Romania dream

Nu atat un scriitor controversat este Dumitru Tepeneag, cat unul dificil de situat in peisaj. Romanul Maramures*, cea mai recenta carte a lui, transforma aceasta dificultate intr-un adevarat scandal. Ultim volum dintr-o trilogie, Maramures incheie triumfal una dintre cele mai importante constructii epice din proza romaneasca de dupa 1989, nu mai putin si din toata perioada postbelica.

Autorul sau e insa departe de a fi cunoscut si mai ales recunoscut ca atare. Nu este totusi neaparat trecut cu vederea, este mai curand tratat fie cu o condescendenta uneori silnica, fie cu o acreala justificata, la nevoie, prin evocarea unor tulburi sau doar incalcite episoade ce tin de anecdotica vietii literare.

Nu sunt insa cel dintai critic intrigat de aceasta carantina. Scriind despre romanul Hotel Europa (1996), cartea care a inaugurat trilogia, G. Dimisianu observase ca este "primul roman de anvergura inspirat de problematica post-decembrista", o "masiva opera epica", nu fara a se mira, interogativ: "daca o astfel de carte nu intereseaza acut critica noastra de intampinare, ma intreb care alta o poate face?". Pentru o "reconsiderare" a locului scriitorului a pledat si mai tanarul Nicolae Barna, intr-un temeinic studiu aparut ca prefata la o reeditare a aceluiasi roman (Editura Gramar, colectia 100 +1 capodopere ale romanului romanesc, 1999), tot el fiind si autorul unei monografii critice, necunoscuta de mine, cum necunoscuta imi este si o alta, a lui Marian Victor Buciu, ambele publicate in 1998 (referinte extrase din articolul lui Ion Simut despre Dumitru Tepeneag scris pentru Dictionarul esential al scriitorilor romani si reprodus si in volumul sau Arena actualitatii, Editura Polirom, 2000).

Degeaba. Dumitru Tepeneag si-a continuat cu Pont des Arts (1999) ciclul epic inaugurat cu Hotel Europa, acum, iata, el si-a sfarsit trilogia, dar condescendenta si acreala se mentin.

Exista probabil mai multe explicatii pentru acest regim de tolerat. Una e triviala, insa de neocolit: fiind si un publicist rau de condei, Dumitru Tepeneag a reusit sa irite mult prea multa lume pentru a nu i se-ntoarce polita ranchiunelor sub forma unei masive discretii spontan organizate in jurul cartilor lui. Un pomelnic al celor atacati de el poate fi de altfel extras din volumul Destin cu Popesti (Editura Dacia & Editura "Biblioteca Apostrof", 2001): e atata lume buna aici, incat, cu oarecare umor spus, nemultumiti cu adevarat ar trebui sa fie doar cei ori laudati, ori absenti! Apoi, Dumitru Tepeneag are des mauvaises frequentations, el este prieten declarat, pe fata si in scris, cu scriitori mai mult sau mai putin stigmatizati din motive neliterare, in plus mai si publica in locuri rele, cum e de pilda ilizibila gazeta Contemporanul - Ideea Europeana. De fapt, prin aceste detalii se exprima un impas al Romaniei de azi fara nici o legatura cu Dumitru Tepeneag: absenta unor personalitati si institutii culturale federatoare. Nu-l bagi pe Voltaire la puscarie! - replicase un mare om de stat francez celor care ii cereau sa aresteze un cunoscut scriitor si filosof angajat intr-o revolta ce proclama rasturnarea prin violenta a puterii constituite. Nu-i ostracizezi pe Arghezi sau pe Camil Petrescu pentru nedreptele lor pamflete; E. Lovinescu, de la care se revendica astazi diversii revizori si anti-revizori literari, stia asta foarte bine...

O a doua explicatie posibila tine de conditia de (fost) exilat a scriitorului. Desi dupa 1990 reintegrarea a fost cuvantul de ordine, scriitorii aflati in exil sau macar cei mai proeminenti dintre ei au fost mai degraba totemizati de unul sau altul dintre triburile literar-culturale din tara, cu tot ceea ce implica prefacerea in totem, de la adulatie la sacrificiu ritual.

A treia ar putea fi direct raportata la evolutia lui Dumitru Tepeneag insusi. Nu era deloc un necunoscut la jumatatea anilor '70, cand a fost constrans sa devina exilat prin ridicarea cetateniei romane (caz rarisim, de nu si unic: aproape toti scriitorii romani exilati au fost sau "ramasi" in timpul unui voiaj, sau plecati definitiv cu voia autoritatilor; au fost si cativa, putini, fugari, evadati in sensul propriu al cuvantului, e cazul poetului Petru Romosan). Avea insa, la acea data, un statut literar precizat - fusese unul dintre promotorii onirismului, singura miscare literara autonoma din perioada comunista si de aceea repede sufocata ca atare, iar proza lui fusese clasata sub eticheta deopotriva protectoare si inadecvata a experimentului. Or, nu e o noutate, autorii de experimente sunt de obicei socotiti mai mult interesanti decat importanti. Li se recunoaste inteligenta, eventual si talentul, niciodata sau aproape niciodata forta, cu atat mai putin greutatea. Pus la index in Romania, "sters din controale", Dumitru Tepeneag avea sa ramana un precursor nenumit, nemarturisit, poate, uneori, chiar nestiut. Un mort, ca toti exilatii. In Franta, el si-a fracturat parcursul literar: dupa o carte bilingva, dramatica marturie textuala a trecerii de la o limba la alta, carte a unei morti si a unei invieri, a inceput sa scrie exclusiv in franceza si a devenit un autor al noii patrii lingvistice.

Aceasta re-nastere avea sa fie insa urmata de inca o disparitie si de o noua intoarcere: urmare directa a rasturnarii dictaturii comuniste din Romania, Dumitru Tepeneag a abandonat limba franceza ca langue d'ecriture si a redevenit scriitor roman, scriitor in limba romana.

O epopee onirica

Expresia si deopotriva marturia acestei noi experiente modificatoare de destin o reprezinta trilogia din care fac parte romanele Hotel Europa, Pont des Arts si recentul Maramures. Intoarcerea in Romania este marcata inainte de orice prin materia epica, aproape exclusiv romaneasca ori de sursa romaneasca, fiindca spatial cele trei romane se intind mult dincolo de frontierele nationale - in Franta, in Germania, in Bosnia, in Austria, in Ungaria, in Statele Unite, un pic si in Japonia. Nici chiar lumea de dincolo nu este exclusa, scriitorul - personaj al propriilor romane - primeste din cand in cand mesaje de la un vechi prieten raposat, poetul Dimov: le primeste prin telefon, fiindca se (post)modernizeaza si sistemul de comunicare intre taramuri.

O vasta epopee onirica este de fapt aceasta trilogie, in multe privinte comparabila cu anume filme ale regizorului franco-bosniac Emir Kusturica. O epica luxurianta, compusa din istorii in toate registrele, de la cel politist la cel sentimental sau erotic, de la romanul picaresc la cel de fulguranta analiza psihologica sau pur documentar, cu zeci, poate chiar sute de personaje angajate in actiuni cand paralele, cand neasteptat intersectate, iar in centru, totdeauna prezent, ca un melancolic demiurg jucaus, ascunzandu-si pudic si deseori paradoxal, printr-o deriziune suficient de ostentativa pentru a fi suspecta, tema grava, obsesiva, apasatoare - autorul insusi.

Iar aceasta tema e angoasa batranetii. Dincolo de toata verva epica si de toata fabuloasa increngatura de personaje si de istorii, trilogia lui Dumitru Tepeneag disimuleaza un cantec de varsta aproape funerar, un fel de bocet rau prevestitor, o lamentatie sfasietoare al carei tragism este cu atat mai intens cu cat, fiind continuu prezenta, este mereu sugrumata. Alegerea Maramuresului ca tinta finala a unui cortegiu pestrit de personaje ce se indreapta spre acest spatiu mitologic al originilor pentru o nunta sugereaza un anumit scenariu, abia perceptibil sub torentiala revarsare de fapte, situatii, intamplari.

Fiindca nu e nimic inocent in aceste romane, chiar daca scriitorul a dat impresia revenirii la un "realism simplu si transparent" (Ion Simut): nimic inocent, fiindca ele pot fi citite (si au fost construite) pe cel putin doua-trei niveluri.

Autorul personaj, un scriitor roman care traieste la Paris, este de pilda insurat cu o frantuzoaica, Marianne; in primele doua carti ale trilogiei, ea incearca sa-l impiedice de la implicarea in romane cu si despre romani; in Maramures, va fi internata intr-o clinica pentru ca sufera de o boala rara - se miceste, devine tot mai pitica de la o zi la alta. E inlocuita efemer in apartamentul si in patul conjugal de o romanca trupesa, Smaranda. Sunt realiste detaliile bolii uneia si ale momentelor de expansivitate erotica si sexuala ale celeilalte - dar, cum a remarcat Nicolae Barna in prefata mentionata mai inainte, Marianne e simbolul Republicii Franceze... si inca: nevasta a carei statura tot scade este internata intr-un spital condus de o femeie, dr. Lewis. Mai incolo, cititorul afla ca directoarea clinicii se cheama dr. Carla Lewis. Fireste ca totul e cat se poate de realist, dar Lewis Caroll a scris si Alice in tara minunilor, si Dincolo de oglinda, in apartamentul scriitorului romano-parizian exista un motan vorbitor, iar uitatul in oglinda e un fel de ritual magic. La Tepeneag oglinda nu duce insa dincolo, dimpotriva, aduce la realitate: privindu-se in oglinda isi constata scriitorul personaj imbatranirea, devastarea, ravagiile varstei. Realist descrise, scenele de amor au aceasta caracteristica: in cele mai multe protagonistii sunt scriitorul personaj si una sau alta dintre femeile care ii populeaza istoriile. Cronos isi devora progenitura, scriitorul personaj din romanele lui Tepeneag isi poseda cam toate eroinele pe care le inventeaza! Tot foarte realist sunt descrise tribulatiile unui cuplu de romani, familia Rotaru, prin capitala Frantei; atita doar ca e vorba de Zoe si Fanica Rotaru, iar nepotul lor se numeste Grigore, prescurtat Gore. Una dintre istoriile din Maramures continua povestea furtului unei miniaturi de Fra Angelico de la Luvru, inceputa in romanul precedent; hotia fusese pusa la cale de un infirm, un handicapat roman, Gigi Kent (uneori si Gica), care sta intr-un scaun rulant si cerseste pe Pont des Arts. Miniatura furata il infatiseaza pe Dumnezeu, insa dispare aproape fara urme, fiind inlocuita de copii, de contrafaceri, unele falsuri sunt mai grosolane, altele mai reusite. Copiile lui Dumnezeu... Dar nu numai aluziile culturale, a caror lunga lista va fi probabil intocmita cand opera lui Tepeneag va deveni subiect de teze de doctorat, mustesc in paginile celor trei romane, exista la fel de multe inserturi de "real", de la articole de ziar (in romana, dar si in franceza) la scurte relatari aproape reportericesti, acestea participa insa la o dimensiune halucinatorie si burlesca a ansamblului, semnul lor este schimbat.

Cel dintai prozator roman care a introdus un document in fictiune, era un ordin de zi, a fost Duiliu Zamfirescu - si a facut-o dintr-o nevoie de autenticitate. Un secol mai tarziu, documentele sunt, iata, pure elemente de fictiune onirica si sugereaza cosmarul realului. Nu e o simpla aplicare de metode si procedee (onirice, textualiste, postmoderniste), este o viziune grava si profunda asupra existentei si istoriei in virtutea caror sunt convocate si folosite.
O mare opera si un mare scriitor.

*Dumitru Tepeneag - Maramures, Editura Dacia, 2001