Pe aceeași temă
Antonio Lobo Antunes: Am inceput acest roman din cauza unei povesti de dragoste. Cartea anterioara se numea Manualul inchizitorilor; pentru prima oara in viata, m-am indragostit de un personaj - fata din finalul volumului - si nu voiam sa-l vad murind, nu m-am resemnat cu ideea ca relatia noastra sa se termine in acest fel. Prin urmare, m-am gandit sa continui in romanul urmator. Ezit sa-mi clasific cartile drept romane; ceea ce vreau sa fac este altceva, un joc literar in care totul sa poata fi pus laolalta: roman, poezie, nuvela, teatru, muzica si mai ales liniste. O carte este cu atat mai buna cu cat exista in ea mai multa liniste. Prin urmare, nu voiam ca aceasta fata sa moara si de aceea m-am gandit sa scriu o carte numai despre femei. Am pornit deci de la o idee vaga. Atunci cand incep o carte sunt mai sarac decat un mort, nu am nimic, am mana si astept ca ea sa fie fericita pentru a incepe. Apoi s-a pus o prima problema: ce inteleg eu, ca barbat, dintr-o femeie. Si mi-am amintit de critica pe care Virginia Woolf o facea lui D.H. Lawrence, spunandu-i ca nu poate scrie despre femei cand nu stie nici macar ce inseamna un orgasm feminin. Noi, barbatii, stim foarte putin nu numai despre orgasmul feminin, ci si despre ce inseamna sa porti un copil in pantece, sa traiesti prima menstruatie, nu avem nici o idee despre ce inseamna sa fii fetita, cum ii place unei fetite sa se joace etc. Avem o idee foarte vaga despre universul feminin. Suntem foarte ignoranti. Am inceput asa si a fost minunat, pentru ca aveam impresia ca personajele feminine din carte sunt pe cale sa ma invete ce inseamna sa fii femeie. Era ca si cum cele patru femei imi erau profesoare, ele ma invatau ce inseamna sa traiesti cu un barbat, ce inseamna sa fii femeie intr-o tara ca Portugalia - Portugalia anilor '80, cand aveau inca loc lupte politice pentru putere, caci exista in roman multe fapte reale: asasinate, sinucideri, grupari extremiste, fapte care, intr-un anume fel, tin de memoria recenta. Asadar, aceste femei erau, intr-un fel sau altul, legate de toate aceste lucruri, prin intermediul barbatilor. Ascultau istoria acasa, invatau lumea masculina prin nume de locuri, prin diferite comportamente si prin taceri, mai degraba decat prin vorbe. Pentru mine a fost foarte interesant sa muncesc la roman, pentru ca a trebuit sa ma joc cu toate astea: cu ceea ce ramane nerostit, cu aluzia, cu ambiguitatea, cu sentimentele si emotiile contradictorii, cu ceea ce trebuia ghicit, visat, gandit, imaginat si, in sfarsit, cu ceea ce traiam. A trebuit sa vad cat de deceptionanta poate fi viata pentru altcineva. Si cat de oribil poate fi traiul zilnic si cum suporta femeia latura cotidiana; am vazut capacitatea ei de tandrete sau dragoste, entuziasm sau chiar ura. De-a lungul mai multor ani, am trait cu aceste patru femei, cu aceste patru universuri diferite. Dupa ce am terminat cartea, a inceput sa-mi fie frica de ea, pentru ca ceea ce era povestit incepea sa se intample. De exemplu, este in roman un barbat care are un accident vascular cerebral si care moare; catva timp mai tarziu, cel mai bun prieten al meu a avut un accident cerebral, apoi a murit, exact ca in roman. De asemenea, exista aici o femeie bolnava de cancer; mama fiilor mei a avut aceeasi evolutie ca si personajul din carte, a facut si ea cancer. Doi-trei ani dupa terminarea romanului, multe lucruri care se petrec aici si pe care am crezut ca le-am inventat - bineinteles ca nu inventam nimic, imaginatia e modul de a lucra cu memoria, asta-i tot - s-au petrecut cu adevarat, unul dupa altul. Astfel, pentru mine, romanul a fost o experienta foarte stranie. Ceea ce am in minte intotdeauna cand scriu o carte este, mai intai de toate, ca nu trebuie sa incerci sa spui totul, ci sa te retii. Principala tehnica narativa este sa oferi informatia doar intr-o maniera ambigua, sa nu fii fortat sa spui lucrurilor pe nume; ele vin singure, la timpul lor. Si pentru cuvinte exista o primavara. Trebuie sa astepti primavara cuvintelor pentru a scrie. Cartea trebuie sa fie inteligenta, si nu autorul. El nu are nici o importanta, el este doar mana care scrie. Trebuie eliminate toate frazele frumoase. Tolstoi spunea "eu elimin tot ceea ce dauneaza eficacitatii discursului"; tot ceea ce dauneaza eficacitatii discursului este de obicei narcisismul nostru, vrem sa aratam ca suntem capabili de o pirueta frumoasa, de o imagine atragatoare, de o metafora reusita si, in cele din urma, asta urateste cartea. Ea trebuie curatata de adverbe, de adjective; e nevoie doar de substantive. O carte trebuie sa fie discreta, sa ofere cuvintele parcimonios, pentru ca vantul tacerii sa bata si pentru ca paginile sa devina oglinzi in care sa te poti vedea asa cum esti in realitate. De asemenea, dupa ce o termini, trebuie sa redevii la fel de sarac ca si inainte, pentru a putea reincepe sa scrii. O carte nu se face cu idei. Cuvintele sunt cele care ne trebuie, dar ele sunt grele, au nevoie de efort fizic. Scrisul este cu adevarat o lupta corp la corp, dar care face in egala masura chinul si bucuria creatorului.
A consemnat Ioana Anghelescu
