SenZ, cu Miriam Răducanu

„Vă preocupă posteritatea?”, o întreabă jurnalista Adina Scorțescu pe Miriam Răducanu într-un interviu din 2015.

„Pe mine nu mă preocupă deloc”, răspunde Miriam, „dar pe alții a început să-i preocupe. Aicea-i problema… M-au convins dintr-un singur motiv: am văzut istoria mistificată destul, cu toții. Ca să nu se spună ceva ce n-a fost, noi doi, Cornel și cu mine, am început să adunăm imagini și filme… Și m-au convins să dau interviuri. Dar eu zic că arta nu trebuie explicată. E ceva ce ajunge la om cu cât are fiecare în suflet, în minte, în buzunar.”

 Excepționala expoziție „O expoziție arhivă cu Senz”, realizată la inițiativa și sub îndrumarea Vavei Ștefănescu și a Corinei Cimpoieru (Centrul Național al Dansului) și prezentată de Rezidența9 (BRD)*, s-a sfârșit, din păcate, pe 19 octombrie.

Într-un București în care se viralizează pe social media cu precădere imagini warholiene, precum cea a picioarelor în escarpeni decoltați și a ochelarilor de soare de pe balustrada lojei Teatrului Odeon, o expoziție de o asemenea calitate nu are cum să ajungă la publicul larg. Da, la evenimentele organizate a venit lume, dar când am vizitat-o eu, într-un weekend, erau doar alți doi vizitatori.

De ce ar fi important ca ea să fi fost deschisă mai îndelung și ca publicitatea în jurul său să fie mai intensă? 

În primul rând, pentru că expoziția reușește să explice o istorie nemistificată – vezi temerea exprimată de Miriam despre ce „n-a fost” – a perioadelor în care, închiși în universurile ideologice atât de primitive și constrângătoare ale comunismului, spațiile de adevărată libertate au existat, deschise în primul rând de creatori sau de promotori excepționali ai artelor. A fost o deschidere de orizonturi pe persoană fizică. Asemenea unui Lucian Pintilie, unui Liviu Ciulei sau Penciulescu, sau Esrig, dar și asemenea unui Cornel Chiriac cu a sa emisiune Metronom de la Radio sau Cătălinei Buzoianu și Anei Blandiana, Miriam Răducanu avea doar o dorință: să lase arta să vorbească de la sine.

„E greu de explicat arta. Eu nu mi-o prea explic. E prea intim, prea complex… câți artiști, atâtea modalități”, spune ea în același interviu citat mai sus. Iar Gigi Căciuleanu ne invită, în mărturisirea pe care a făcut-o cu prilejul unui eveniment organizat în expoziția recentă de la Festivalul Național de Teatru, să privim cum, în dans, încordarea degetului de la picior al lui Miriam din una dintre imaginile expuse acolo tinde către cer. Până și acest detaliu anatomic, în dansul ei, are o înaltă spiritualitate. „Asta e Miriam”, conchidea coregraful.

De altfel, mărturiile și prezentarea multimedia pe care expoziția a reușit să o construiască, atât concret, cât și simbolic, arată în ce măsură toți artiștii și elevii care au întâlnit-o și pe care Miriam Răducanu i-a mentorat pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă o adoră - termen patetic și vetust, dar care oglindește, în cazul ei, realitatea. O adoră pentru că ea îi salvează de la mediocritate, de la prozaic, de la închisoare interioară. Pentru că le explică - arătându-le, provocându-i – că libertatea se află înăuntrul fiecăruia și că ea trebuie, la rândul său, eliberată și transmisă. Iar gestul individual, personal, intim al creației este expresia perfectă și unică a acestei libertăți și eliberări.

 Asta ofereau atât publicului, cât și celor care îi erau parteneri pe scenă Nocturnele din anii ’70 de la Teatrul Țăndărică.

Asta ofereau dansul de pe covorul de acasă, unde, de la Gina Patrichi, Mariana Mihuț și Raluca Ianegic și până la Lari Georgescu, toți își modelau propriul destin artistic, într-o ambianță ludică și aparent dezinvolt. În realitate, ceea ce li se oferea tuturor era acea distrugere cu senZ, pentru a se reconstrui interior.

Nevoia de frumusețe e esențială, fie că trăim în spațiul autoritarismului ideologic, fie în cel al constrângerilor consumeriste. Pentru că frumusețea și libertatea sunt legate. Iar libertatea individuală poate fi „furată” în multe feluri, unele mai puțin până la deloc aparente, și tocmai de aceea mai periculoase. Dar pe covorul din casa lui Miriam și a lui Cornel Răducanu, ea era mereu regăsită, pe vremuri și, vizitând expoziția de la Rezidența9, înțelegi că și azi ea poate fi regăsită tot pe acel covor - de data aceasta, imaginar.

Comunismul nu ne lăsa să fim cine suntem, ne impunea ce să credem și ce să gândim. Dar nu ne citea gândurile. Și nu avea, până la un punct, influența toxică pe care o pot exercita azi algoritmii din rețelele sociale. Puteam să evadăm interior în bibliotecă și în serile de la Club A, în ceaiurile dansante și în lumea fără internet care nu ne invada agresiv.

Spațiul creat de Nocturne și de covorul de acasă al lui Miriam e la fel de prețios acum, asta demonstrează expoziția despre care scriu aici. Poate că este chiar și mai necesar astăzi, fiindcă acum trăim cu iluzia că avem libertatea „să fim” pentru că o confundăm cu libertatea de a consuma. Cu cât consumăm mai mult, cu atât suntem mai mult. Dar am pierdut gestul acela de aspirație absolută, al degetului care se încordează către cer, din imaginea cu Miriam dansând.

 O parte din expoziție este dedicată colaborării cu teatrul (inspirat curatoriată de Mihaela Michailov) și nu am să scriu aici decât ce intensă amintire mi-a declanșat faptul că am înțeles de ce mișcarea și ansamblul reprezentației cu Maestrul și Margareta de la Teatrul Mic, spectacolul memorabil al Cătălinei Buzoianu (dramaturgie făcută împreună cu Mihaela Tonitza Iordache), erau atât de perfecte și de fluide.

Ca orice filolog al generației mele, romanul lui Bulgakov e pe lista scurtă de iubiri literare incondiționale. Să transformi acel roman într-un spectacol ieșit din comun ar fi fost cu siguranță imposibil fără întâlnirea destinată dintre Cătălina și Miriam. Fiindcă fluiditatea reprezentării, calitatea curgerii spectacolului - unul foarte lung și deloc greoi, nicio clipă obositor - purtau marca coregrafiei ieșite din comun, cea a lui Miriam Răducanu. Tot spectacolul era o respirație în aerul înalt al grației. Și grația nu poate fi descrisă.

Gigi Căciuleanu spunea că tot ceea ce făcea cu Miriam era „o nebunie împreună”. Cuvântul acesta, împreună, devine tot mai rar ca stare a creației și expoziția îl reflectă direct și indirect. Auzim în ultima vreme expresia „safe space / spațiu sigur”. Lângă Miriam era mereu un spațiu sigur, chiar dacă unul al metaforicei nebunii, adică al jocului. E singurul spațiu cu adevărat sigur pe care îl avem ca ființe umane: cel în care ne permitem să ne provocăm și să ne regăsim. Cu degetul de la picior mereu încordat către cer. Asta este metoda Miriam Răducanu.

 În fine, dar nu în ultimul rând, spectacolele și colaborările artistei e limpede că au desenat pentru public și pentru creatorii parteneri locuri în care aspirația era o stare naturală. Oare unde o fi dispărut azi această stare de aspirație? Să ne propunem, poate, să o regăsim. Ar fi atât de necesar și de salvator.

Construită ca o cale inițiatică și compusă din câteva camere exemplare pentru diversitatea mediilor și a artelor în care Miriam Răducanu a lucrat – dans, teatru, literatură, televiziune –, expoziția a implicat o cercetare de arhivă extrem de atentă și de laborioasă, o fină muncă de reconstrucție a carierei și a vieții coregrafei și o reală preocupare pentru transmisia conceptuală coerentă și puternică a ambianței unei epoci. Chapeau! 

 Sper ca Sala Omnia să ajungă foarte curând să se deschidă pentru CNDB. Asemenea inițiative culturale de imensă calitate merită nu doar laudele și admirația noastră, ci și o adevărată casă, pe care să o învie mereu cu tot atât senZ. Mai ales pentru că acel covor din casa lui Miriam ar trebui re-așternut undeva.

Curatoare: Corina Cimpoieru, Suzana Dan; teatru - Mihaela Michailov