Şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti: tineretul şi propaganda comunistă

În Patrie română, ţară de eroi!, Simona Preda analizează cu o minuţiozitate feminină propaganda comunistă care s-a concentrat asupra copiilor şi tinerilor din România în perioada 1945-1989.

Cât de mult ne-a (de)format comunismul? Care a fost influenţa sa asupra tinerelor generaţii şi, mai ales, a copiilor? Acestea nu sunt mize minore, cum am putea cre­de la prima vedere, şi tre­buie să recunoaştem că au stat la coada preocupărilor istoriografiei româneşti du­pă 1989, din simplul mo­tiv că avea de recuperat do­sare grele (represiunea, trans­for­marea unei societăţi, pen­tru a nu mai vor­bi despre în­tregi perioade istorice ca­re trebuiau rescrise practic - al doilea război mondial, pe­­rioada interbelică, parţial primul război mondial etc.). Dar a venit timpul ca noii istorici să abordeze cu mult curaj anumite tematici care şi-au pus amprenta asupra co­pilăriei noastre.

Rezumând la maximum, în Pa­trie română, ţară de eroi!, Si­mona Preda analizează cu o mi­nuţiozitate feminină propa­gan­da comunistă care s-a con­cen­trat asupra copiilor şi tinerilor din Ro­mâ­nia în perioada 1945-1989, în încercarea disperată de a-l transforma pe copil în acel om nou utopic şi perfect. Autoarea sur­prinde trei mari perioade (care, grosso modo, sunt şi perioadele de dezvoltare a comunismului românesc) de acţiune a pro­pagandei comuniste. Două dintre ele sunt dure, încărcate de propagandă şi spălare de creier:

1. Cea de sovietizare agresivă a României din prima parte a funcţionării regimului comunist. Acum apar calchiate şi uneori preluate direct toate miturile sovietice, de la Lenin şi Stalin până la copilul delator Pa­vel Morozov. „Oamenii regimului s-au aple­­cat cu meticulozitate asupra mo­de­lu­lui so­vietic, silindu-se din răsputeri să îl apli­ce şi în spaţiul românesc (...) Cu­vân­tul-che­ie în relaţiile cu Uniunea So­vie­ti­că este, deci, recunoştinţă, deşi ea se tra­duce prin­tr-un model de prietenie care pre­su­pune din partea României braţele des­chi­se, capul plecat şi multă admi­raţie.“

2. Cea a naţionalizării comunismului şi ex­tinderea cultului personalităţii lui Nicolae Ceau­şescu, care a luat proporţii nemai­în­tâlnite în Europa de Est, o imitare a ceea ce liderul comunist român văzuse prin RP Chi­neză şi RPD Coreeană. Un rol im­por­tant în această fază l-a avut şi celebra Cân­tare a României, care „a constat într-un ansamblu de manifestări culturale de ma­să (...) S-a pretins o amplă manifestare educativă şi cultural-artistică, de creaţie şi interpretare, care să anime spiritele şi să trezească valenţele creatoare ale ma­selor; în realitate, punea la lucru toate cli­şeele propagandistice necesare mo­de­lă­rii omului nou, pus să creeze, sau să interpreteze, stricto sensu, o continuă la­u­datio la adresa patriei-mamă. Trep­tat, nici acest festival nu mai cânta litanii pen­tru ţară - deşi sintagma din titlu o im­punea -, ci tot pentru cel dintâi câr­maci al ei (...) Festivalul naţional Cân­ta­rea României a fost, propagandistic vor­bind, o încercare de instrumentalizare ar­tistică a vechiului mit totalitar al pa­triei în primejdie“. Efectul a fost mai degrabă contrar, însă, evident, indivizi cu o educaţie atât de precară, lipsiţi de in­te­li­genţă, nu şi de şiretenie şi duplicitate, pre­cum Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu aveau cum să-şi dea seama: „su­focat sub maldărul de cli­şee şi de portretele se­cre­tarului general şi ale con­soartei, festivalul nu făcea decât să adâncească o evi­dentă criză a regimului şi să crească antipatia po­pu­laţiei faţă de conducerea politică“.

Între cele două perioade a existat o scurtă tranziție (1964-’71), începută de altfel de Dej cu a sa Declaraţie din aprilie 1964 şi con­ti­nuată de Ceauşescu, care, la începutul do­minaţiei sale, a fost mai prevăzător, fiind obligat să-şi consolideze puterea, căutând atât să se legitimeze, cât şi să imprime al­te direcţii. Pavel Morozov şi Vanea, rusul acela mare şi blând, sunt evacuaţi rapid, fără prea multe explicaţii. Comunismul românesc era gata de emancipare şi chiar să scoată capul în lume de unul singur.

Interesante şi pertinente sunt con­si­de­ra­ţiile Simonei Preda asupra unei lucrări de referinţă a copilăriei noastre pioniereşti, ci­clul Cireşarilor. „Constantin Chiriţă are un talent incontestabil de scriitor, evită să scrie în limba de lemn şi nu plictiseşte cititorul cu descrieri. Este savuros. Car­tea sa este un roman despre eroi, fie ei şi pionieri, o carte despre excep­ţio­na­li­ta­tea românească spre care erau datori să tindă toţi şcolarii. Nu pot pune Cireşarilor eticheta de roman ideologic în in­te­gra­li­tatea sa, deși clişeele regimului, în­dem­nu­rile pioniereşti şi spiritul comunist res­piră la fiecare aventură a lor. (...) Elogiul pionierilor ce redescoperă trecutul, po­vestirile cu ilegalişti, cu domnitori, bla­mul la adresa lumii capitaliste şi glo­ri­ficarea patriei străbune sunt numai câ­teva dintre clişeele momentului care in­fu­zează amplul roman.“

Simona Preda atacă şi adevăratul delir naţionalist (mai ales după 1971) care s-a dezvoltat într-o ma­trice comunistă, fundamentată de către Gheorghiu-Dej (ocultat rapid de propagandă după 1965, ca şi cum fiul Scorniceştilor ar fi apărut din neant), pentru a fi folosită la capacitate maximă de Nicolae Ceauşescu. O altă tendinţa no­civă care merită nuanţată, cunoscută şi ca­re a produs mult rău în societatea ro­mâ­nescă atât înainte de 1989, cât şi după ace­ea a fost obsesia faţă de o istorie profund falsificată şi manipulată, care a accentuat până la saţietate mitul cetăţii asediate şi al superiorităţii române, o istorie profund xe­­nofobă. „Istoria a fost tot timpul pe­ri­oa­dei comuniste al doilea instrument for­ma­­tiv după învăţământul politic. Ea avea menirea de a pregăti din vreme drumul tânărului, viitor cetăţean, om nou al so­cietăţii socialiste multilateral dezvoltate, şi de a-l familiariza cu exemplele de ab­ne­gaţie ale înaintaşilor.“ Practic, nu aveai cum să trăieşti în România fără să fii ro­mân. Iar aceasta au simţit-o cel mai bine ce­tăţenii români de origine germană şi evre­iască (dar şi maghiară) care au fost fie vânduţi, fie încurajaţi să plece. Încă din grădiniţă şi prima clasă se începea pro­cesul de inoculare a superiorităţii ro­mâ­neşti. „Textele din Abecedar şi alte ma­nuale din ciclul primar erau pline de re­feriri la istoria patriei, un trecut scris în tempoul gloriei şi al unicităţii poporului care se dorea a fi o pildă de neuitat pen­tru micii şcolari.“ Această educaţie pa­triotică ce învăluia practic întregul sistem educaţional socialist, din grădiniţă până la facultate, a lăsat urme adânci în conştiinţa noastră naţională, producând două reacţii contrare: fie un naţionalism furibund, fie o negare completă a acestuia. Calea de mij­loc este în continuare greu de găsit în ca­pa­citatea noastră de a ne raporta la tre­cutul României.

Din analiza istorică nu aveau cum să lip­sească şi ample referiri la delirul paranoic al dictatorului român, Simona Preda scri­ind pe larg despre dezvoltarea cultului per­sonalităţii lui Ceauşescu. „Prin modul său de a se poziţiona faţă de trecut, prezent şi chiar faţă de viitorul utopiei co­mu­nis­te, prin maniera în care îşi dădea mâna cu voievozii peste timp, sau se posta în ve­cinătatea lor ca în mijlocul unui gu­vern din umbră, prin felul infatuat de a-şi expune sceptrul prezidenţial şi prin so­lemnitatea grandomană cu care primea omagiile, Ceauşescu aspira de fapt să eclipseze de departe toată istoria de pâ­nă la el“. După un sfert de secol de la mo­mentul 1989, pare totuşi imposibil de ex­pli­cat acest delir de megalomanie, în con­diţiile în care Ceauşescu nu a avut practic nicio contribuţie majoră la istoria Ro­mâ­niei, nu a reunificat niciun colţ de pământ românesc, nu a purtat nici cel mai mic război victorios care să justifice această superioritate faţă de voievozi şi domnitori care chiar s-au jertifit (uneori la propriu). Este incredibil cât de mult timp s-a hrănit cu aparent singurul moment de glorie, ce­lebra scenă a balconului din 1968, când a condamnat invazia Cehoslovaciei, de al că­rei socialism cu faţă umană a avut grijă să se îndepărteze rapid, preferând modelul asiatic.

Această carte are calitatea de a ră­s­coli amintirile tuturor celor ca­re au fost fie şoimi ai patriei, fie pionieri sau utecişti. Spre de­osebire de autoare, am fost fra­pat de sărăcia amintirilor personale lăsate de acţiunea aparatului de propagandă şi li­vrată prin manuale, reviste, cărţi. Îmi aduc minte că primeam revista Cu­te­ză­to­rii, dar nu ţin minte care era conţinutul ei ideologic, revăd doar benzile desenate frumos colorate. Îmi aduc aminte de is­to­riile eroice şi inventate ale lui Almaș, am citit de nenumărate ori ciclul Cireşarilor, dar îmi aduc aminte mult mai exact cu ci­ne a jucat Steaua Bucureşti în primul tur al Cupei Campionilor Europeni în toamna lui 1985. Nu am reţinut nici măcar o po­e­zie omagială, iar din Imnul de stat abia da­că îmi mai pot reproduce două strofe. În­să și copilăria are această fantastică putere de a selecta chiar și într-un deșert arid cele mai frumoase cadre, cele care rămân. Amplificând ceea ce scria Varlam Şalamov despre experienţele din Gulag, la fel mi se pare însăşi viaţa în comunism: nu produce absolut nimic bun, este nocivă şi poluată în totalitate. Paradoxal, ceea ce rămâne es­te exact ceea ce se poate strecura pe lângă matricea comunistă (urme din vechea fa­mi­lie, vechea cultură, vechile obiceiuri de civilitate etc.) care nu a reuşit să asfixieze în­treaga societate. Lectura acestei cărţi la un sfert de secol de la dispariţia acelui re­gim nu poate decât să înalţe şi repună în lumina reflectoarelor o idee aparent sim­plă şi de la sine înţeles: cea de libertate.