Războiul redescoperit: violenţa, cruciada şi doliul

Codrut Constantinescu | 23.06.2015

Pe aceeași temă

Volumul Războiul redescoperit, 1914-1918 al istoricilor francezi Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette Becker oferă o interpretare amplă şi neconvenţională a Primul Război Mondial.

 

Apărută în anul 2000, cartea istoricilor fran­cezi Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette Becker despre Primul Război Mondial1, tra­dusă şi publicată anul trecut şi în limba ro­mână2, se încadrează per­fect în amplul efort de în­ţelegere, interpretare şi re­cuperare a memoriei marii conflagraţii mondiale. (În acest context, amintim şi analiza istoricului Lucian Bo­ia - Primul Război Mon­dial. Controverse, pa­ra­do­xuri, reinterpretări3.) Pen­tru noi, împlinirea unui se­col de la declanşarea con­flictului nu a avut cine ştie ce ecouri pu­blice, ţinând cont de neutralitatea în­ţe­leap­tă adoptată, într-o primă instanţă, de autorităţile de la Bucureşti, dar nu trebuie să uităm că se apropie momentele când şi România va marca un secol de la intrarea în război, un secol de la luptele de la Mă­ră­şeşti, Mărăşti şi Oituz şi, mai ales, un secol de la 1 Decembrie 1918, Ziua Na­ţio­nală postdecembristă.

Materia volumului Războiul redescoperit este structurată în trei linii mari de ana­liză: violenţa, cruciada şi doliul. Structura are logica ei, pentru că violenţa a fost sus­ţinută psihic de ideea cruciadei binelui, du­când la un doliu de mare amploare.

 

Este de-a dreptul un truism is­toric afirmaţia că Primul Război Mondial a dus violenţa pe cele mai înalte culmi ale ororii, iar is­toria umanităţii, ştim bine, a con­semnat nenumărate momente extrem de sângeroase. Dar niciunul atât de lung şi in­tens, atât de programatic şi total precum ceea ce începuse în 1914 drept un scurt răz­boi, de câteva luni. Violenţa a produs nu numai aproape zece milioane de morţi, dar şi-a pus amprenta şi asupra militarilor supravieţuitori. „De la al Doilea Război Mondial şi înfruntările ulterioare, se ştie că un soldat pe câmpul de luptă nu poate spera să-şi păstreze echilibrul psihic de­cât timp de cel mult câteva luni: în ciuda unei riguroase selecţii, o zecime dintre ame­ricanii mobilizaţi au fost spitalizaţi pentru tulburări mentale între 1942 şi 1945; în plus, după 35 de zile de luptă ne­întreruptă, 98% dintre bărbaţi prezentau tulburări psihice de diverse grade. Când aveau norocul să supravieţuiască, lup­tă­torii din 1914-1918 erau constant re­tri­mişi în luptă, adesea în aceleaşi sec­toa­re, chiar dacă fuseseră răniţi de mai mul­te ori“, arată autorii volumului Războiul re­descoperit. Jumătate dintre cele 70 de mi­lioane de soldaţi implicaţi în Primul Răz­boi Mondial au suferit traume psihice pentru că „în 1914-1918 neconcordanţa dintre mijloacele care ucid şi cele care pro­tejează este zdrobitoare. (...) Par­ad­o­xul este frapant: radicalizarea violenţei fa­ţă de cei pe care convenţiile in­ter­naţio­nale prevăzuseră să-i protejeze se pro­du­ce tocmai în perioada când Crucea Roşie exista şi când toţi beligeranţii au aderat şi la dispoziţiile ei, şi la acordurile de la Haga din 1899 şi 1907“.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1318/carte_codrut.jpg

// STÉPHANE AUDOIN-ROUZEAU, ANNETTE BECKER
// Războiul redescoperit, 1914-1918
// Editura Corint, 2014.

Cea de-a două temă abor­dată este cea a cruciadei. Se ştie acum că războiul a fost întâmpinat cu mare en­tuziasm de popoarele im­plicate, atitudine care ne pa­re incredibilă doar pen­tru că ştim urmările eve­nimentelor din iulie-august 1914 şi poate pentru că nu mai suntem atât de im­preg­naţi cu naţionalism precum erau con­tem­poranii anului 1914. S-a cre­zut în război, dar mai degrabă fiecare be­ligerant a cre­zut în justeţea revendicărilor şi scopului ultim al războiului - atât aus­tro-ungarii şi germanii, cât şi francezii sau britanicii. Toa­te erau nişte naţiuni ci­vilizate şi destul de urbanizate. Chiar şi ru­şii aveau so­co­telile lor mai vechi, pe care sperau, în sfâr­şit, să le rezolve. În Marea Bri­tanie, care la momentul 1914 nici nu avea o armată de tip continental, formată prin recrutarea obligatorie, ci una din profesionişti, en­tu­ziasmul a fost atât de mare încât „între lu­na august şi sfârşitul anului 1914, s-au oferit voluntari un mi­lion de bărbaţi. Ca­re nu erau obligaţi de ni­meni. Modul în care contemporanii par să fi fost prinşi, în sensul emoţional al cuvântului, de răz­boiul care începea rămâne fără îndoială un fenomen im­posibil de explicat în ter­meni raţionali“. O altă cheie care ne poa­te ajuta să în­ţe­legem fenomenul constă în faptul că „sem­nificaţia războiului se află tocmai în lup­ta dintre civilizaţie şi bar­barie“. Toa­te so­cietăţile implicate în răz­boi au avut aceas­tă impresie, debordantă, că apără civi­li­za­ţia (franceză, germană, aus­tro-ungară, bri­tanică) de barbaria ce­luilalt. Iar pentru a contribui la victoria binelui împotriva rău­lui absolut, fiecare mem­bru al societăţii trebuia să-şi facă da­toria: „În rândurile ce­lor mai multe ar­ma­te, suferinţele îndu­rate - imense - n-au ajuns niciodată, ex­cep­tând Rusia, să dis­trugă interpretarea rolului fiecăruia în termenii datoriei. Devoir, Duty, Pflicht: aceste cuvinte sunt omniprezente în scri­erile momentului, că e vorba de scrisori, de jurnale de tran­şee ori de carnete per­sonale“.

Istoricii francezi sublinază în repetate rân­duri, pentru a accentua un fapt evident, dar care nouă ne este foarte greu să-l (mai) înţelegem, oricât de mult am în­cerca: consensul societăţilor în război a fost puternic, pentru că îşi are ori­ginea, îna­inte de toate, într-o mobilizare în mare parte spontană. Prezenţa masivă şi cons­tantă a morţii în viaţa popoarelor im­pli­cate în Primul Război Mondial a condus şi la apariţia unei adevărate religii a răz­bo­iului, destul de diferită faţă de sen­ti­men­tul de religiozitate din timp de pace. Răz­boiul a tulburat în profunzime şi per­cepţia asupra vieţii, şi raportul celor în via­ţă cu moartea. „Pentru a rezista şi pentru a în­vinge, orice credinţă este bună.“ Iar pen­tru a susţine o astfel de încleştare de pa­tru ani şi jumătate, care a reclamat sa­cri­ficii inimaginabile, era nevoie de un an­sam­blu de credinţe. „Paradoxul central al conflictului constă în faptul că, încă de la debut şi probabil mai ales în mo­men­tele de slăbiciune, chiar de descurajare, ca­re apar peste tot începând cu anul 1916, după eşecul din cele două bătălii de la Verdun şi Somme, fiecare are impresia că duce războiul cu scopul instaurării unei noi lumi, luminoase, o lume pu­ri­fi­cată de tara principală: războiul“.

 

In cea de a treia parte este abordată o temă mai puţin cunoscută şi analizată (mai ales în spaţiul nostru cultural) - doliul care a urmat după 11 noiembrie 1918 -, încercând să răspundă mai multor întrebări problematice (cum s-au raportat diferitele societăţi implicate la imensa traumă care a afectat direct mi­li­oane de familii ai căror taţi, fii, unchi fu­seseră ucişi pe câmpul de luptă; dacă a meritat efortul şi vărsarea de sânge chiar pentru principalii învingători, francezii etc.). Un unghi esenţial de analiză, având în vedere faptul că „nu s-a măsurat su­ferinţa pierderii celor dragi şi doliul care i-a urmat, considerându-se că am­ploa­rea catastrofei poate fi cunoscută prin afişarea cifrei morţilor şi prin împărţirea lor pe vârste, pe ani, pe tipuri de unităţi militare cărora le-au aparţinut. În felul acesta, suferinţa a fost evaluată doar din­tr-o perspectivă demografică, statistică, şi nu din unghiul traumei şi durerii co­lective“. Complexa semnificaţie a doliului care a afectat societăţile implicate atât la nivel macro, cât şi la nivel micro este vi­tală pentru a înţelege ceea ce s-a în­tâm­plat cu supravieţuitorii. „Toate structurile sociale au fost în doliu după membrii lor care au murit între 1914 şi 1918: în­tre­prinderi, administraţii, şcoli, facultăţi, cluburi sportive au construit, alături de co­munităţile civice şi religioase, pro­prii­le monumente închinate morţilor, au or­ga­nizat propriile ceremonii come­mo­ra­ti­ve, au publicat propriile cărţi de aur.“ De altfel, aproape fiecare comună din Ro­mânia are un astfel de loc memorial, unde sunt amintiţi fiii comunităţii căzuţi pe fron­turile Primului Război Mondial, la ca­re s-au adăugat cei morţi în perioada 1941-1945. Mult mai palidă, dacă nu chiar absentă a fost comemorarea deportaţilor şi/sau a pri­zonierilor de război care nu erau eroi pen­tru că nu muriseră pe front: „Cum să co­memorezi ceea ce nu poate fi comemorat şi se numeşte foame, frig, muncă forţată, viol, ostatici, rechiziţii?“. Un loc de frun­te în această menţinere a memoriei celor sacrificaţi pentru patrie l-a avut şi ex­tin­derea fenomenului soldatului necunoscut, o noutate datorată amplorii şi malaxorului războiului industrial modern, care nu mai oferă, în sute de mii de cazuri, identitate vic­timelor militare (doar Germania şi SUA au refuzat acest simbolism după Pri­mul Război Mondial): „Noile state rezultate în urma tratatelor au ţinut în mod deosebit să instaureze acest ritual fondator: se năs­cuseră din şi în război, din sacrificiul alor lor, erau mărturii ale sângelui văr­sat; state învingătoare, state învinse, toa­te instaurează acelaşi cult, iar moartea uni­formizează amintirea; după Sofia în 1923, Bucureştiul şi Viena înhumează la rân­dul lor un necunoscut“.4

 

Societăţile implicate în Primul Răz­boi Mondial, având în vedere şi proporţia mare a pierderilor din rândurile trupelor angajate (între 20% şi 35%, în funcţie de ar­ma­tă), au cunoscut după 1918 o dificultate a doliului: „Pentru că au murit în război, în­tr-un război supraînvestit cu o sem­ni­ficaţie foarte înaltă, morţii au devenit obi­ectul unui cult care a făcut mai di­fi­cilă decât în timp de pace detaşarea obli­gatorie a supravieţuitorilor faţă de cei iu­biţi şi pierduţi“. Paradoxal, autorităţile franceze au folosit cazul celor care nu mu­riseră, dar suferiseră în timpul războiului pentru a impune reparaţii de război Germaniei învinse, stipulate clar în Tra­tatul de la Versailles, dar apoi „aceştia au fost foarte repede uitaţi (...) victimele nu vor găsi după război decât in­di­fe­ren­ţă, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău, dispreţ. Numai eroii morţi în luptă vor avea din plin dreptul la glorie postumă“. Şi pentru cei doi istorici francezi legătura între dezastrul pe mai multe niveluri pro­vocat de Primul Război Mondial şi ceea ce a urmat în perioada interbelică şi, apoi, în cel de al Doilea Război Mondial este in­trin­secă: „Problema trebuie pusă limpede: a reprezentat oare experienţa Primului Răz­boi Mondial matricea totalitarismelor se­co­lului al XX-lea?“. În intervalul 1914-1918 apare sămânţa omului dezamăgit, ca­re va crede într-un alt sistem, care avea să evolueze către unul totalitar, fie că vor­bim despre cel de extremă-dreapta sau de extremă-stânga - oameni noi, care însă au reuşit „să producă“ un masacru de câteva ori mai amplu chiar decât cel instrumentat de omul vechi în Primul Război Mondial: „Aceşti oameni noi care, se ştie, nu au în­târziat să se transforme în asasini“. //

 

Note

 

1. 14-18, retrouver la Guerre, Gallimard, 2000.

2. Războiul redescoperit, 1914-1918, Corint, 2014.

3. Humanitas, 2014. Vezi recenzia din revista 22, nr. 1.262, 27 mai – 2 iunie 2014.

4. Evident, România nu a apărut după tratatele de la finalul războiului, ci doar s-a extins/întregit.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22