Pe aceeași temă
În pragul unei noi stagiuni teatrale, un titlu mă urmărește: Neliniște, spectacol de referință al Teatrului Odeon din Capitală, în mod inexplicabil ocolit de premii (autor – Ivan Vîrîpaev, regia – Bobi Pricop, interpretă de neuitat – Dorina Lazăr). El ar putea provoca prin extensie multe reflecții privind conjuncturi și realități contemporane, și cea mai importantă dintre ele este problema imaginii, care, în vremurile noastre, datorită noilor tehnologii în război mediatic tot mai vizibil cu adevărul, domină mai toate sectoarele societății. Scriitoarea aparent inaccesibilă, candidată la Nobel, ajunsă la senectute, trăiește în piesă prin presiunea memoriei, un moment al conștiinței de sine greu suportabil, de ea și de ceilalți. Măștile cad și dramele se dezlănțuie, lăsând să plutească la final în atmosferă întrebarea: cui folosește?
Cum puțini dintre locuitorii planetei se mai gândesc azi, în pragul atâtor cataclisme anunțate sau nu, la răspunderi în fața istoriei, sacrificiul de sine pare în multe privințe inutil. Trecutul e o țară străină, titra pe coperta unei cărți Davis Lowenthal, iar mai demult Roland Barthes ne avertiza că: Evenimentul nu mai are decât o existență lingvistică. Și publicitară, am adăuga noi, cei de azi, care trăim sub specia lui breaking news și a atâtor titluri de presă care ne bombardează cu non/evenimente, făcând din relativismul lui Einstein cuvânt de ordine. Ce sens mai au în acest context mărturiile scriitoarei americane de origine israeliană despre trecutul ei compromis din piesa citată și cine își mai permite luxul unor dezvăluiri zdrobitoare?
Neliniști ca acestea pălesc în fața unor amenințări imediate, așa încât în privința teatrului, de pildă, la care ne gândim acum, nu știm ce e mai urgent: să prizăm conștient dezvăluirile istorice privind trecutul, la care ne îndeamnă cercetătorii avizi de descoperiri, sau viitorul care bate la ușă mai grăbit cu veștile rele decât cu cele bune?
În efortul ei de împrospătare transgenerațională și de redefinire fenomenologică, scena românească, sincron cu cultura în care există, ar vrea să ne asigure că suntem pe drumul cel bun. Ba chiar entuziaști. Ici-colo însă, câte o voce lucidă întoarce pagina și ne trezește la realitate. O realitate cu adevărat neliniștitoare, dacă nu ne credem infailibili în dreptul nostru la visări creatoare de „conținuturi” optimiste , ca să intrăm în limbajul comunicărilor de pe internet.
Cum premierele sunt deocamdată în faza lui Făt-Frumos care-și aruncă promițător buzduganul, ne putem folosi de timpul rămas pentru a ne pune câteva întrebări neliniștitoare privind viitorul noii stagiuni 2024-2025.
Cum e cu comasarea, de pildă? Acea inițiativă care ar avea drept scop eficientizarea, mai întâi financiar–contabilă și de personal, a unor instituții culturale, văzută ca amenințare, de unele care-și presimt dispariția, sau ca un colac de salvare, de altele cu statut incert.
Operată cu discreție, noua măsură a provocat, deocamdată, cel puțin un scandal, cel de la Opera Română, cum urmează să fie denumită noua instituție compusă din fosta Operă Națională București și Tinerimea Română, entitate renăscută pe ruinele fostului ansamblu al UTC–ului de odinioară. Că e neliniște printre artiștii și salariații Operei e de înțeles, mai ales că nu e mult de când pe acolo au trecut și furtuna unirii și despărțirii de Operetă și alte revoluții cu și fără miză națională, care i-au slăbit temeliile. Cine are dreptate în lupta taberelor create ad-hoc în prag de nouă stagiune și ce vom vedea noi pe scena unde actualul director ne asigura că guvernează valoarea sunt tot atâtea motive de neliniște. Doar o analiză publică realistă și obiectivă ar putea aduce lumină în acest caz, despre care sperăm să nu se adauge șirului de dreptăți/nedreptăți din istoria recentă a instituției care ne echivochează (vezi cazul coregrafului Koborg, care a dus la destabilizarea secției de balet). La umbra acestui conflict, alte instituții se comasează, dar despre ele nu mai îndrăznește să vorbească nimeni. Criteriile devin tot mai cețoase și practica un fel de scapă cine poate.
Tot pe la colțurile presei vigilente se vorbește despre interimatele managerilor din teatre. În București cel puțin, fenomenul e endemic. Ce generează asta? Instabilitate, s-a spus. Provizorat și lipsă de perspectivă. Și așa este, deși, pe de altă parte, nici instalarea pe vecie a unor manageri longevivi nu e o soluție, câtă vreme fenomenul își revendică dreptul la înnoire. Deocamdată, stagiunea trecută n-a dat semne de neliniște în această privință, noii directori numiți interimar de Primărie fiind siguri pe șansele lor de a produce schimbarea dorită. Spectacole sold out, premiere inedite și o efervescență a schimburilor de idei promițătoare, chiar dacă pe aici s-a strecurat și mult hulitul conflict de interese care se poartă și la cei tineri, cum se vede. Îmi dai, îți dau ! o practică blamabilă în principiu, dar profitabilă când produce și valoare, și nu doar compromisuri morale.
Mai de neînțeles este agitația în jurul interimatului de la TNB, care s-a transformat într-un casus belli urmat de un embargou aplicat pe nedrept instituției, cu ocazia unor evenimente naționale de profil. Toată lumea dă lecții privind profilul unui teatru național descris de cărți încă nescrise, dar când s-a vorbit de modelul Naționalului Regal din Londra nu-mi amintesc să fi trăit oprobriul opiniei publice. Și aici ne-ar ajuta o dezbatere poate provocată chiar de Teatrul Național din București, în asociere cu celelalte naționale din țară. Cândva, acestea alcătuiau un cartel apărându-și solidar drepturile și creațiile. Până una alta, la Naționalul din București sunt multe titluri remarcabile, sunt și colaborări externe, iar „greaua moștenire”, care le mai dă insomnii unora, funcționează pozitiv în privința organizării, acest mamut nefiind ușor de stăpânit. Conservatorism versus deschidere este una dintre temele la care ar fi corigent bătrânul Național, deși cine le urmărește afișul poate constata că sunt bine primiți și debutanții, și vedetele, au creditare și actorii doritori de afirmare individuală din TNB, și dramaturgii merituoși, iar repertoriul pe toate gusturile e, credem, orientat corespunzător structurii unui public care nu vrea nici doar Hedda Gabler, nici numai Exil, nici chiar Pescărușul rebranduit și care întâmpină cu entuziasm oriunde reluarea repertoriului românesc interbelic, acea comedie sentimentală care i-a definit odinioară pe plângăreții veseli din spațiul carpato-danubiano-pontic (sunt sub impresia unei cărți emoționante scrise despre istoria României moderne de britanicul Paul Kenyon, Copiii nopții. De citit). Cu privire la găzduirea plătită a spectacolelor din teatrul comercial, independent, s-ar putea spune că tot o deschidere e și aceasta. În fond, acest sector al teatrului contemporan n-a fost scos în afara legii teatrelor, pe care o așteptăm, și e deservit de unii dintre cei mai importanți actori ai scenei românești actuale. Cum știm, aceștia nu au nicio neliniște în privința discuțiilor principiale din spațiul critic, contând pe vocația lor de a atrage un public tot mai numeros, care le plătește corespunzător prestația.
Ciudată pare a fi, în schimb, liniștea care domnește în privința situației imobilelor în care funcționează teatrele. Cele mai multe, declarate nesigure și evacuate de multă vreme. Cazul Teatrului Mic e notoriu, acesta nemaiavând de ani buni un spațiu al lui, dar nici Bulandra nu stă mai bine, tot amânând intrarea în consolidare a cel puțin unei săli. Cum anul trecut
ne-am entuziasmat disproporționat la redeschiderea Teatrului Creangă după aproape 15 ani de reabilitare a clădirii, s-ar părea că o să mai trăim această realitate consolați la gândul că nu e nici pe departe cea mai dramatică situație. Când trec cu tramvaiul hurducăit pe vechea Cale a Moșilor și văd cum se străduiesc constructorii să țină în viață zidurile unui han străvechi, devenit reper în lupta pentru recuperarea unui fond patrimonial incert, mă gândesc că poate e o strategie aici și că teatrele mai au de așteptat. Ne vom mai înghesui multă vreme pe bănci de lemn, vorba poetului, în mica sală improvizată din Gabroveni, să vedem spectacole merituoase, la concurență cu „independenții”, învățați să joace pe unde apucă. Fiindcă, nu-i așa?, este bună pentru piesele lui Mazilu și sufrageria bunicii.
O neliniște aproape frisonantă ar putea să ne dea însă perspectiva restricțiilor anunțate privind finanțările publice, când vine vorba de festivaluri.
Calendarul acestora pentru toamna 2024 aproape că îl concurează pe acela al campaniei electorale, cu riscuri cu tot. Cum se știe, cele mai multe dintre aceste manifestări, fie ele locale sau naționale, se fac cu sprijin de la Guvern sau administrația locală. N-am prea văzut sponsorizări private, esențiale, de care se bucură evenimente precum Concursul Internațional „George Enescu”.
Dacă bugetele se micșorează sau dispar, s-ar putea ca mult-așteptatele festivaluri locale să aibă de suferit, văduvind comunitățile de acele sărbători în care au prilejul, unic, de cele mai multe ori, de a vedea spectacole bune, realizate pe tot cuprinsul țării. În condițiile imposibilității organizării turneelor, din cauza costurilor impracticabile, festivalurile, galele, zilele aniversare, ca mobil al unor evenimente de anvergură, sunt parte a unei dinamici necesare a schimburilor culturale, vitale pentru întreținerea unui fenomen. Cum se poate evita acest eventual crah? În niciun fel, dată fiind situația financiară a țării. Cât privește dreptul de a ne neliniști pe această temă, acesta, da, nu ni-l ia nimeni, chiar dacă nu ia decât forma unei simple atitudini.
Tot un fel de atitudine, de revizuire a acesteia prin distanțarea de propriile interese de imagine, e și gestul scriitoarei din Neliniște, piesa citată de la Odeon. Ea își sacrifică reputația de dragul adevărului, dar mai ales pentru a ne face să gândim la ce câștigăm și ce pierdem când cutezăm să recunoaștem dacă împăratul e gol.
