Puntea ruptă dintre două lumi

Remarcabil primul roman ficţional, dar, to­tuşi, plecând de la un fapt real, scris de Jim Fergus, O mie de femei albe, tradus re­­cent (dar destul de târziu faţă de anul apa­riţiei cărţii în SUA, 1998) şi în limba română la Humanitas, după ce a cunoscut un suc­ces internaţional complet, atât în Sta­tele Unite (unde s-ar fi vândut într-un ti­raj ulu­itor pentru piaţa editorială ro­mâ­neas­că, 700.000 de exemplare), dar şi în al­te ţări (în pretenţioasa Franţă a fost dis­tins cu Premiul pentru cel mai bun ro­man stră­in, vânzându-se 400.000 de copii).

Despre ce e vorba? În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinută la Fortul Laramie, un im­portant şef de trib al in­di­e­nilor cheyenne, din partea de nord-vest a Statelor Unite (care încă nu se întindeau până la Oceanul Pacific), a ce­rut reprezentanţilor americani ca SUA să le dăruiască o mie de femei albe care ur­mau să devină soţiile războinicilor che­yenne, copiii metişi rezultaţi urmând a cons­titui o punte între cele două lumi, ajut­ând la integrarea indienilor în lumea omu­lui alb. Răspunsul americanilor a fost unul fără echivoc: conferinţa s-a încheiat brusc şi indienii s-au întors acasă fără nicio femeie albă. Jim Fergus preia însă fi­rul narativ de aici: ce s-ar fi întâmplat oa­re dacă acest adevărat experiment de in­gi­nerie socială ar fi avut loc? Sub o formă mix­tă, epistolară, dar şi diaristică, este re­dată cu multă măiestrie literară odiseea lui May Dott în lumea indienilor che­yenne. Evident, în această ficţiune s-au ofe­rit voluntare sau au acceptat pro­vo­ca­rea femeile albe care nu mai aveau nimic de pierdut, singure, văduve, de prin puş­că­rii şi azile de nebuni. Printre ele, şi do­uă tinere irlandeze gemene, surorile Kelly, din cartierul irlandez al oraşului Chicago, unul dintre nucleele emigraţiei irlandeze din America, care practicau atât pros­ti­tu­ţia, cât şi mica delincvenţă. Magistral este înfăţişat şocul pe care îl provoacă femeilor americane scena unei cete de indieni che­yenne veniți să aleagă: două lumi complet di­ferite faţă în faţă, care, până la urmă, ajung să se contopească.

În prima parte a aventurii, în anumite lo­curi, experienţa descrisă de Fergus sea­mă­nă cu memoriile deţinuţilor din Gulagul stalinist, iar tabăra indienilor cu un lagăr, fe­meile fiind supuse iniţial la cele mai du­re munci. La fel ca şi deţinuţii sau de­por­taţii, şi ele se agaţă cu disperare de res­turile materiale ale normalităţii pierdute (cizme, rochii, corsete, elemente vesti­men­tare care nu-şi aveau locul în noul context). Treptat, femeile albe, în frunte cu lidera lor nominală, personajul prin­ci­pal, se ridică la un statut superior femeilor indiene, devenind egalele războinicilor che­yenne. Grupul care trebuia să îi mo­de­leze pe barbarii indieni este însoţit şi de un reverend al Bisericii Episcopaliene, ca­re, în mod natural, intră în conflict des­chis atât cu May Dott, mai agnostică, cât şi cu cele două gemene irlandeze Kelly, vechea dispută între protestanţi şi catolici mutându-se cu succes în mijlocul tribului indian. La un moment dat, Maddie Kelly afir­mă răspicat, spre furia reverendului: „toată lumea ştie că protestanţii ni­me­resc direct în iad“.

Politica federală a Washingtonului în secolul al XIX-lea privind tri­burile băştinaşe a pendulat, fi­ind o perpetuă afişare a băţului şi/sau morcovului. Evident, în logica acelui secol, dreptul celui mai pu­ternic se impunea peste tot în lume. În plus, Washingtonul nu vedea cu ochi buni prezenţa britanică în Canada, care s-ar fi putut extinde în zonele învecinate coloniei britanice, având în vedere vacuumul de putere care exista în partea de nord-vest a Statelor Unite, la vest de fluviul Misso­u­ri. De aceea, americanii au încercat să sem­neze multe tratate cu triburile, aceas­ta în cazul în care dădeau de ele, pentru că şi cunoştinţele în materie erau destul de vagi în epocă, în ciuda faptului că unii in­dieni au colaborat cu Armata Ame­ri­ca­nă. Documentându-se foarte bine, biblio­grafia de la finalul cărţii o atestă, Fergus menţionează în romanul său activitatea co­mercială a unor negustori de origine franceză din Quebecul integrat cu forţa de britanici în Columbia britanică care s-au adăugat melanjului etnic din America. De altfel, şamanul cheyenne o rupea puţin în fran­ceză. Chiar dacă iniţial guvernul fe­de­ral a crezut că, oferindu-le anumite zone, semnând tratate, aceste triburi războinice şi nomade se vor sedentariza şi nu vor mai pune în pericol expansiunea albilor, de multe ori descoperirea de zăcăminte au­ri­fere chiar în zonele rezervate indienilor punea o serie de probleme care, până la ur­mă, au fost rezolvate doar manu mi­li­tari. Indienii, pe bună dreptate, nu în­ţe­legeau de ce zonele lor erau luate cu asalt de mineri albi în căutarea aurului sau ar­gintului şi de aici până la izbuncirea os­ti­lităţilor nu era decât un pas.

Armata SUA, ca orice altă armată a secolului al XIX-lea, era prea puţin capabilă să recepteze nu­an­ţelor amerindiene: „atunci când trebuie să facă diferenţa între diferite triburi de indieni, armata nu e în stare să deosebească un rahat de bizon de un muşchi de vită. Nici măcar cercetaşii nativi nu prea reuşesc să se descurce; cel puţin nu de la distanţă, iar atunci când se apropie, e deja al naibii de târziu. Ca urmare, militarii consideră că toţi indienii peste care dau într-o re­giune cu probleme le sunt duşmani; adi­că-s vinovaţi, până se dovedeşte alt­ceva“. În ficţiunea imaginată de Fergus, doar un singur lot de femei albe din cele o mie promise ar fi ajuns în posesia in­die­nilor cheyenne, planul ultrasecret fiind aban­donat, Washingtonul dându-şi seama că oferea duşmanului potenţiali pri­zo­nieri/ostatici a căror viaţă indienii ar fi putut să o negocieze.

Sfârşitul micii comunităţii şi al vieţii idi­li­ce în preerie este unul apocaliptic: în­cer­cuiţi de forţele militare federale, indienii che­yenne au fost fie împuşcaţi, fie alun­gaţi înspre peşterile care înconjurau cam­pamentul lor, murind de frig, corturile cu tot ceea ce era înăuntru, obiecte indis­pen­sabile vieţii de nomad, fiind incendiate. Paradoxal, şi toţi copiii metişi, rezultatul căsătoriilor mixte menite a-i apropia pe cheyenne de lumea omului alb, mor fie de frig, fie răpuşi de tirul militarilor, un sin­gur copil supravieţuind, şi acela unul com­plet alb, rodul iubirii dintre autoarea măr­turiei şi un căpitan catolic de origine ir­lan­deză. Personajul principal, May Dott, ma­ma fetiţei supravieţuitoare, se stinge într-o peşteră în urma rănii provocate de un glonţ american, însă jurnalul ţinut de ea a re­zistat, fiind transmis din generaţie în ge­neraţie. Puterea cuvântului înfruntă încă o dată în mod fericit forţa distructivă a is­toriei. Acest episod ficţional este reprodus destul de fidel după un eveniment istoric real: masacrul de la Sand Creek, care a avut loc în anul 1864, când cavaleria mi­liţiei din Colorado a surprins un sat che­yenne fără apărare, care arbora şi un steag alb, de pace, ucigând între 150 şi 200 de copii și femei cheyenne, fără apărare.

Guvernul Statelor Unite a decis în anul 1884 organizarea unei re­zervaţii speciale pentru acest trib, numită chiar aşa, Re­zer­vaţia Indiană a Cheyenneilor din Nord, cu o suprafaţă de 1.500 de ki­lometri pătraţi, permiţându-le să rămână în nordul statului Montana, în apropierea Black Hills, considerat loc sacru în cultura cheyenne. Conform datelor oferite de Biroul de Statistică al SUA în 1894, răz­boaiele indiene din secolul al XIX-lea (în fapt, mai degrabă un lung şir de conflicte pe scară mică, ce aveau mai toate carac­te­risticile războaielor clasice de gherilă), în care, totuşi, tribul cheyenne nu a fost la fel de implicat precum altele, au dus la moartea a 19.000 de albi şi a aproximativ 30.000 de indieni. „Nu-i destul loc în ţa­ra asta pentru indieni şi albi laolaltă“, spu­ne unul dintre personajele bine schi­ţate de Fergus. „Albii n-or să plece ni­cio­dată de-aici. Pe urmă, al doilea lucru clar e că indienii n-au nici o şansă să-i învingă.“ În statul Montana există mai multe rezervaţii pentru indieni, într-una dintre ele, acordată tribului cheyenne, ra­mu­rii nordice, ei reuşind să-şi păstreze iden­titatea culturală, religioasă şi ling­vistică (ramura nordică numără în mo­mentul de faţă 10.840 de suflete, iar cea sudică 12.130). Totuşi, amintirea acestui trib nu s-a estompat complet, căci ca­pi­ta­la statului american Wyoming este... Che­yenne (cu o populaţie de numai vreo 70.000 locuitori).

Jim Fergus oferă o încântătoare imagine literară a lumii dispărute a indienilor, pe care noi, cei de peste 40 de ani, o cu­noaş­tem bine, având în vedere că printre lec­turile noastre favorite se aflau sfintele vo­lume ale lui Karl May, un scriitor german extrem de prolific, un fel de Mihail Sa­do­veanu al nemţilor, avându-l drept per­so­naj principal pe Winnetou (pe atunci eram siguri că apaşii erau cei mai nobili şi avan­saţi indieni), pigmentată cu descrierea peisajelor unei naturi nord-americane idi­li­ce (care, în mare măsură, a rămas ne­schimbată). Este de mirare că volumul său nu a fost ecranizat de Hollywood, care se află întotdeauna în căutarea unor scenarii care au drept subiect turbulenta şi vio­len­ta istorie americană, plătind o grămadă de bani pentru ele, dar, probabil, autorul nu a fost interesat de aceste sirene ade­me­ni­toare, cu multe zerouri în coadă.