata, practic simultan cu alte doua romane publicate ulterior, primul sau titlu.
Oricare dintre cele trei explicatii poate fi valabila in cazul lui Lucian Dan Teodorovici, dar cea adevarata se afla cu siguranta in prefata semnata de Daniel Cristea-Enache, publicata de altfel recent si sub forma de recenzie: cartea a fost rescrisa masiv, cu un spor de coerenta narativa, pe masura experientei pe care tanarul prozator a capatat-o intre timp. Analiza detaliata a schimbarilor operate fata de editia 1999, prezenta in acest text, ma scuteste de o lectura comparativa. De acum inainte, romanul de debut al lui Teodorovici va fi probabil cel pe care-l citim acum, la Polirom.
Prozatorii ieseni nu s-au topit niciodata cu adevarat in noul val al prozei tinere. Mai degraba au rezistat pentru a oferi repere la care noua proza sa se raporteze. Scoala ludic-ironica din care se trag Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu sau Dan Lungu are puternice legaturi cu spiritul optzecismului iesean tarziu, din jurul revistelor Opinia studenteasca sau Dialog, si comunica semnificativ cu “grenada” neasteptata aruncata recent in ograda literaturii de spectacolul cu Evanghelistii, piesa Alinei Mungiu. Ce se regaseste la toti acesti autori e spiritul rebel fata de inclinatia spre cele religioase, cand nu spre bigotism, a Moldovei, discursul coroziv ca antidot la eticheta cam rasuflata de “creuzet” al lirismului romanesc (Moldova lui Eminescu si Sadoveanu!) si o anume lene carcotasa, care tine sa se distanteze atat de batosenia studioasa a Ardealului, cat si de excesele teoretice sterilizante ale regatenilor. Scrisul timpuriu al unor Luca Pitu, Dan Petrescu si, in genere, ceea ce s-a numit “scoala ieseana a eseului” reprezinta humusul din care au crescut prozatorii moldoveni de azi si care, ne place sau nu, le asigura o originalitate greu accesibila colegilor lor de la sud de Milcov.
Mai e apoi traditia ieseana a boemei, care nu seamana prin nimic cu cea damboviteana. Dupa Ursachi, Brumaru & Co., suntem siliti sa acceptam ca, la moldoveni, boema naste literatura, in timp ce la Bucuresti e mai degraba invers. Deambularile bahico-erotico-narcomane din cartile lui Constantin Popescu, Ionut Chiva, Alina Nelega, Adrian Schiop, ori, mai recent, Alain Gavrilutiu, produc, vorba Ioanei Baetica, “fise de inregistrare” si nimic mai mult. Un fel de neorealism epic, greu de suportat in doze mari si profund tautologic fata de zgura cotidianului. Excesele din Cu putin inaintea... (ca sa venim la subiect) tes aceeasi experienta de viata, dar pe o canava parodica si umoristica. Distanta de protectie care rezulta de aici dreneaza palierul mazgos, inconfortabil, al betiilor interminabile, al vomei din 10 in 10 pagini, si lasa ca sunet remanent un teribilism juvenil nefardat, strans tinut de mana de dadaceala scriitorului adult, care se joaca, nitel ipocrit, cu textul.
Prima scorneala provocatoare e chiar titlul - imposibil de intrebuintat intr-o recenzie, de pilda. Nici urmatoarele carti ale lui Lucian Dan Teodorovici nu-si refuza asemenea delicii: Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana, Atunci i-am ars doua palme. Indispensabila in acest caz, cheia ludica deschide insa un roman greu reductibil la genul umoristic. Apropiat deja de personaje din Anton Holban sau Kundera, eroul lui Teodorovici vine deopotriva din Capek, din Teodor Mazilu, Ion Baiesu si I.D. Sirbu. Un tembelism arborat drept masca ii permite sa ne infatiseze viata mai putin banal decat multi autori care se iau in serios scriind la persoana intai.
Daca vrem neaparat, gasim prin cutele micului roman insemne ale unei tehnici elaborate, de cuminte realism. “Eul” povestitor isi face singur psihanaliza: o mama bigota si opresiva l-a impins de timpuriu sa tanjeasca a se face remarcat. “Eu eram ala care privea ofuscat, cu jind, cum ceilalti se distreaza in felul lor, liber, in timp ce mie orice pas gresit imi rotunjea in fata ochilor fie pe bunica, fie pe mama, depindea de context, uneori pe amandoua in acelasi timp” - isi aminteste eroul, incercand sa priceapa de unde-i vine nevoia de a atrage atentia cu orice pret. Caci, se explica in alta parte: “atata vreme cat reusesc sa sochez si sa fiu admirat pentru a asta, sunt un ins implinit”.
Din distanta stabilita intre constrangerile educatiei simplu teroriste pe care i-o aplicase familia si excesele prin care a incercat s-o corecteze mai tarziu, se naste amuzantul roman care incepe asa: “Sunt un tip tragic. Pe cuvant.” Ce urmeaza e mai degraba o insiruire de scene caracteristice: bodegi jegoase, talalaieli fara rost prin parcuri, chefuri ridicate din banal prin gesturi extreme (se rade in cap, in toiul iernii, si-si tatueaza pe teasta un Isus in exercitiul functiunii sale “masculine” cu o silueta feminina, spre groaza preotului care incearca sa-l spovedeasca), betii de camin studentesc, dupa care eroul se regaseste in camera cu cate-o candida eleva cu “sani pomposi”, “putin suie, tantalauca, dar haioasa”, lungi conversatii parodiind umori de absint, cu o Hipioata plina de temperament: “Nimeni nu ne iubeste, suntem singuri, insingurati de o lume cinica. (...) Doar banii conteaza, sentimentele mai putin. - Traim o drama. - Una atroce. Nimeni nu ma intelege. Daca as fi inteleasa, as fi iubita.”.
“Suferintele” de june Werther postcomunist, ca si modelul existentei “underground”, sunt tavalite fara mila de Lucian Dan Teodorovici prin mujdeiul puternic astringent al umorului sau inteligent, pana la fragezirea totala. Nimic crancen si nimic vulgar in aceasta suita de obraznicii inexplicabile chiar si pentru autorul lor. In cautarea, totusi, a unei explicatii, autorul descopera alt filon ludic si nu ezita sa-l exploateze: ticneala benigna, recte extraterestrii.
Doua povesti incadreaza titlul si-i dau sens. Prima merita reprodusa cu ghilimele: “Aveam, cand eram mic, obsesia ca cineva, naiba stie cine, imi urmareste fiecare miscare, ca traiesc intr-o lume de carton, asemenea puilor mici de gaina, dintr-aceia ce au doar un puf galben, pui abia iesiti din ou. Bunica mi-i aducea acasa de la piata, ii vara intr-o cutie uriasa de carton si mi-i lasa sa-i privesc ore in sir, interzicandu-mi un singur lucru - sa pun mana. Iar eu stateam ca prostul cu ochii bolditi, privindu-i cum se ciupesc, cum se calca unul pe altul pentru a apuca mancarea, branza amestecata cu faina de porumb si cu apa... Si ma distram. Si-mi inchipuiam ca, asemenea puilor, care nu ma vedeau, sunt si eu varat in lumea mea de carton, ca vreun copil de extraterestru urias sta si ma priveste ca prostul, cu ochii bolditi, fiindu-i interzis un singur lucru - sa puna mana.” Istoria cu puii slujeste drept justificare pentru obiceiul de a trage cu urechea la ce spun oamenii cand nu se cred ascultati: “cum nu pot sa ma pun in postura extraterestrului meu urias, care sa-i priveasca pe oameni de deasupra, intre peretii lor de carton, m-am obisnuit sa ii surprind altfel, dar tot in intimitate”.
A doua istorie o are in centru pe nasa junelui din roman, descinsa in camera lui de student. Cincagenara pasionata de legaturi paranormale debiteaza in fata prietenilor lui despre logodna ei cu Sfantul Ilie si despre iminenta coborare pe pamant, pedepsitoare, a extraterestrilor. Dar in romanul lui Lucian Dan Teodorovici deraierile sunt acceptate cu o liniste remarcabila. Am regasit-o recent si in proza lui Nichita Danilov - à propos de legaturile noilor prozatori moldoveni cu optzecismul local. Tot acolo trag si scenele cu boschetari hatri, ca de altfel si genul de improvizatii iresponsabile la care se dedau intruna personajele.
Teribilismul destins al scrisului lui Lucian Dan Teodorovici manevreaza inteligent relatia complexa cu personajele, pe de o parte, cu cititorul pe de alta. Prezentul de care ne-am sastisit indeajuns dupa “ospetele” imprudente din proza si filmele ultimei generatii isi recupereaza neasteptat busola in scrisul acestui autor. Dincolo de sarjele comice, condimentate minutios cu framantari incompatibile cu bodega (vezi paginile despre identitatea religioasa a personajului povestitor), Teodorovici ascunde un profil de moralist sfios, constient ca s-ar plasa in afara aerului timpului daca s-ar deconspira. Mici indicii sunt “uitate” totusi printre situatiile ce aluneca in farsa la fiecare pas (un singur exemplu: sinuciderea unui prieten, care calcase cu masina, beat fiind, o femeie insarcinata). Tot aici s-ar inscrie si alegerea scenei de final - o rescriere ludic-melancolica si autocompatimitoare a stirilor de fapt divers, cu disperati urcati pe stalpii de electricitate, amenintand cu sinuciderea.
Lumea lui Teodorovici rescrie teribilist realitatea. O face ca sa ne castige atentia, ca si eroul sau. Odata stabilita conexiunea, autorul revine printre noi si priveste spectacolul... din sala.
*Lucian Dan Teodorovici, Cu putin inaintea coborarii extraterestrilor printre noi, Ed. Polirom, 2006, 205 pag.
