O carte dreaptă despre un om drept

Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol  este o carte a lui Romulus Rusan și pentru Romulus Rusan. O mare carte - mă grăbesc să adaug – des­pre un om drept. „Există ceva mai opus morții decât o carte? Există vreun vas în care viața să poată fi turnată mai cu gri­jă, adică fără să se risipească și să curgă pe de lături, luând cuminte forma cărții în care a fost turnată? Există ceva mai în stare decât o carte să transforme moar­tea în posteritate?“ – se întreabă, în­tr-un tandru și binevenit cuvânt înainte al aces­tei cărți, Ana Blandiana. Și adaugă: „Iată, această carte conține o bună parte a vie­ții lui Romulus Rusan din ultimele două decenii, acea parte formată și din zilele săptămânii, și din weekenduri, și din ore­le zilelor și din orele nopților, acea parte din cauza căreia nu avea timp să meargă nici la doctori, nici la concerte, nici să-și întâlnească prietenii, nici să-și deschi­dă manuscrisele li­te­ra­re, pentru că prio­ritară era întotdeauna munca la Me­mo­ri­al, din ce în ce mai solicitantă pe cât tre­cea timpul“. Imediat mai încolo în ar­h­i­tec­tura cărții, Ioana Bo­ca pune în dis­cuție un unghi ușor di­ferit, dar com­ple­men­tar cu ace­la descris de Ana Blandiana, cu pri­vire la specificitatea tare a cărții în dis­cu­ție: „acest volum este un omagiu adus lui Ro­mulus Rusan și cărții scrise de el pe pe­re­ții în­chi­sorii de la Si­ghet, trans­for­ma­tă, astfel – pentru a pre­lua o expresie a unui istoric norvegian – într-o deschisoare“.

Am citat copios în debutul acestei cronici despre o carte care are de-a face în nu­me­roase modalități cu ideea de dreptate pen­tru că așa cred că este... drept. Întâi, strict vorbind despre volumul de față, Ana Blandiana este autoarea cuvântului înainte, dar și supervizoarea textelor, iar Ioana Boca este editoarea volumului. Apoi, în egală măsură de important, și Ana Blandiana, și Ioana Boca sunt per­so­nalități marcante și de cursă lungă ale acestui proiect al dreptății în care a fost adânc implicat Romulus Rusan.

Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol este o cart­e cu câteva „etaje“ – toate foarte importante, toate de neocolit, în opinia mea. Aproximativ două treimi ale cărții sunt acoperite cu (în majoritate) interviuri pe care Romulus Rusan le-a oferit cu generozitate de-a lungul ulti­me­lor două decenii; uneori, acestea sunt du­blate de texte scurte, eseuri sau co­mu­ni­cări, semnate tot de Romulus Rusan. Du­pă acestea, pe câteva zeci de pagini sunt reproduse câteva zeci de fotografii într-o emoționantă arhivă foto care stă, tematic, sub titlul Romulus Rusan în ima­gini din Arhiva Memorialului Sighet. Finalul căr­ții, ultima treime a sa mai precis, include aproximativ 30 de evocări-portrete ale lui Romulus Rusan făcute de unele dintre per­sonalitățile din spațiul public românesc, toate aceste texte fiind scrise și publicate în intervalul decembrie 2016-februarie 2017, adică în săptămânile imediate morții acestui om extraordinar. În sumă, toate acestea dau suficient de multe repere despre o operă instituțională exemplară (în plus: pusă pe picioare în condiții is­torico-politice nu dintre cele mai adec­va­te, nu dintre cele mai prietenoase cu pu­tință), dar și indicii solide cu privire la fap­tul că există deja o conștiință puternică a acestor repere, totul conducând la ideea că Romulus Rusan a fost (este, de fapt!) un arhitect și constructor al unui imens și foarte prețios patrimoniu al verticalității.

Dincolo de statistica minimală cu privire la formula de ame­najare a acestei cărți, din unghi de ve­dere tematic, ceea ce avem în ce­le peste 400 de pa­gini din Is­torie, memorie, memorial... este cu ade­vărat impresionant. Iată, într-un scur­tissim și, mai ales, cât se poate de necesar rezumat, ce avem în această carte cu și despre un om-instituție, așa cum a fost Ro­­mulus Rusan: istoria unui loc încărcat de foarte multe suferințe, dar me­ta­mor­fo­zat, cu atenție, cu bun-simț și cu simț al adevărului și al dreptății, într-un edificiu extrem de important al memoriei – unul a cărui poveste spusă permite folosirea termenului ales de editorii cărții, cel de „miracol“; elemente consistente de istorie a comunismului, de istorie instituțională, de tranzitologie, de istorie a „democrației originale“; jurnal politico-civic (accentul căzând, cred, mai ales pe al doilea termen al sintagmei) din România postcomunistă; serii solide de argumente care pot ali­men­ta (și care chiar au făcut-o la timpul lor și încă o pot face, desigur) dezbaterea, cu mize foarte importante, despre nevoia de adevăr și de memorie justă a co­mu­nis­mu­lui; elemente de istoria ideilor comunis­mului (mai ales cu date românești, dim­preună cu contextul în care se cuvine ca acestea să fie așezate); elemente care mar­chează injusta percepție, la nivelul eli­telor (fie ele autohtone, fie ele occidentale, la nivel mediatic și academic), a esenței co­munismului și care dau seama despre un plasament care, în absența re­cu­noaș­terii esenței criminale a regimurilor de tip co­munist, va continua să fabrice „fan­to­me“ care vor bântui Europa și întreaga lume; o istorie editorială care menționează multe dintre titlurile esențiale ale lite­ra­turii care descrie și adâncește adevărul co­muni­s­mului văzut din perspectiva esen­țială a victimelor acestuia (nu întâmplător, în această privință, un rol important în res­tituirea adevărului, pe cale editorială, re­venind Fundației Academia Civică și, punc­tual, editurii acesteia).

Nucleal însă pentru această carte este Me­morialul Sighet și, mai ales, persoana care are un rol atât de important în edificarea acestui monument al memoriei noastre recente (întru adevăr și cum nu se poate mai necesare), Romulus Rusan adi­că. Me­morialul Sighet și, de fapt, tot ce stă sub umbrela generoasă și, în fond, atât de puternică a Fundației Academia Ci­vică (să nu uităm – tot sub direcția aten­tă și ri­guroasă a domnului Rusan a crescut aici, bine așezat în fapte admirabile, și un Cen­tru Internațional de Studii asupra Co­mu­nismului) este o formă de dreptate. De jus­tiție subtilă și corectă, inclusiv în sen­sul celebrei devize a Memorialului Sighet; formula aceasta este de predat în școli (și, în cartea în discuție, ea este, pedagogic, repetată de mai multe ori!) – „atunci când justiția nu reușește să devină o for­mă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție“.

Prin urmare, cartea pe care o în­conjoară, cu empatie și cu res­pect, acest text este, la rândul ei, una dreaptă. Despre unul din­tre marii oameni cărora am avut pri­vile­giul să le fim contemporani. Despre un om drept: Romulus Rusan. Cel care spu­nea, just, între multe altele: „poa­te în­locui o carte scrisă pe pereții unei în­chisori cărțile de literatură pe care, evi­dent, le-am fi putut scrie în această pe­ri­oadă? Poate Me­mo­rialul, pot expo­zi­țiile sau chiar zecile de mii de pagini editate de noi să țină loc virtualelor cărți de li­te­ratură nescrise? Răspunsul este simplu: tot ce am făcut în aceste două de­cenii es­te un prinos adus justiției care a în­târziat să vină în acești 20 de ani în România“.

P.S. Foarte recent, am văzut câteva grafice despre impactul Memorialului Sighet. Une­le dintre acestea indicau, anual, nu­mărul de vizitatori. Veștile (și) în această pri­vin­ță sunt foarte îmbucurătoare – oa­menii vin în număr tot mai mare către această ins­ti­tuție, iar ultimii doi contorizează peste su­ta de mii de vizitatori (cu perspectiva, ine­vitabilă aș spune, ca în acest an să fie atins un record spectaculos). Menționez aces­te fapte pentru a întări ideea că Ro­mu­lus Ru­san (și Ana Blandiana, și Ioana Bo­ca, și echi­pa lor) a/au avut, din nou, drep­tate. Ro­mulus Rusan a văzut foarte bine, încă o da­tă, în viitor. Aș vrea să sper – în viitorul bun. În acel viitor în care, reiau o formulă a Elisabetei Rizea, lumea noastră poate că se va fi limpezit, cel puțin într-o mă­sură ori­cum semnificativ mai mare decât e ca­zul acum și în ultimul sfert de se­col.