Pe aceeași temă
Dintre toate sloganurile care circulă în lumea teatrului, de la cele belicoase care agită forumurile la acelea care vor să ne întoarcă la natură și la simțurile cu care ne-a înzestrat ea, mama noastră, vorba despre cultură își face loc din ce în ce mai greu. Considerată fie implicită (asta e mai degrabă o scuză), fie depășită, fie nepopulară, noțiunea, dacă nu e terfelită în componenta ei spirituală mai ales, e marginalizată pe seama unui pretins interes pentru actualitatea primei pagini de ziar, ca și când cultura ar fi ceva abstract, din alte timpuri.
Către finalul Festivalului Național de Teatru, invitat să vorbească despre autoritatea regiei în spectacolul modern de operă, minunatul Ioan Holender (19 ani director al Operei din Viena şi 12 ani director al Festivalului „Enescu“) ne-a povestit fel de fel de istorii ilare despre modul în care, atunci când au încercat să spargă rama aurită a culturii, mulți avangardiști au eșuat. Au câștigat în schimb când s-au înclinat curajoși, dar smeriți în fața celor care înaintea lor au pus o cărămidă la edificiu, uneori la propriu.
Ioan Holender şi Marina Constantinescu la FNT, 27 octombrie 2017 (foto: Andrei Gîndac)
Cândva, un mare om te teatru - și l-am citat pe Giorgio Strehler într-o conferință despre Marivaux ținută la Milano, aferentă spectacolului său Insula sclavilor - apăra cu vigoare principiul potrivit căruia o operă artistică împlinită e în același timp larg populară și superior cultă. Asta înseamnă că, mai ales în privința teatrului, dincolo de scopurile de moment, care pot face popular un spectacol (notorietatea artiștilor, actualitatea subiectului), doar anvergura culturală e cea care-i definește deschiderea cuprinzătoare și înaltă. De aici până la cuvântul umanism nu mai e mult drum, doar că și această noțiune are azi conotații bizare, uitând aproape cu desăvârșire de istoria de lupte a acestui ideal.
Din acest punct de vedere, se poate spune că Festivalul Național de Teatru, prin programul urmărit de directorul Marina Constantinescu, reinstituie la loc demn cuvântul cultură, dând umanismului cel puțin șansa de a fi repus în discuție.
E adevărat, timpul nostru e urât și nu putem trăi făcându-ne că nu vedem. Dar nici nu e cazul să-l facem și mai urât aducând pe scenă uneori umorile noastre negre, acel ce-ar fi dacă, dincolo de care toate orizonturile se închid. Teatrul, cu oglinda lui blestemată, îndreptată spre lume, mai are totuși o șansă, dacă ne gândim că iluzia comică e forma lui esențială de manifestare. Puține dintre spectacolele puse pe afișul festivalului și-au luat însă curajul acestei magii dincolo de aparențe și fum, care, fie vorba între noi, abundă în teatrul nostru nu se știe de ce. Pare mai la îndemână metoda jupuirii până la os în căutarea unei explicații stărilor de fapt pentru care întrebările hamletiene au devenit superflue.
Un spectacol așteptat cu piesa lui Gorki Azilul de noapte, jucată sub titlul În adâncuri, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, are acest mesaj, repunând în discuție perfect oportun problema demnității omului. Yuri Kordonsky, regizorul venind dintr-o școală și o cultură bântuită de aceste întrebări, merge cu adevărat până la fund (în rusește, piesa e intitulată chiar La fund, Na dne) pulverizând orice speranță în mântuirea de păcate a omului. Și deși nefericiții locatari ai adăpostului acesta trivial fraternizează la sfârșit într-un superb cântec de inspirație religioasă, sunt pe parcurs victimele unei violențe subumane care-i asmute unii împotriva altora până la distrugere. Regizorul nu le dă nicio șansă, împingând marasmul până dincolo de limitele realismului și făcându-ne să ne întrebăm ce a vrut de fapt cu această nouă versiune a sa cufundată în bezna unui primitivism fără ieșire. Cu toată impecabila interpretare, cu toată anvergura scenotehnică a montării, acest nou azil de noapte e argumentul perfect a ceea ce am spus mai înainte cu privire la conținutul noțiunii de umanism.
Și am mai avut un exemplu. La Teatrul Național „Lucian Blaga“ din Cluj (apropo, pe când aici o piesă a marelui poet român înscris pe frontispiciu?), o tânără regizoare de curând afirmată, Mihaela Panainte, a montat o nouă versiune dramatizată a Procesului de Franz Kafka, aplicând parabolei absurde despre menghina în care e strivit funcționarul K de un sistem concentraționar opresiv aceeași tehnică a jupuirii până la os, aici sensul fiind aproape direct (condamnatului i se scot mațele). Nu i-a fost de ajuns că Helmut Stürmer a trasat în linii precise apăsarea care anulează ființa, a plusat prin regie adăugată, făcând până la urmă neverosimilă ipoteza autorului. Talentatul Ionuț Caras, victimă a sistemului care-l strivește, a urmat-o conștiincios pe regizoare, ratând pe jumătate personajul printr-o integrare credulă, inițială în acest sistem. Din nou, o imagine înnegrită la culme a lumii alungă din scenă alternativa.
Ion Caramitru şi George Banu pe scena Ateneului, 28 octombrie 2017 (foto: Andrei Gîndac)
Plecând de la spectacolul lui Nicu Alifantis A treisprezecea noapte, o nostalgică, emoționantă rememorare a muzicilor sale de scenă cu parfum de senectute, am schimbat întâmplător câteva impresii despre festival cu două tinere eleve în clasa a IX-a. Văzuseră de curând Macbeth și le plăcuse de Andreea Bibiri - „Nu personajul ei, spune grăbită adolescenta care arbora o pălărie la modă, nu Lady Macbeth, fiindcă mie nu-mi place violența, doar actrița care trăia rolul așa de bine“, adaugă interlocutoarea mea de ocazie, aducându-mi aminte că nici eu nu suportasem ușor excesele de grotesc din viziunea regizorului ceh Michal Docekal, de la Teatrul Bulandra. În vizită în România cu ocazia festivalului, un coleg regizor, rezident în Germania, mi-a telefonat după Lear-ul de la Național: „Dragă, am plecat cu dureri de cap. Și n-am înțeles nimic. Mihai Constantin parcă e un mujic rus, iar fetele alea (Regan și Goneril) parcă vin de la bordel. Ăsta e modernism?!“.
Într-un miez de noapte, la sala Studio a Teatrului Național, care și-a oferit cu generozitate spațiul festivalului, două actrițe tinere și firave reprezentând Teatrul Național din Sibiu și un regizor străin cu renume, Armin Petras, ne-au arătat un spectacol ciudat, Rug. Adaptând un roman de György Dragomán, originar din Târgu Mureș, spectacolul ne poartă printr-o istorie recentă confuz prezentată, din păcate, prin ochii unei adolescente evreice care trăiește alături sau în afara familiei toate dramele celor care au vrut să afle adevărul, fie el și compromițător. Prea greu pentru cele două neexperimentate interprete. Apoi, pierzându-și autenticitatea printr-o regie căutată (un pat de gheață acoperă scena), demonstrația a eșuat. Nici Bocsárdi László cu al său Bulgakov 17, de la Teatrul Național din Târgu Mureș, n-a izbutit până la capăt, în ciuda punctului său de vedere nou asupra romanului omonim Maestrul și Margareta. Unii cred că a prevalat ideea manipulării propagandistice care-i trimite la balamuc pe deviatorii de la ideologia regimului, alții observă o mai atentă abordare a paralelei dintre profetul biblic și destinul scriitorului care-l face pe acesta erou de roman. Ori de unde ai privi spectacolul de trei ore fără pauză, un lucru e cert, el plictisește și nu emoționează, lipsindu-i mai ales onirismul din cauza căruia Bulgakov fusese acuzat de misticism. Rămâne să aplaudăm opțiunile, da, intelectuale, ale regizorului și ale teatrului.
Sigur pe instinctele lui, un regizor ca Radu Afrim face, ca de obicei, notă aparte, mai ales prin spectacolul Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, secția maghiară a Teatrului Național din Târgu Mureș, text scris de el într-o dispoziție ironică, dar nu lipsită de adâncimi fierbinți. Producând multă ilaritate cu viziunea sa asupra vieții la bloc în România comunistă, într-un oraș transilvan unde Mureșan neni sună mai comic și mai semnificativ decât tanti Mureșan, Afrim e când sentimental, retrăindu-și copilăria, când distanțat, pentru a trage cortina peste un timp care, pe alocuri, sună asemănător vremurilor de azi. Și parcă nu s-ar despărți de lumea de la ferestrele blocului unde s-a cimentat spiritul socialist de turmă, motiv pentru care și spectacolul său e prea lung și pe alocuri repetitiv. N-am văzut producția arădeană a lui Vlad Massacci cu Iubirea la oameni, o piesă rusească de succes la București, pe care Marina Constantinescu i-a arătat-o și domnului Holender, și n-am văzut multe altele din cele peste 50 de titluri selectate care poate mi-ar fi zdruncinat părerea că umanismul e azi o chestie învechită. Sau că e Și negru și alb și gri (am citat titlul unei piese de Mimi Brănescu). Îi cred, bineînțeles, și pe aceia care au o altă măsură a omului: autenticitatea, dar mă încăpățînez să sper că nu-i putem iubi pe criminali doar pentru că sunt autentici și nici pe alții care manipulează doar fiindcă ei cred în ceea ce fac (vezi Karamazovii). Și mai cred că datoria culturii a fost dintotdeauna să introducă criterii în evaluarea faptelor și a oamenilor pe marea scenă a lumii.
Evident, această temă shakespeareană nu putea să lipsească de pe afișul acestui festival de anvergură. Ea a fost susținută într-o conferință la înălțimea invitaților, George Banu și Ion Caramitru, sub cupola Ateneului Român, punând un punct greu, simbolic unei dezbateri naționale despre teatrul nostru cel de toate serile.