Tata. Marin Gherasim

Alina Gherasim este scriitoare, pictoriță și ilustratoare cu o bogată experiență.

Când l-ați cunoscut pe tatăl dumneavoastră?

Într-o zi de primăvară sau poate de toamnă am fost în vizită la atelierul de pictură al unor studenți. Eu aveam vreo 4 ani, iar ei erau studenții tatei, așa s-au prezentat. Am regăsit secvența într-o fotografie, el mă ținea în brațe, era îmbrăcat elegant, cu un costum și o helancă pe gât stil anii ‘70, purta perciuni, era un bărbat frumos cu ochi albaștri limpezi, atunci nu îmi era foarte clar cine este, dar îmi inspira încredere. Am amintirea unui chip fericit, al lui, deși nu erau ani ușori, dar avea studenții, familia, persoane la care a ținut toată viața și care l-au motivat să existe și să picteze.

Sau poate că pe tata l-am cunoscut atunci când, prin clasa a doua, am fost întrebată de învățătoare ce sunt părinții. La mama era clar, profesoară de desen, dar despre tata nu am știut ce să spun. Auzisem prin casă că e pictor și asta nu-mi inspira prea multă încredere, nu semăna cu meseriile celorlalți părinți. Așa că am ales să tac. Dar în tăcerea de atunci am avut senzația că în sfârșit știu cine este.

Poate că pe tata l-am cunoscut cu adevărat, în mare taină, în ultimele lui zile de viață, când mi-a cerut să îi aduc acasă de la atelierul lui din Pangratti ultimele lui patru tablouri și împreună cu mama să facem un ultim vernisaj. În fața noastră, eram doar noi trei, le-a semnat pe spate cu o carioca neagră, cu scris tremurat, dar fără să ezite, l-am simțit iarăși fericit în toată negura durerii, fericirea avea un loc al ei, nestricat și înrădăcinat într-o altă lume. A dus până la capăt ceea ce avea de făcut, disciplina muncii lui era o disciplină monahală, nu avea nicio legătură cu iminenta trecere ce avea să survină. Am simțit că a predat atunci uneltele harului său fără niciun regret.

În ultimul lui jurnal scris și desenat, am văzut că pe ultima pagină a lipit imaginea unei sculpturi a lui Giacometti și a scris „Trecător”. Atunci, în tăria clipei, l-am cunoscut pe tata cu adevărat și am simțit că mi-a transmis totul.

Cum îi spuneați – direct – tatălui dumneavoastră?

În copilărie, în niciun fel. Nu avea nume, era evident pentru mine că e el și atunci nu simțeam nevoia să-i spun cumva, intram direct în subiect. Mult mai târziu i-am spus „tata”.

Cum vă spunea când erați mică? Gen – „Albinuța”, „Buburuza”, „Prințesa” ș.a.m.d.

Când eram mică, îmi spunea „Gălușcă” și am să exemplific și cu un desen de-al lui, ca să fie clar de ce. Tata se juca foarte des cu mine (seara, pentru că diminețile erau dedicate picturii sau scrisului): jucam Piticot, Nu te supăra, Frate!, șah (el m-a învățat), mereu mă supăram când pierdeam, iar el îmi propunea să mai începem un joc.

Apoi nu mi-a mai spus pe niciun nume, mie direct. Doar când vorbea despre mine sau mă prezenta cuiva, atunci îmi zicea „Alina” sau „fiica mea”. Când am văzut pomelnicele pictate de el, mi-am căutat curioasă numele printre numele părinților lui, nume de cunoscuți, nume de țărani bucovineni, nume de sfinți. Numele meu nu exista printre ele. Nici al mamei.

Ca să zic așa, noi nu ne spuneam pe nume.

V-a prins în ceea ce a desenat? Fie direct – v-a pictat vreodată? –, fie indirect / la modul sugestiei / aluziv – sunt „semne” / „urme” din dv. acolo, în arta tatălui dumneavoastră?

Lumea reprezentată în pictura lui Marin Gherasim nu este lumea vizibilă, sensibilă, ci este o imagine a permanenței aflate imediat sub vălul senzorialului, care se desfășoară plenar sub ochii noștri, chiar dacă nu o vedem. O imagine imuabilă provenită în mod paradoxal din percepția unui om, a unui artist „trecător”. Absidele sale, turnurile, cetățile, fântânile, scuturile, spre exemplu, sunt imagini ale inimaginabilului. Există în multe dintre picturile sale din ultima perioadă de creație fragmente geometrice flotante, situate spre marginile deschise ale tabloului, ce sugerează fine interstiții spre dincolo. Aici spațiul și timpul se ating. Sau, cum foarte bine zicea Lewis Caroll în Alice în Țara Minunilor, „e un ţărm şi-n partea-ailaltă, cu nimica mai prejos”.

Poate că și de aceea el nu picta după natură, nu căuta în natură simbolurile creștine, situându‑se pe o altă poziție dogmatică și stilistică, față de gruparea artistică „Prolog”, spre exemplu. Privind cu atenție Absidele tatei, îmi dau seama că sunt pusă față în față, în mod spontan, mediat și în același timp nemediat, cu realitatea permanenței în care schimbările nu mai sunt percepute la scara și viteza cu care suntem noi obișnuiți.

Chipul uman apare foarte rar în arta sa. Este chipul lui Hristos în primul rând, chipul lui Brâncoveanu, apoi chipuri de țărani bucovineni în lucrările de tinerețe. În afară de câteva desene pe care mi le-a făcut atunci când eram foarte mică, până pe la vreo 2 ani, tata nu m-a desenat sau pictat. Iar eu nu i-am cerut niciodată să îi pozez, nu din teamă sau lipsă de curaj, pur și simplu știam că nu e cazul. Nici în momentul în care Horia Bernea m-a întrebat dacă aș vrea să devin prototip pentru manechinul ce reprezenta „țăranca din Bucovina”, pentru expunerea din Muzeul Țăranului Român, tatăl meu nu a fost de acord, nu mi-a zis direct, dar m-a descurajat.

Dar dumneavoastră pe tatăl dumneavoastră? L-ați „pus” în tablourile dv. pe Marin Gherasim?

Într-o după-amiază de toamnă, l-am chemat pe tata să-i arăt o serie de lucrări, nu mai pictasem de ceva vreme.

În acel moment, am simțit că am ce-i arăta. Aș vrea să deschid o paranteză și să spun că el m-a pregătit ani de-a rândul, în liceu și în facultate, mi-a predat acasă pictura și desenul cu exigența unui mare profesor și cu dragoste de părinte. În acea după-amiază, pe chipul tatei a apărut o lumină specială, o undă de fericire cum nu mai văzusem de mult. Am pus în tablourile mele iubirea mea de fiică pentru el, recunoștința profundă, ecourile discuțiilor noastre lungi despre lumea din care făceam parte, despre natura întortocheată a omului, despre sâmburele de divinitate care există în noi, în omul interior. Și mai e un lucru pe care am încercat să-l pun în imaginile mele, taina ca un abur fin abia perceptibil a prezenței lui luminoase. Pe tata l-am văzut ca pe un om și un artist de-o anvergură cosmică, înveșmântat în haina modestiei, a unui bun-simț și a unei generozități ieșite din comun. Ne bucuram unul de bucuria celuilalt, mereu și mereu, fără încetare.

Avea anumite ritualuri, când se apuca să deseneze? Anumite „protocoale”, anumite gesturi repetitive? Cum își amenaja spațiul de lucru?

Aș dori să vorbesc despre spațiul atelierelor sale din Șelari și Pangratti. Primul atelier pe care îl știu era în Lipscani, pe strada Șelari, într-o clădire care adăpostește și astăzi ateliere de artiști. O încăpere care devenise mult prea mică pentru tablourile sale, multe, de dimensiuni mari. Ultimul său atelier a fost la Pangratti 33.

Ordinea caracteriza spațiul lui de lucru, asta era evident. În atelierele sale, a primit vizitele unor oameni deosebiți, care veneau pentru o discuție cu miez sau ca să-i ia un interviu, să facă o filmare. Tatei nu-i plăceau discuțiile „de dragul discuției”, azi aș putea zice, cu un termen pe care nu-l agreez, că nu îi plăcea să „socializeze” în interiorul atelierului său. Pentru conversația socială exista spațiul public al vernisajelor, conferințelor, simpozioanelor, scrisorile etc.

Aș putea spune că tata nu a avut prieteni în sensul general acceptat al cuvântului prieten. Pe el îl fascinau ideile și trăirile profunde ale unor oameni, precum și modelul de viață autentică reprezentat de unii. Doresc să amintesc cât de mult îi prețuia pe Nicolae Steinhardt, Părintele Iachint Stareț al Putnei, Radu Petrescu, Ernest Bernea, Horia Bernea, Florin Mitroi, Dan Hăulică, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, ca să îi amintesc numai pe câțiva.

„Pictez ca să nu se uite”. Formula îi aparține tatălui dumneavoastră. Ce însemna aceasta? Ce înțeles dați acestei formule, de acolo, din intimitatea universului domnului Marin Gherasim?

Era un crez al lui, dătător de sens vital. Tata a trăit toate credințele lui în mod profund, simțea că are o datorie față de țara lui, față de cultura acestei țări. Niciodată nu s-a folosit de termenii artei sale pentru a transmite sensuri propagandistice, țara pentru el însemna oamenii săi. Picta pentru ca românii să nu-și uite credința, valorile profunde, satul, temeiurile intime și pentru ca să nu se depersonalizeze în șuvoiul global. Tata a pictat și în vremurile grele ale comunismului fără să se abată de la credința lui, știind ce are de făcut și cunoscând ce sacrifică, a pictat cu un ritm egal, ca o monodie, ca sunetul de toacă în pragul serii, un imn triumfător.

Ce îl obseda foarte tare – și în mod fecund – pe creatorul, pe artistul Marin Gherasim?

Tema finalului. Tema morții ca mare trecere. Și aici am să încep cu sfârșitul. Înainte de imaginea lui Giacometti pe care a scris „Trecător”, tata a transcris în jurnalul său Sonetul 66 de Shakespeare, ultimul vers l-a trecut cu roșu:
„Dar dacă plec, iubirea-mi cui o las?”.

Tata asculta cu bucurie oratorii, recviemuri, Misse, vocea umană utilizată ca instrument îl fascina și de multe ori îl punea, cum zicea el, în starea de a face. Muzica lui Bach, muzica lui Wagner, Beethoven, Mozart, Schubert îl însoțeau mereu în timp ce picta, citea sau pur și simplu în momentele de pauză. Acea pauză care pune în valoare totul, așa cum este și relația dintre plin și gol în arta extrem orientală.

Această Mare Trecere nu a avut pentru el o aură lugubră, dimpotrivă, ea era strâns legată de tema iubirii. Și aș putea spune că din acest punct de vedere, tata era chiar un ultim romantic. Într-o discuție pe care am avut-o cu el cu câțiva ani înainte de plecarea lui la Domnul, l-am întrebat care este cel mai important lucru în viață și mi-a răspuns simplu: iubirea. Și de multe ori în taina dimineților, acest răspuns îmi revine și îmi înviorează sufletul. Desigur, și asta se poate vedea în arta lui, pentru Marin Gherasim obsedanta temă a iubirii a fost iubirea creștină.

Pe tata îl obseda viața ca dar nemaipomenit. Și auriul ca lumină tainică, prezent în multe dintre picturile sale.

Marin Gherasim este un artist creștin.

Ce făcea domnul Marin Gherasim cu timpul? Cu timpul său, cu ideea de timp, în general?

Aici am să-i dau lui cuvântul, citând din ultimul său jurnal (necunoscut publicului, nepublicat încă).

Pe una dintre ultimele pagini ale jurnalului său citează din Kavafis: „Acum când toate sunt trecut”. Și iarăși din jurnalul său: „Cu pace și bucurie voi pleca”, piesă muzicală pentru cor și orchestră de J.S. Bach... Astăzi, omul modern lipsit de axul interior al credinței „pleacă” contorsionat, cu disperarea celui care n-a aflat sensul, norma vieții, a morții... Bach, care plângea scriind oratoriul „Patimile după Matei”, se pregătea să plece „cu pace și bucurie”! Neverosimil pentru omul modern. „În spatele fiecărei opere artistice stă sau ar trebui să stea o mare viziune poetică sau filosofică asupra existentului. Oare cât va mai curge clepsidra timpului meu?” se întreba el spre finalul vieții. Mai avea mici corecturi de făcut, cu umorul suav al eratei, cu nebăgarea de seamă, voită, bineînțeles, a celui ce își simte misiunea aflată la capăt pe lumea asta. „...și eu, naivul, care mă gândesc la recepția și destinul picturii mele...” „Să fii o fântână în deșert!”

Să creezi pentru a deveni „un om îmbunătățit” – așa a spus cândva. Ce era, pentru dumnealui, aceasta – un om îmbunătățit?

Era conștient că în destinul omului survin evenimente de toate naturile, nu toate bune, nu toate dorite. Dar ele se petrec punând la încercare morala, buna-credință, răbdarea, decența, capacitatea fizică și psihică sau calitatea interiorului. La asta cred că se referea, la îmbunătățirea acestui interior, la regăsirea sursei (nu există om să nu se fi îndepărtat de ea măcar o dată în viață). Regăsirea axului, a esenței de natură divină, a sinelui complet.

De multe ori în discuțiile noastre a răsărit tema dezacordului între harul artistic și natura șchiopătândă a caracterului unui artist. Când o parte „lucrează” la cote înalte, cealaltă parte pare a lenevi sau chiar a se dezintegra. Acest principiu al inegalei comunicări între talent și caracter ține, credea tata, de imposibilitatea de a reuni acest „om îmbunătățit”.

Desena ca și cum se ruga?

Eu cred că desena ca și cum... desena. Nefăcând pictură religioasă, aș putea spune că nu avea acel tip de responsabilitate pe care o are pictorul monah față de icoană. Tata celebra tainele adânci ale artei cu instrumentele ceremoniale ale artistului, din care făceau parte în egală măsură suferința și grația.

Ce spunea/ce făcea atunci când termina un tablou?

Îl întorcea cu fața la perete și nu vorbea despre el.

Asculta muzică? Ascultați muzică împreună?

Ani de-a rândul, părinții mei au avut abonament la Ateneul Român, vorbesc și despre anii ’80. Mergeam în serile de joi, aveam locurile noastre în sală în partea dreaptă a scenei. Erau seri magice. Mai ales cele în care, din cauza frigului din sală, interpreții cântau cu mănuși fără degete sau cu aerotermă sub pian. Nu uit. Muzica încălzea inimile noastre și aveam sentimentul fabulos și paradoxal de „viață la palat”. Deși erau vremuri grele, tata nu mi le-a prezentat în copilărie niciodată așa, a ținut pentru el toată suferința, iar mie mi-a oferit frumusețea vieții alături de iubirea lui paternă. Nu a dorit să dea satisfacție mizeriei.

Ce vă plăcea cel mai mult amândurora să faceți împreună?

Să călătorim împreună și să discutăm. La atelierul din Pangratti, de multe ori mă primea ca să vorbim, să ne sfătuim, erau discuțiile noastre de taină, nu întotdeauna foarte pașnice, tatei îi plăceau punctele mele de vedere care nu erau mereu asemănătoare cu ale lui. În ultimii lui ani de viață, am expus împreună: la Galeria Calpe din Timișoara (2013), la Deva la Galeria de Artă a UAP (2014), la Lisabona la Galeria de Artă a ICR (2015), la New York la Rivaa Gallery (2016), expoziție organizată de ICR New York.

Am și călătorit împreună, puneam degetul pe harta Europei și alegeam un oraș în care să vedem neapărat o colecție impresionantă de artă. Aș menționa vizita noastră la Madrid din 2014, cu vizitele la Prado, colecția Thyssen Bornemisza și Muzeul Național Centrul de Arte Reina Sofia. La ultimul am văzut și am comentat împreună cu tata, a fost pentru mine un mare cadou, expoziția retrospectivă a lui Wols (Alfred Otto Wolfgang Schulze). Ultima noastră călătorie a fost la Lisabona în 2015, cu ocazia expoziției noastre, apoi în 2016 am plecat fără el la New York, tata fiind deja bolnav. Ultima expoziție împreună s-a numit „Memorie-Continuitate”.

De la tata am învățat mersul pe bicicletă, mersul pe patine, înotul, pictura, dragostea de literatură, de muzică, de înghețată, bucuria de a mă răsfăța, de a mă îmbrăca frumos, de a zâmbi, de a fi politicoasă, cu compasiune pentru ceilalți, de a rămâne fidelă propriilor credințe, de a nu minți. Un soi de decalog al nostru.

Și mai presus de toate, ne plăcea să trăim în vremurile astea, oricât de dificile ni se păreau, sunt singurele care ne-au fost oferite. Tata îmi aducea aminte de vorbele lui Seneca: Alt timp nu am!

Dintre celelalte arte diferite de ceea ce făcea tatăl dumneavoastră, de care era cel mai apropiat și de ce?

Muzica l-a însoțit pe tot parcursul vieții. A fost invitat la radio în multe emisiuni muzicale, era apropiat de compozitorul Octavian Nemescu, de muzicologul Despina Petecel Theodoru. A fost invitatul lui Iosif Sava în emisiunea sa Serata muzicală. Tata era un om de o cultură vastă, solidă, un artist și un intelectual extrem de rafinat.

Marin Gherasim iubea poezia, îl citea pe Eminescu (îl adora), sonetele lui Shakespeare, sonetele lui Michelangelo, poemele lui Rilke. Era poezia, cea care îi îndulcea sufletul în momente grele.

Ce desena Marin Gherasim? Cum ați caracteriza, foarte sintetic, ceea ce a făcut, în artele vizuale, tatăl dumneavoastră?

O artă făcută cu instrumentele harului, Marin Gherasim era, și aș sublinia, un artist creștin.

Avea, din tot-tot ce a făcut dumnealui, un desen, un tablou – unul anume – ca mare favorit?

Toate tablourile îi erau la inimă, mai ales că el nu lucra sub imperiul instinctului și al așa-zisei „inspirații”. Tot ce făcea era profund interiorizat, când era gata un tablou, era gata o zidire.

În care dintre tablourile tatălui dumneavoastră v-ar plăcea să locuiți? Să zicem două-trei...

Aș locui nestingherită în interiorul Absidei Albe. Acolo mi-aș găsi în primul rând aerul cel mai bun de respirat, aș avea mult spațiu, dar asta nu ar conta prea mult. Acolo, relația timp-spațiu e altfel. Timpul e larg, geometric, spațiul curge fără oprire și fără să fie văzut, atributele infinitului sunt toate acolo, e un vid cu conținut, o măduvă vie a unei coloane vertebrale regăsite.

Aș mai locui în cea mai mică Poartă a sa, o pictură cu o Poartă verde din 2015, pe care a pictat-o special pentru mine, o țin mereu aproape pentru că simt că e legătura cea mai puternică cu el și lumea lui.

Aș mai locui într-o Cetate de a sa pe fond albastru, un colț al muntelui vrăjit. Mă gândesc la poemul Munte Vrăjit al lui Lucian Blaga. „Intru în munte. O poartă de piatră încet s-a-nchis.”

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

Lumea reprezentată în pictura lui Marin Gherasim nu este lumea vizibilă, sensibilă, ci este o imagine a permanenței aflate imediat sub vălul senzorialului, care se desfășoară plenar sub ochii noștri, chiar dacă nu o vedem.