Scena lirică, între teatru și muzică. Falstaff de Verdi la ONB

Spectacolul Falstaff de la Opera Naţională Bucureşti e un succes, reușind să impună o viziune nouă, actualizată, coerentă, colorată și dinamică asupra ultimei creaţii verdiene.

Nu mai e de mult o noutate faptul că spectacolul de operă și-a recâștigat no­to­rietatea de pe urma regiei de teatru. Re­teatralizarea operei a fost aproape con­co­mitentă fenomenului de în­noire trăit de teatru prin de­ceniile cinci și șase ale se­colului trecut, când, din in­terpretativă, arta scenică a devenit tot mai creativă, mi­zând pe ideile regiei, tot mai autonomă și ea în ra­port cu dramaturgia. Nume faimoase ale regiei mon­di­a­le au participat la re­vi­ta­li­zarea spectacolului de ope­ră, alături de altele consacrate în ex­clu­si­vitate genului, în pas cu revoluția sceno­tehnică, care și-a pus o amprentă in­con­fundabilă pe imaginea noilor realități ale fenomenului. Așa se face că falia ce se să­pa­se între spectacolul de dramă și teatrul liric, unde vorba ceda prim-planul mu­zi­cii, a început să dispară și oamenii scenei și-au dat mâna, fie și pe temeiul faptului că multe dintre capodoperele dramaturgiei lumii stau la baza celor mai frumoase și ce­lebre partituri. Deși la noi prea multă vre­me genurile s-au complăcut în disjuncție, iar opera într-o inexplicabilă stagnare, o anumită ocheadă spre teatru tot s-a pro­dus prin excepții care azi confirmă regula adaptării la trendul mondial. Încă mai sunt prejudecăți de învins, încă mai e ne­voie de cenzura culturală a exagerărilor, în­că, încă..., dar pentru cei care s-au apro­pi­at de fenomen dinspre teatru, printre ca­re mă număr, schimbarea de paradigmă e evidentă. O paradigmă a modernității care obligă la o recalibrare a gândirii spec­ta­cu­lare pe măsura posibilităților actuale de orchestrare a ansamblului pe scenă, fie el teatral sau lirico-dramatico-muzical. Afir­ma­ția că spectacolul de operă e cel mai com­plex spectacol e de acum un loc co­mun, dar care așteaptă să fie confirmat cu fie­care montare care are în vedere con­ceptul wagnerian de operă totală.

Acesta pare a fi și dezideratul no­u­lui directorat de la Opera Na­țională București, și l-am nu­mit pe tânărul și ambițiosul Răz­van Ioan Dincă, unde, după primele succese numite Rigoletto și La Tra­viata, avem o nouă premieră care atra­ge atenția: Falstaff, de Giuseppe Verdi, un titlu la fel de ambițios, poate chiar și mai, de vreme ce avem, pe de o parte, în­cer­carea unei partituri mai rar abordate, mai puțin populare și, pe de alta, co­la­borarea cu unul dintre regizorii faimoși ai lumii, britanicul Graham Vick, cu echipa sa.

Imagine din spectacolul Falstaff de la Opera Naţională Bucureşti (foto: Gin Photo)

Multe se pot spune despre această târzie cre­ație verdiană (ultima) care încheie, la peste 80 de ani ai compozitorului, o operă magnifică. Că e ceva mai greoaie, în ciuda aparențelor de alegrie dictată de burlescul libretului, că are nostalgii și melancolii pro­prii bătrâneții, că, în fine, nu are, ori­ce s-ar spune, partituri spectaculoase, ci mai degrabă o țesătură muzicală sofis­ti­cată, semnificativă în sine și greu de acor­dat. Cât despre libretul aceluiași Arrigo Boi­to, omul lui Verdi ca să spunem așa, ins­pirat din piesele shakespereane în care apare celebrul personaj, oamenii de teatru au și mai multe de zis.

Falstaff, acest mare renascentist, dotat cu multă filozofie umanistă, dar și cu un background social vizând războiul dintre clase și privilegii, a fost mereu un personaj con­tro­versat. Pentru a-l defini, Shakespeare a scris două piese: una avându-l în titlu pe regele Henric al IV-lea și una despre decăderea lui Falstaff, cel care-l con­ver­tise pe rege la adevărurile și plăcerile lumești, numită Nevestele vesele din Wind­sor. „Un bărbat măreț la înfățișare și trupeș, plăcut la chip, cu pri­virea deschisă și cu statura mândră“, spu­ne Falstaff despre el însuși, la prima în­tâlnire cu Prințul Henric în piesa cu ace­lași nume, și adaugă: „se află multă vred­nicie în acest Falstaff“. Autorul unor aven­turi donqujotești pline de farmec, cu vor­ba de duh la el în mai toate împrejurările și un curaj al soluțiilor care-l face atât de simpatic, Falstaff ajunge în libretul lui Boi­to, dar într-un fel și în comedia lui Sha­kespeare Nevestele vesele... un măscărici, un clovn trist care și-a pierdut tichia cu clopoței, fiindcă adevărurile lui nu prea mai interesează pe nimeni. „Virtutea are atât de puțină căutare în aceste vremuri negustorești... agerimea s-a prefăcut în­tr-o cârciumăreasă... iar toate celelalte înzestrări ale omului, din pricina rău­tății vremurilor, nu fac nici cât o ceapă degerată...“ Acest discurs de moralist din pri­ma parte a biografiei personajului sha­kepearean (piesele grave) își găsește acum confirmarea în niște mărunte intrigi de al­cov în care Falstaff, eroul, războinicul de altădată, e terfelit ca o zdreanță.

Cu idealurile pierdute, burduhănosul sol­dat al amorurilor libere primește atâtea calificative rele, cât nu încap sub o eti­chetă de Sir. Flecar, desfrânat, mincinos, gurmand, escroc, lăudăros, laș, ne­ru­și­nat... Când și cum s-a produs trans­for­marea nu aflăm din libretul lui Boito, fi­indcă el elimină din comedia de bază mul­te acțiuni paralele menite să justifice într-un fel deciziile lui Falstaff privind com­pro­mi­te­rea cucoanelor. Nu e de mi­ra­re atunci că regizorul a speculat fun­dalul social și mo­ralitatea în degradare a so­cie­tății de azi, actualizând în această direcție spectacolul. Pune accentul așadar pe lu­mea banului, unde privilegiile de rang, ca și plăcerile se cumpără și unde Falstaff, cu buna lui credință de odinioară, poate că­dea de fra­ier. Între timp, cavalerul a în­vă­țat lecția care stăpânește lumea pervertită în care trăiește. Vrea să păcălească punând zălog rangul său nobiliar, dar e păcălit din cauza neînțelegerii noilor reguli care îm­part oa­menii în bogați și aspiranți la bo­găție.

Timp de sondare în motivațiile per­­­so­najului nu prea e în economia întâmplărilor, așa încât func­țio­nează mai efi­ci­ent în montarea de la ONB acreditarea ima­ginii acestei lumi artificiale, în care Windsorul e o carte poştală bună pentru reclame, ca și mesajul verzilor, aruncat ca o vopsea ta­re peste decorul saturat de falsa lor pro­pagandă (excelentă ideea scenografului Sa­mal Blak și execuția atelierelor operei). Pe aici, printre mulaje reprezentând fauna și flora din cataloagele de reclamă, viețuiesc specii umane la fel de artificiale, respectiv nevestele „fidele“, cu soții lor încornorați, plus plictiseala cotidiană agrementată cu pis­cina sau tenisul la modă. În replică, John Falstaff vânează francul pe o bancă care-ar trebui să fie Hanul Jartierei, lo­cuind într-o toaletă ecologică cu sau fără pa­naș. Contrastul e reușit, cum reușite sunt și efectele burlești ale prinderii și ascunderii intrusului în panerul cu rufe murdare și mai ales zvârlirea lui în pis­cină, după a doua tentativă de adulter. Ac­tul acesta, foarte animat, abia de ne mai dă răgazul să admirăm dialogul vocilor, fermitatea vocii Iuliei Isaev, în rolul doam­nei Ford, sau gingășia cuplului Ana Ce­bo­tari (Nanette) – Ștefan von Korch (Fe­ne­ton), surprinși în cabina de duș marca IKEA, cum bine zicea un comentator. E mare vânzoleală în scenă, corul bărbătesc, format din curioși, fotografi, la pândă pen­tru a-l da în gât pe Falstaff, își face treaba, susținând cu intervenții jucăușe structura muzicală complicată a întregului tablou. E întrecut doar de apariția în actul următor, în grădina hiperbolizată de la Windsor, a gardului viu din spatele căruia glasurile sua­ve din corul femeilor umplu scena de muzică bună și adevărată, în pofida ca­drului de mucava în care s-ar vrea înă­bușite sentimentele. E un contrast fru­mos, iar acel porc uriaș care domină scena și care a tot crescut pe parcurs, semn că mitocănia e în floare, ne dă acum cu tifla, scuipând confetti din posterior peste tot ce am văzut. O soluție de spectacol ad­mi­rabilă. Reconfortantă, mai ales că e în­so­țită de un gest care-l implică pe spectator în postura de posibilă victimă. Personal, m-am gândit că într-un fel această imagine îl reabilitează pe Falstaff, re­dân­du-i ironia, puterea de a face haz de ne­caz, în fața degringoladei morale a lumii, și nu numai. Concluzia aceasta concordă și cu imaginea pe care ne-o lasă Falstaff, cu desuurile la vedere, abandonat cu gon­fleurile din costum revărsate într-un apar­teu trist, nostalgic, pe care baritonul Ște­fan Ignat îl interpretează cu mult mai multă credibilitate decât părțile comice ale rolului. Aici, ca și în aria despre onoa­re, în puținele momente de respiro și me­ditație pe care i le îngăduie partitura, acest apreciat artist liric îl impune pe Falstaff cel adevărat. Ideea că spiritul te poate schimba în paiață, dacă e prost fo­losit, triumfă prin aceea că Falstaff însuși realizează acest fapt. Un contrapunct forte al acestor momente e duetul Falstaff-Ford, în care, deghizându-se în rival, acesta din urmă îl surclasează puternic pe adversar prin contribuția baritonului Cătălin Țo­ro­poc (Ford), ale cărui calități vocale, du­blate de aplomb și amploare în abordarea partiturii, sunt răsplătite cu ovații. La fel și apariția D-nei Quickly, o codoașă în taior-office, pe care vocea gravă a Andreei Iftimescu o face amenințătoare. Aceste în­tâlniri premonitoare anticipează imaginea cerbului fără cap, posterul sub înfățișarea căruia Falstaff se furișează în parcul de la Windsor. Personajul a suferit între timp o transformare vizibilă și ar putea rosti una dintre replicile cheie, care lipsesc din li­bret însă: „Adam a pierdut într-o vreme a inocenței, ce poate face sărmanul Fal­staff într-un timp al depravării?“. Doar că lumea acestui timp nu-i prea înțelege acest pariu cu morala și-i batjocorește nai­vitatea, dezlănțuindu-se într-un final apo­teotic, care este și al spectacolului despre care vorbim.

Ca un artist cu mare și valoroasă experiență, regizorul Graham Vick face ca acest final con brio să ne urmărească și să triumfe ideea că am luat parte, totuși, la o comedie burlescă despre un bătrân care nu știe să-și înfrâneze poftele vitale, fă­cându-se ridicol. Chiar dacă nu doar des­pre asta e vorba în Falstaff, fie și pentru că e ultima operă a lui Verdi, compusă la pes­te 80 de ani, și conține ceva mai multă în­gândurare, spectacolul de la ONB e un suc­ces, reușind să impună o viziune nouă, ac­tualizată, coerentă, colorată și dinamică. Ală­turi de dirijorul Guillermo García Cal­vo, echipa lui Graham Vick și-a mărturisit bu­curia de a lucra cu echipa de la ONB pe care o laudă, fapt cu atât mai important, cu cât regizorul și-a făcut distribuția din ar­tiști români printre care și câțiva de­bu­tanți. E un argument care-i va da curaj, spe­răm, directorului ONB să apeleze pe mai departe la cât mai mulți realizatori din ța­ră, acum, după ce revirimentul s-a pro­dus printr-o reconectare de bun augur la cir­cui­tul mondial al valorilor scenei li­rice.