O zi din viaţa unui deţinut în Gulag

Alexandr Soljeniţîn foloseşte descrierea unei singure zile din viaţa unui deţinut obişnuit, dintr-unul din zecile de lagăre ale Gulagului sovietic din timpul perioadei târzii a lui Stalin, pentru a oferi o radiografie completă a vieţii în Gulag, dar şi a mecansimelor umane care funcţionau în aceste para-societăţi din interiorul societăţii sovietice totalitare.

În mod sigur, s-ar putea scrie o carte în sine doar despre istoria apariţiei şi re­ac­ţiile provocate de O zi din viaţa lui Ivan De­nisovici, prima carte a lui Alexandr Sol­jeniţîn. A fost publicată pen­tru prima oară în numărul al II-lea al Revistei Uniunii Scriitorilor din URSS, Novi Mir, în noiembrie 1962, du­pă ce a primit acceptul ce­lor mai înalte instanţe so­vietice şi chiar de la Hruş­ciov însuşi, având în ve­de­re mesajul antistalinist ca­re-i convenea de minune suc­cesorului lui Stalin. La începutul lui 1963, romanul a fost tipărit în alte două ediţii, cunoscând un uriaş suc­ces intern (publicat în revista Roman Ga­zeta în 700.000 de exemplare), dar cu­nos­când şi o ediţie proprie, la editura So­viet­ski Pissatel (100.000 exemplare). În ciuda aparentei liberalizări şi destalinizări de sub Hruşciov, cartea a fost supusă unei cen­zuri drastice, dar a contribuit la decer­na­rea Premiului Nobel pentru Literatură fos­tului profesor de matematică, Alexandr Sol­jeniţîn, fiind, una, dacă nu cea mai lizibilă şi concisă lucrare a sa.

Cine este Ivan Denisovici Şuhov? Are 40 de ani şi a făcut deja opt ani de Gulag, aproximativ ace­eaşi perioadă de timp petrecută de Soljeniţîn în Gulag (1945-’53), având o pedeapsă standard, de 10 ani. Un de­ţinut cu multă experienţă de lagăr. Lă­sase acasă o soţie şi două „codane“, fiul murind-i mic. O casă dărăpănată. Soţiei, muncitoare la kolhoz, i-a interzis să-i mai trimită pachete, având în vedere difi­cul­tăţile materiale uriaşe, dar, în ciuda aces­tui fapt, în fiecare săptămână spera că va primi totuşi unul. Cunoaşte toate detaliile care permiteau deţinuţilor să supra­vie­ţu­iască mai mult timp. „Dimineaţa, tocmai asta e salvarea deţinuţilor, că merg la lu­cru încet, fără grabă. Cine aleargă iute ăla nu rezistă în lagăr - se istoveşte, ca­de din picioare înainte de soroc.“ Fiind în­rolat în Armata Roşie, a luat parte la ru­şinoasele episoade din prima etapă a răz­boiului din Răsărit, caracterizate în ge­ne­ral prin retrageri şi înfrângeri catastrofale pentru Uniunea Sovietică. „În februarie 1942, pe frontul de nord-vest toată ar­mata lor a fost încercuită, din avioane nu li se arunca nimic de mâncare, de fapt, nici nu se vedeau avioane. Ajun­seseră să râcâie copitele cailor morţi, să moaie pilitura aia de corn în apă şi s-o înghită. Nici muniţie n-aveau să tragă. Şi aşa, încetul cu încetul, îi prindeau nem­ţii prin păduri şi-i luau.“ Însă Şu­hov, după ce a fost capturat de nemţi, da­torită dezorganizării şi a numărului imens de prizoneri sovietici, a reuşit să scape şi să ajungă din nou la liniile sovietice, ală­turi de alţi patru camarazi. Doi mitraliori sovietici au fost seceraţi pe loc, doar Ivan Denisovici şi încă un camarad reuşind să se strecoare. Fiind interogaţi, au măr­tu­ri­sit, total neinspiraţi, că au căzut prizonieri la nemţi două zile, iar apoi au evadat. „Pri­zonieri? A, mama voastră, aşa şi pe dincolo.“ Pentru acest delict minor au pri­mit amândoi 10 ani de lagăr. De altfel, toţi supravieţuitorii sovietici ai lagărelor na­zis­te au avut parte de acelaşi tratament du­pă 1945, fiind transferaţi direct în Gulagul sovietic, după ce suferiseră groaznic de foa­me în cel nazist. Mai avea doi ani de la­găr, însă eliberarea nu era deloc sigură, mulţi dintre cei ale căror pedepse ex­pi­raseră avându-le prelungite automat sau fiind deportaţi în Siberia.

Soljeniţîn foloseşte des­crie­rea unei singure zile din viaţa unui deţinut obişnuit, dintr-unul din zecile de la­găre ale Gulagului sovietic din timpul perioadei târzii a lui Stalin (sfârşitul anilor 1940), pentru a oferi o ra­diografie completă a vieţii în Gulag, dar şi a mecansimelor umane care funcţionau în aceste para-societăţi din interiorul societăţii sovietice to­ta­li­ta­re. Un prim aspect demn de remarcat este stratificarea socială. „Aici, băieţi, tai­ga­ua este lege. Dar şi pe aici trăiesc oameni. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-şi pune nădejdea în in­firmerie şi ăl care bate la uşa cumă­tru­lui“ (agentul NKVD); „Aşa e viaţa deţi­nu­tului. Şuhov s-a obişnuit cu ea. Trebuie să fii mereu în gardă, pentru că-n orice clipă poate să-te-nhaţe careva de gât.“ Cel mai cuminte pentru un deţinut era să nu se gândească la viitor şi, mai ales, la ter­menul eliberării. „De când e prin tem­niţă şi lagăre, Ivan Denisovici s-a dezo­bişnuit să se gândească la ce-o să fie a doua zi sau peste un an şi cum şi ce să facă pentru a-şi hrăni familia. Pentru el gândesc acum şefii şi parcă-i mai simplu aşa. Şi mai are de stat o vară şi-o iarnă, şi-ncă o vară şi-o iarnă.“.

Deţinuţii erau, în general, folosiţi la tot felul de obiective industriale sau cons­truc­ţia de căi de transport (canalul care leagă Marea Albă de Marea Baltică este un exem­plu care ne vine rapid în minte), fiind mâ­nă de lucru gratuită, dispensabilă, ne­pre­tenţioasă, organizată în echipe: „Echipa din lagăr însă e în aşa fel gândită că nu şefii trebuie să-i împingă de la spate pe deţinuţi, ci chiar deţinuţii se împing unii pe alţii. Treaba-i cam aşa: ori toţi iau su­pliment, ori crapă toţi de foame. Adică tu, câine, nu vrei să lucrezi, iar eu să flă­mânzesc din pricina ta! Fă bine şi trage, ticălosule!“. În aceste condiţii, şeful de echipă, deţinut şi el, are un rol important: „Geru-i aspru, dar şeful de echipă e şi mai aspru“.

Există şi o filosofie a celor mai im­portante evenimente plăcute din lagăr: mâncatul. De altfel, acest aspect domina gândul deţi­nu­tu­lui aproape tot timpul, căci foa­mea lui era atât de profundă, afecta atât de mult organismul, încât punea stăpânire pe întreaga fiinţă şi, mai ales, asupra creierului. „Lăsând la o parte somnul, în lagăr un deţinut nu trăieşte pentru el de­cât zece minute la masa de dimineaţă şi câte cinci minute la prânz şi cină. Zi de zi ciorba e aceeaşi - depindea de leguma cu care era aprovizionat lagărul pentru iarnă.“; „Trebuie să mănânci cu gândul concentrat numai la mâncare, uite ca acum, muşti câte o bucăţică şi dumicatul îl frămânţi cu limba şi-l sugi în gură şi simţi toată mirozna acestei pâini negre, cleioase. Ce mănâncă el de opt-nouă ani de zile? Nimic. Dar de molfăit molfăie? O-ho!“ sau „În sala de mese e frig, cei mai mulţi sunt cu căciula în cap, totuşi sorb fără pripeală, pescuind de sub foile negre de varză câte o fărâmă de plevuşcă putredă, răsfirată şi scuipând oscioarele pe masă. Când se adună oasele grămadă pe masă, câte unul dintre cei care vin la rând le mătură cu palma, dându-le jos, unde le zdruncină cu tălpile.“; „Ce nu se face pentru o porţie de zeamă caldă în plus!“ Deţinuţii duceau adevărate lupte fi­zice pentru a avea acces până şi la acea fiertură infectă în care, în cel mai fericit caz, se afla un cartof îngheţat sau o urmă de peşte. „Se leagănă omenetul, se calcă-n picioare - pentru un blid de zeamă chio­a­ră ce li se cuvine pe drept (...) În general, seara zeama e întotdeauna mult mai lun­gă decât dimineaţa: dimineaţa deţinutul trebuie hrănit mai bine, ca să mun­ceas­că, iar seara adoarme el oricum.“ Cei mai norocoşi erau cei care primeau pa­chete de acasă, pentru că mâncarea şi tu­tunul nu aveau doar o valoare strict ali­mentară, ci mult mai mare, fiind ade­vă­rata monedă a lagărului. Soljeniţîn folo­seş­te acest interval de o zi şi pentru a zugrăvi corupţia generalizată care domnea în lagăr, dar şi stratificarea socială care plea­că chiar de la primirea regulată a unui pa­chet de acasă (prin intermediul căruia se puteau obţine nenumărate privilegii, care, în ultimă instanţă, puteau face diferenţa între viaţă şi moarte). Pentru cei care nu aveau acest privilegiu, marea majoritate, mai rămânea arta descurcărelii, pe care Ivan Denisovici o practică foarte eficient. Şi în acest punct trebuia păstrat un echi­libru, trebuind să fii nici prea linguşitor, dar nici prea timid.

Trăind experienţa Gulagului, Soljeniţîn ofe­ră şi detalii remarcabile despre groaz­nica viaţă a deţinuţilor, detalii care nu apar în istoria mare. „Nici un deţinut nu vede ni­ciodată un ceas. Şi nici că i-ar trebui. Pe el nu-l interesează decât să ştie când e deşteptarea! Cât mai e până la adunare! Pân’ la pauza de masă! Pân’ la stin­ge­re.“; „Afară erau minus 27, în trupul lui 37. Acum - care pe care! Umflaţi de câte ţoale aveau îndesate pe ei - tot ce era de îmbrăcat -, deţinuţii mergeau agale.“

Per­sonajul principal al cărui pre­nume fic­tiv autorul l-a folosit chiar în titlu, o di­si­denţă în plus, parcă pentru a evidenţia uma­nitatea şi individualitatea lui, era doar S-854, căci, la fel precum na­ziş­tii, comuniştii înlocuiau identitatea unică a oamenilor printr-un simplu număr, uşor de contabilizat şi de radiat. În plus, Soljeniţîn aduce şi înţelepciunea populară rusă în materia cărţii sale, fapt ce oferă autenticitate, căci, să nu uităm, textul redă gândurile şi perspectiva unui ţăran sovietic simplu, şi nu pe acelea ale unui fost căpitan de artilerie, profesor de ma­tematică. „Când ştii să faci măcar două lucruri cu mâinile tale, poţi să mai înveţi şi alte zece.“ Ivan Deni­sovici îşi păstrează caracterul său rural tradiţional nealterat de kolhozul comunist şi filosofia ce de­cur­gea din el: „nici cei opt ani de zile de la­găr n-au putut să-l dez­veţe: îi pare rău de fiece lucru şi de fiece muncă, să nu se piardă în van.“ În acest sens, Ivan Deni­sovici insistă să ter­mine de zidit un pe­re­te, chiar dacă pro­gra­mul regulamentar ex­pirase. Deţinutul nu cerea mare lucru de la fiecare zi, doar să treacă fără eve­ni­mente majore, să capete o raţie în plus, să scape de carceră, să tra­gă un fum de ţi­gară, să nu fie per­che­zi­ţionat de gărzi şi să nu-i fie furată bucata de pâine neagră, ta­re ca piatra, ascunsă-n saltea. „A trecut o zi fără necazuri, aproa­pe fericită. Ase­menea zile în termenul de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii şase sute cincizeci şi trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecţi.“

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici rămâne o carte istorică, venind din istorie, des­cri­ind şi chiar schimbând istoria. Nu putem găsi decât paradoxal faptul că ea a apărut în cadrul prestigioasei colecţii de la Hu­ma­nitas, Fiction, când întreaga zi a de­ţi­nu­tului din lagărele comuniste nu avea ni­mic ficţional în ea, fiind extrem de terre-à-terre. Atunci când bombănim şi suntem nemulţumiţi de unul sau altul dintre de­taliile acestui prezent (atât de criticabil, de acord), poate că ar fi bine să ne adu­cem aminte de destinele alcătuite din sute de mii de zile ale unor zeci de milioane de Ivan Denisovici din întreaga lume co­mu­nistă, cu toate componentele şi sub­com­ponentele sale geografice, din care unele au supravieţuit bine mersi până astăzi (RPD Coreeană are în continuare lagăre dol­dora, pe care americanii le survolează şi fotografiază din sateliţi, sau RP Chineză sau Cuba). Din păcate (sau din fericire? vechea dilemă), omul este predestinat ui­tării, iar nemulţumirea cotidiană este poa­te fermentul care ne împinge înainte, ajutându-ne să depăşim momente teribile precum cele trăite de Ivan Denisovici. //

// ALEXANDR SOLJENIŢÎN

// O zi din viaţa lui Ivan Denisovici

    Traducere din limba rusă şi note  de Nina Grigorescu

// Editura Humanitas, 2013