La teatru, despre Neliniște și Băieții de zinc

Filozofia lui Ivan Vîrîpaev despre neliniște, invocată punctual de piesa sa Neliniște, în premieră la Teatrul Odeon (/ne᾽li.nij.te/ în transcrierea grafică de pe afiș), este de necuprins. Pleacă de la povestea vieții unei scriitoare de succes în prag de Nobel și de bătrânețe și se întinde peste toată scena, trecând când zglobiu, când melancolic rampa. Nu doar pentru că autorul rotunjește fiecare paragraf din rostirile monologate ale protagonistei prin cuvântul-explicație- neliniște - , dar  și pentru că știe să insinueze  întregului spectacol un tremur existențial contaminant. Am mai avut parte de întâlniri de acest fel cu dramaturgul rus traversat nefericit de dramele omenirii și ale poporului din care provine, la  Conferința iraniană, de pildă, spectacolul Teatrului din Sibiu. Aceeași traducătoare, Raluca Rădulescu, la curent cu ultimele scrieri ale lui Vîrîpaev (Neliniște datează din 2018) și același regizor - Bobi Pricop duc mai departe mesajul scriitorului. Aici, cercul problemelor se strânge în jurul unei celule umane văzute ca o monadă, deoarece scriitoarea Ula Richter cu biografia ei complicată pare să concentreze mai toate neliniștile lumii în ADN-ul ei, izbucnind în scântei și drame de conștiință. Cu același talent, Vîrîpaev pune față-n față aparențele confortabile în care ni se înfățișează uneori viața și realitatea care ne explodează în față la cea mai mică provocare. În Conferința iraniană, lucrul ăsta era exprimat sugestiv de florile din decor care expandează  spre final ca niște plante carnivore, expulzând răul din ele.

La Odeon, scenografa Oana Micu a compus pentru Neliniște un interior tapițat cu catifea albastru intens-turnesol, o cameră izolată  având în fundal ca singură legătură cu exteriorul un hublou. În acest spațiu-nacelă făcut să izoleze și să înăbușe în cele din urmă adevărul e așteptată, cu precauțiile de rigoare, pentru interviul programat scriitoarea–vedetă. Momentul e gestionat minuțios de fiica ei, gardian perfect pe lângă o mamă, cum se va vedea, imprevizibilă,  și de agentul literar cu interese  precise de marketing. Sunt tolerați un fotograf intempestiv și reporterul sosit din Polonia, țara de baștină a actualei cetățene americane, în așteptarea unei întâlniri cruciale. De două ori surprinzător, momentul e decupat în spectacol cu grijă, producând senzație, mai întâi, prin realitatea persoanei în dezacord cu masca prefabricată, și în al doilea rând, prin prezența în rol a Dorinei Lazăr. Un destin fast face să se întâlnească acum, la senectute, cu Ula Richter, personajul căruia îi încredințează toate secretele talentului ei viguros. Tonică, animată de un apetit pentru contradicție și paradox, inteligentă în manipularea contextului și răsturnarea planurilor celor din jur, cu un fel șarmant de a-și manifesta cinismul și juvenilitatea întârziată, Ula se dezvăluie treaptă cu treaptă înaintând sincopat în destinul ei dramatic voit ascuns publicului până acum. Fiică a unei evreice poloneze violată de un nazist (tatăl Ulei), mort în timpul războiului, cu o identitate morbidă, deci și cu numeroase drame la activ, inclusiv sentimentale, femeia puternică în rama căreia pozase devine dintr-odată vulnerabilă, derutând asistența cu mărturisirile ei și producând tulburare inclusiv tânărului jurnalist care venise să dea lovitura. Cuvântul neliniște care revine conchizând fiecare capitol de viață induce o stare de veghe pe care nimeni nu și-o dorește, dar parcă toți din jur au nevoie de ea. Fiica, Natalie, își înmoaie încet-încet orgoliul, scăpând câteva lacrimi, părăsind postura înțepenită, justă, predestinată celor atenți la designul vestimentar și mai puțin la calitatea materialului, iar Nicoleta Lefter face din acest parcurs ocazia de a se impune ca o prezență scenică inteligentă și empatică. Alexandru Papadopol pierde din precipitarea agentului, trădând și el vulnerabilități umane, iar Mihai Smarandache - fotograful  introduce în adunare nota de ironie care-l apropie de adevăr. Nu întâmplător, prezența lui devine de la început o provocare sesizată ca atare de Ula însăși. În acest joc perfid al unor rafinați, obișnuiți cu regulile societății în care trăiesc, tânărul jurnalist polonez, imagine a inocenței la începutul spectacolului prin prezența în rol a tânărului Niko Becker, își atribuie cu convingere postura  fragilă, dar fermă a căutătorului de adevăr. Avea nevoie de acest adevăr  despre sine și lumea în care trăiește Ula Richter? Mesajul despre neliniștea pe care o răspândește povestea vieții scriitoarei, transmis în cuvinte tandre publicului la sfârșit de prezentator, ne spune că da. Cu  toții avem nevoie, o dată în viață, de momentul adevărului, să ne privim în ochi și să spunem celorlalți… când împăratul e gol. Gabriel Pintilei îndeplinește acest rol cu discreție și credință, deși îmbracă inițial costumul albastru al catifelei din decor, pentru a comenta aparițiile Ulei și felul în care cei din jur încercau să-i bage pumnul în gură. Această corectitudine politică și invocata liniște socială, devitalizantă e refuzată însă de Vîrîpaev și de eroina lui care în ultimul act al vieții alege să–și înfrunte și să refuze cu demnitate identitatea și să cadă în sus, cum se exprimă poetic eroina, printr-un gest eliberator. 

La Teatrul Bulandra se reprezintă, cu casa închisă, Băieții de zinc, un spectacol zguduitor după cartea–document Soldații de zinc a scriitoarei bieloruse Svetlana Alekseievici, distinsă cu premiul Nobel în 2015. Ideea transpunerii acestei scrieri pe scenă în proximitatea războiului din Ucraina aparține regizorului Yuri Kordonsky, sosit special din America.

 Cum putem afla citind romanul, preocuparea scriitoarei la data apariției cărții era să devoaleze realitatea și consecințele celor nouă ani de război în Afganistan care, dincolo de cazul concret evocat, ridică întrebări curajoase valabile pentru orice situație asemănătoare. Că ea țintește direct în inima problemei o dovedește și faptul că – lucru nemaiîntâlnit- autoarea e chemată în proces de chiar mamele celor uciși instigate de autorități pe temeiul denigrării eroismului soldaților-martiri. Și asta, pentru că romanul dezvăluie cruzimea combatanților manipulați propagandistic și investighează urmările, traumele celor afectați de fenomen, până la comportament criminal. Concluzia procesului trecută într-o stenogramă e dură pentru supraviețuitori: Ce suntem noi? se întreabă scriitoarea în depoziția sa. De ce cu noi se poate face orice? De ce mamei i se poate aduce înapoi un sicriu de zinc și apoi poate fi convinsă să dea în judecată un autor?… Ce suntem deci, noi? Ni s-a insuflat din copilărie, ni s-a întipărit în gene dragostea față de omul cu pușca… s-au scris atâtea cărți despre război, atâtea arme au fost fabricate în continuare de mâinile omenești și de mintea omenească, încât ideea de a omorî a devenit firească… Dar eu urăsc războiul și chiar gândul că omul are dreptul să dispună de viața altui om.

Această declarație a Svetlanei Alekseievici, alături de mărturiile mamelor, este inclusă de regizor în scenariu, rezultând un adevărat rechizitoriu care transformă spectacolul într-un  acut  proces al conștiințelor.

 Spațiul scenografic creat de Nina Brumușilă preia sobrietatea și tonul categoric ale cărții–document, potențându-l prin austeritatea și geometria cadrului din care lipsesc pereții: semn că ecoul acestui proces cu ușile închise a reverberat în mințile și sufletele oamenilor.

Cele șase femei care o însoțesc pe scriitoare în scenă stau împietrite la o masă a spovedaniei, rememorând public clipele reîntâlnirii cu fiii lor sacrificați în război. În vise, în coșmaruri, în amintire. Lumea pe care o înfățișează are un singur numitor comun - durerea, iar biografiile celor dispăruți ne spun o dată în plus că moartea nu alege.

Dana Dogaru e o bibliotecară. A avut un fiu care voia să urmeze filozofia, dar a ajuns ofițer și a fost trimis în Afganistan. Credea în cuvintele patrie, sacrificiu, așa cum învățase din cărțile pe care mama lui i le pusese în mână. Acum ea se simte vinovată de moartea lui.

Ana Ioana Macaria ia înfățișarea femeii-acar care nu vrea să creadă că în sicriul acela de zinc e unicul ei fiu. El era mult mai înalt, spune actrița, cu o sinceritate  dezarmantă, trăind o realitate de coșmar.

Profira Serafim e mama care a încercat totul ca să zădărnicească plecarea pe front a fiului. Nereușind, acum vede peste tot vinovați.

Camelia Maxim își petrece restul zilelor la cimitir, lângă fiul ei. Cu mințile rătăcite, ea îi vorbește ca odinioară cu tandrețe și compasiune. Dramatismul mărturisirii e frisonant.

Mirelei Gorea îi revine acel înfricoșător text din prologul cărții despre soldatul devenit criminal. El s-a întors de pe front cu gustul sângelui. Doar avocata e singura care a avut curajul să spună la proces că e un om bolnav, mărturisește consternată mama.

Alături de mamele îndurerate, asistenta medicală pe care o aduce în scenă Rodica Lazăr descrie scenele atroce și emoțiile trăite pe front lângă muribunzii care-și chemau, cu un ultim strigăt, mama.

Întregul spectacol este, de altfel, un strigăt colectiv pe care scriitoarea îl însoțește cu comentariile ei lucide, iar interpretarea sobră a Marianei Mihuț în rolul Svetlanei Alekseievici adaugă tabloului înfricoșător al războiului și al cinismului politicienilor acuzele ei curajoase.

Implicarea totală a artiștilor care creează acest spectacol, excelența din interpretarea actrițelor fac ca mesajul  puternic al spectacolului Băieții de zinc să răzbată dincolo de zidul indiferenței endemice a unei părți a omenirii. //