Şefi în Kolîma

Se ştia încă din perioada ţaristă că în Ex­tre­mul Orient rus se aflau mari zăcăminte de aur, însă ţarul nu avea cu cine să le ex­ploateze. Situaţia era cu totul alta pen­tru Stalin, care avea un număr de sclavi din ce în ce mai mare. În anul 1931, Stalin a lu­at decizia de a începe extracţia la Ko­lî­ma, în contexul primului plan cincinal, prin care se credea că ordinea socialistă va birui dezordinea economică şi im­pre­dic­tibilitatea capitalismului, care se afla în plină criză, resimţită şi de URSS. Aurul pu­tea fi vândut relativ uşor, obţinând de­vi­zele atât de necesare pentru procesul de industrializare.

Eduard Berzin a fost nu­mit şeful unui nou înfiinţat Trust de Cons­trucţii din Nordul Îndepărtat (acronimul care a devenit le­gen­dar fiind Dalstroi) care urma să înceapă exploatarea imensei regiuni a Ko­lî­mei. Dalstroi urma să fie un fel de regie au­tonomă subordonată Consiliului Muncii şi Apărării, condus în acea perioadă de Mo­lotov. Pentru a-i furniza forţă de mun­că inexistentă în zonă a fost creat şi Sev­vostlag, adică Administraţia Penitenciară din Nord-Est.

De origine letonă, Eduard Berzin era un ce­kist cu vechi ștate de plată, co­man­dan­tul regimentului leton bolşevic, trans­for­mat în 1918 în Divizia Letonă de Puşcaşi, care a luat parte la războiul civil rus. Tru­pele acestei divizii asigurau protecţia lui Lenin şi a liderilor bolşevici din Petrograd. În 1922, după sfârşitul războiului civil, Ber­zin a rămas în Rusia sovietică, fiind în­ca­drat în CEKA. În perioada 1926-’31 a pro­mo­vat în ierarhia sistemului represiv so­vietic în curs de extindere şi definire, ajun­gând comandantul lagărului Vişlag din Urali, pe unde a trecut şi Varlam Şalamov în prima etapă a lungii sale detenţii în Gu­lag. Încă de aici, Berzin a demonstrat că este capabil, punând accentul pe pro­duc­ţie şi randament, ceea ce nu avea cum să nu convină conducerii sovietice.

Berzin a ajuns la Magadan, după ce a mers cu transsiberianul de la Moscova până la Vla­divostok, de unde a luat vaporul. So­si­rea lui în Kolîma, în februarie 1932, a mar­cat şi începutul edificării mirajului Dal­stroi, a mistificărilor, pentru că Dalstroi a fost prezentat nu numai în URSS, dar şi în Occident drept un conglomerat industrial ca atâtea altele, paravan după care se as­cundea înfricoşătoarea realitate. Berzin cre­­dea în idealurile bolşevice de reeducare prin muncă sau reforjare, de aceea prin­cipala sa preocupare a fost nu neapărat de a-i ucide pe deţinuţi, ci de a obţine cât mai mult aur. Însă Marea Teroare (1936-’38) care a făcut ravagii în URSS, decimând atât cadre comuniste din vechea gardă, cât şi membrii poliţiei politice asociaţi cu fostul lider al NKVD, Iagoda, intelectuali sau minorităţi naţionale considerate po­ten­ţial periculoase (mai ales polonezi), a ajuns cu întârziere şi la Kolîma. În de­cem­brie 1937, un grup de NKVD-işti noi a de­barcat la Magadan. Berzin a fost obligat să le prezinte mecanismul de funcţionare a Dalstroi - o altă metodă stalinistă: cel ca­re urma să fie epurat trebuia stors de toa­te cunoştinţele pentru ca producţia obiec­tivului să nu aibă de suferit în urma eli­minării sale. În aceeaşi lună, Berzin a fost chemat la Moscova pentru o binemeritată vacanţă. Greu de spus dacă şi-a dat seama vreun moment de soarta care-l aştepta sau dacă a fost înşelat de aceste tactici de adormire care l-au făcut celebru pe Stalin. În gara orăşelului Alexandrov, aflată la 70 de kilometri est de Moscova, în plină noap­te, el a fost arestat şi dus la Lubli­an­ka. La 1 august 1938 a avut loc procesul, în care a fost acuzat că era spion în solda Ja­poniei, condamnat la moarte şi imediat împuşcat.

Noua elită represivă din Kolîma era mult diferită faţă de re­gi­mul instaurat de Berzin, con­centrându-se mai degrabă pe exterminarea deţinuţilor decât pe realizarea unor progrese în exploatarea bogăţiilor din zonă. Noul şef a fost un anu­me Petrov, care făcea parte din tânăra ge­neraţie de NKVD-işti, promovată de Ejov, fără cine ştie ce educaţie, provenind din clasa muncitoare. Petrov a trebuit să facă faţă şi unei extindneri apreciabile a Dal­stroi, pentru că uzina NKVD care pro­ducea deţinuţi duduia. Dacă la finalul lui 1936 la Kolîma erau 62.703 deţinuţi, iar pes­te doi ani, 93.978, la finalul anului 1939 cifra ajunsese la 163.475. Dacă Petrov era şeful Dalstroi, Stepan Garanin a fost numit la conducerea Sevvostlag, el fiind responsabil cu moartea a mii de oameni. Deţinuţii puteau fi executaţi pentru de­lic­te minore, fie pentru că ar fi distrus pro­prie­tăţi socialiste, pentru refuzul de a munci, pentru tentativă de evadare sau sa­botarea producţiei. În plus, Garanin a su­pervizat execuţia „elementelor duş­mă­noa­se“, adică a deţinuţilor politici adevăraţi ca­re fuseseră condamnaţi pentru că ar fi avut simpatii sau s-au exprimat vreodată favorabil faţă de foştii lideri bolşevici. Însă în primăvara anului 1939, Ejov avea să fie tras iniţial pe o linie moartă amuzantă (co­misar al transporturilor navale, el nea­vând nici în clin, nici în mânecă cu me­diul acvatic), iar apoi asasinat, iar adepţii săi au fost vânaţi şi, de regulă, ucişi de Beria şi noua sa garnitură. Garanin a fost che­mat la Lublianka şi a primit o pedeap­să de opt ani de Gulag, paradoxal, fiind condamnat tot în baza art. 58 din Codul Pe­nal sovietic (care definea vag activităţile antisovietice), murind în regiunea peni­tenciară Peciora.

O nouă etapă se deschidea în istoria Ko­lîmei şi a Dalstroi, noul şef numit de Sta­lin fiind Ivan Nikişev, un alt cadru tipic pentru regimul stalinist, un NKVD-ist me­diocru care a avut câteva funcţii în sis­temul re­presiv în timpul lui Ejov chiar în Caucaz, în Azerbaidjan, unde a condus „repre­siu­nea locală“. În mod clasic pentru matricea şi funcţionarea sistemului co­mu­nist, noul conducător a încercat să se de­partajeze atât de epoca sângeroasă a lui Pe­trov, cât şi de cea a lui Berzin, de ale cărui scopuri ar fi trebuit să fie mai apropiat. În­să nu avea cum să recunoască explicit fap­tul că era continuatorul politicii unui spi­on în solda Japoniei, în condiţiile în care în pe­rioada 1938-’39 avuseseră loc con­frun­tări mi­litare serioase între sovietici şi japonezi în Mongolia! Accentul s-a mutat din nou pe exploatarea zăcămintelor na­turale din Ko­lîma.

Izbuncirea celui de al doilea război mon­dial a complicat lucrurile, Dal­stroi nemaifiind o prioritate, fiind lă­sat să se descurce (mai ales la nivel ali­mentar), ceea ce a dus la o altă es­caladare a ratei mortalităţii, după cum bi­ne o atestă Varlam Şalamov. Salvarea a ve­nit de unde nimeni nu se aştepta: de la americani! Nikişev a ştiut să profite de fap­tul că trustul său deţinea o mică flotă me­nită a transporta mai degrabă încărcătură umană, şi mai puţin alte bunuri, dar şi de proximitatea Alaskăi, pentru a deturna în­semnate cantităţi de alimente, haine şi echipamente în beneficiul său personal, dar şi al nomenklaturiştilor şi familiilor lor. Nikişev a devenit celebru în America pentru că el a organizat toată mascarada primirii lui Henry Wallace (vicepreşedinte al SUA între 1941-’45), în mai 1944, sin­gura vizită a unui demnitar străin în Gu­lag. Însă puterea pe care Nikişev o avea i-a afectat raţiunea, înconjurându-se în lux, fiind deservit de o adevărată armată de şo­feri, servitori, intendenţi, bucătari, între­ţi­nând trupe de teatru, orchestre cu actori-muzicieni deţinuţi (ceea ce îi putea salva de la moarte pe aceştia). Organele nu aveau cum să tolereze un astfel de dezmăţ regal, el fiind investigat pentru deturnare de fon­duri şi obligat să îşi ceară pen­sio­narea an­ticipată în 1948, retrăgându-se la Mosco­va. Ciudată este şi moartea sa con­venabilă, în 1956, în baia locuinţei sale, la 62 de ani. Se ştie că au existat cazuri de foşti co­mandanţi de lagăre sau ofiţeri NKVD care nu au rezistat presiunii dez­gheţului iniţiat de Hruşciov şi s-au sinu­cis.

După cum bine se poate observa, nici soar­ta şefilor din Kolîma nu a fost neapărat mai bună decât a multor deţinuţi. Pre­siunea asupra lor era imensă, puterea de care beneficiau le putea lua minţile, fiind fa­vorizată şi de concentrarea unor mari pu­teri, având dreptul la viaţă şi moarte, dar, în definitiv, fiind doar rotiţele unui sis­tem represiv care a oferit sânge pentru a strânge aur.