Testamentul unui clovn

Teatrul Bulandra. Laboratorul de noapte. Arlechino moare?... Am descoperit piesa lui Nikolai Evreinov în seara zăpezilor dez­lănțuite și a protestelor. Și Arlechino moa­re? (sau Moartea veselă) este o formă de protest... al omului care refuză să se gândească la propria dis­pa­riție..., dar și al Teatrului care nu vrea să moară. Ar­lechino e o parabolă poe­ti­că a omului contemporan, o apoftegmă pentru cei ca­re traversează pustiul vie­ții, în căutarea unui sens. În Laboratorul condus de An­toaneta Cojocaru reîntâlnim un trio deja celebru în literatura teatrală, Arle­chi­no, Pierrot și Colombina; dar și personaje generice, Doctorul și Moartea, două instan­țe care-și dispută destinul uman, biologia și transcendența. Lor li se adaugă un per­so­naj imponderabil, născut din spațiile goa­le, din tempourile suspendate la gra­ni­ța dintre cuvânt și gest: Întrebarea; o în­trebare-testament, rostită de un Arlechin în agonie: „ce am făcut cu viața mea?“.

Arlechino este un univers calei­doscopic în care textul se luptă cu gestica, imaginea și muzica, fiecărui element revenindu-i o dimensiune unică, originală și complementară. O formulă teatrală com­plexă, care ne arată cu atât mai mult pro­xi­mitatea dintre artă și viață. Teatrul și via­ța înțelese ca spectacol total, în care omul-actor e pus în fața a mii de măști-aparențe, pe care trebuie să le traverseze ca să ajungă la esență, să-și câștige liber­tatea, să-și apere propriul suflet. Cum să povestești Arlechino, dacă nu într-o suită de fragmente, ca tablouri dintr-o expo­zi­ție, a căror coerență e dată nu de ele­mentul cronologic (chiar Pierrot ne arată că timpul e maleabil), ci mai degrabă de o căutare împărtășită. Arlechino și Pierrot sunt cele două jumătăți ale omului con­temporan; un om captiv, singur, terorizat de moarte. Un om destrămat în sine în­suși, între porniri contradictorii, între ra­țiune și sensibilitate, suportând presiunea ridicată a propriei materialități și rămâ­nând, în același timp, atașat visului im­pon­derabil, urmărit de idealul existenței pe verticală. Așadar, o făptură paradoxală, asaltată de demoni, dar guvernată de o mu­zică interioară latentă, o Pasiune de Bach care pune în mișcare visurile, fan­tas­mele, dorințele „laboratorului“ uman.

Poate fi „moartea veselă?“. Titlul original dat piesei de Evreinov sună paradoxal și incitant. La fel ca spațiul scenic în care ne aflăm. Pe podeaua de scânduri din Labo­ra­torul de la Bulandra se desfășoară cadra­nul unui ceas imens, în care cifrele poartă chipuri; chipurile iubite și pierdute, pe care Arlechino le sărută cu tandrețe. Vie­țile și orele trec, prezentul este îmbibat de amintire. „Prezentul este trecut.“ Adrian Ciobanu construiește portretul lui Arle­chi­no ca pe o tapiserie a vârstelor umane, tre­când cu virtuozitate de la acrobația inocen­tă, exuberantă a gesturilor copilăriei la grimasele rigide ale senectuții, până la în­cremenirea finală, teribilă, a morții. Totul este ritm, respirație largă, intensitate, pa­siune, dar și fragilitate, risc, căutare per­ma­nentă a tonului just, răscolire, poezie vi­brantă, „protest“ în cea mai pură ex­pre­sie estetică și etică. Niciodată nu l-am vă­zut pe Arlechino mai actual, niciodată nu i-am auzit vocea mai limpede ca în ceasul nocturn de la Bulandra, în misterul lui de poezie și adevăr, solidar cu universul întreg. Veselia mor­ții nu poate fi alta de­cât exu­beranța revelației de a fi.

Adrian Ciobanu în piesa Arlechino moare? la Teatrul Bulandra

Antoaneta Cojocaru este un Pierrot autentic, lu­mi­nos și fragil; Pierrot este pur și simplu; puritatea și simplitatea sunt, dincolo de simpla locuțiune, atri­bute esențiale, ontologice. Candoarea îi aureolează chi­pul ca într-o Bunăvestire a lui Piero della Francesca. Într-adevăr, el poartă, ca pe o ramură de măslin, prietenia: „Arlechino, tu ești prietenul meu cel mai bun“. Din dragoste, el poate să facă miracole, chiar să dea timpul înapoi, câștigându-i lui Arle­chino câteva ceasuri prețioase de viață. Însă Arlechino o iubește pe Colombina, ca­re exultă: „Arlechino, strânge-mă în bra­țe“. Ela Ionescu dăruiește Colombinei ino­cență și exuberanță, strigătul ei este per­so­nificarea lui joie de vivre. Pierrot se simte trădat, își vrea darul înapoi; e suficient să învârtă cada în sensul invers acelor de ceasornic pentru a scurtcircuita o posibilă salvare. Pierrot sucombă convențiilor so­cia­le. Până și Doctorul chemat să-l vin­de­ce pe Arlechino cere bani. Vlad Oancea con­turează un personaj stăpân pe știință, dar căruia îi lipsește știința de a trăi. Sem­nele „morții“ sunt prezente și la un om per­fect sănătos: singurătatea, teama, sta­rea de paralizie interioară care scurt­circui­tează întâlnirea cu ceilalți. Iubirea univer­sală, poate să existe așa ceva? Pierrot se străduiește să găsească, pentru el și pen­tru noi, un posibil răspuns. Caută să pă­trundă în camera lui Arlechino - în su­fletul care agonizează pradă singurătății absolute -, bătând la toate ușile, încercând toate ferestrele, escaladând riscant, de la înălțime, barierele lumii și ale conștiinței. Sfidează gravitația și normele. Poartă de gât lanțul „veșmintelor“, semnul le­gă­tu­rilor contingente, materia care ne face sclavi și ne sugrumă, împiedicându-ne zbo­rul către înălțimi.

De aici, dilema care m-a asaltat în timp ce urmăream spec­ta­colul: pot personajele să lupte cu măștile acestei lumi? Este adevărul lor mai puternic decât prejudecățile noastre? Poate lumina Tea­trului să străpungă întunericul lumii? Va spune Scena „rezist“ laolaltă cu cei care asumă „traversarea“ aparențelor, în con­textul dificil al „lumii ca scenă“, pe care jocurile puterii compromit relațiile firești dintre oameni? Așteptând să ni se permită accesul în sală, terminam ultima scrisoare a lui Giorgio Strehler (Scrisori despre Teatru), în care regizorul italian, men­to­rul de la Piccolo Teatro din Milano, subli­niază vocația Teatrului de a fi lumină, de a racorda lumea noastră la transcendent, de a ne conduce căutările spre un dincolo al existenței umane. La vie est ailleurs, for­mula lui Milan Kundera, poate să re­zume expresiv spectacolul de la Bulandra. Acolo sau într-un aici redus la esență. Planurile se întrepătrund; gesturile co­ti­diene, banale sunt îngreunate de umbra morții. Moartea ascunsă în pliurile zilelor obișnuite, valsând în rochie de muselină albă, princiară și neîndurătoare, castă și bântuitoare. O moarte care cântă și ne în­cântă. Prin vocea sopranei Raluca Oprea, Muzica devine personaj; o prezență solem­nă, care stă pe un scaun vechi în loc de tron, în spatele unui paravan, pe un mal­dăr de cărți din care rupe foi cosându-le apoi la loc, „legând și dezlegând“. Ar­le­chino dansează cu Moartea, o poartă în spa­te așa cum duci în minte un gând ob­sedant, o așteptare, o realitate secundă ca­re-și aruncă umbra amenințătoare (sau con­solatoare) peste ceea ce ne-am obiș­nuit să numim „sfârșit“.

Testamentul lui Arlechino este unul al Spe­ranței. Evreinov ne vorbește despre o umanitate amenințată din interior, supusă asediului de uzură pe care înșiși oamenii îl dezlănțuie, prin cruzime și ignoranță. În­să printre toate vălurile suprapuse ale aparențelor și regulilor răzbate, ca un strigăt răzleț de pasăre, ca un fior tainic, speranța, credința că sufletul e nemuritor, iar nemurirea înseamnă să duci până la capăt vocația de a iubi.

Teatrul lui Nikolai Evreinov este un teatru al sufletului, profund uman, vibrant și pur. Poate și fiindcă povestea pe care a vrut să ne-o spună are ecouri în destinul personal al dramaturgului, la rândul său un adevărat personaj. Născut dintr-o alianță ruso-franceză, aparținând, ca și Andrei Makine, unui amestec fericit de for­ță și nostalgie, Evreinov este un fa­mi­liar al teatrului: scrie prima piesă la vârsta de șapte ani, apoi, ca adolescent, devine clovn într-un circ ambulant. Renunță la slujba de funcționar în Ministerul Căilor Ferate pentru a-și lansa propriul teatru la Sankt Petersburg. Pentru Evreinov, tea­trul este tot ceea ce ne înconjoară. O vo­cație care trimite, dincolo de meșteșug, la o dimensiune aparte a existenței. De aici și misiunea ce-i revine actorului, de a face „un teatru de viață“, fiindcă, spune Evrei­nov, Viața însăși împrumută enorm din Teatru, care devine, în acest fel, o înaltă instanță revelatoare. Și dacă existența noas­tră traversată de contradicții și di­le­me acutizate pare să găsească o soluție în excesul de filozofie (nu era o noutate nici pentru Hamlet, căruia excesul de gândire îi paralizează capacitatea de a acționa), Evreinov alege exitul comediei, al râsului ca armă. Însă umorul lui Evreinov este de factură idealistă, își trage rădăcinile din contemplație și dintr-o strânsă legătură cu natura, cu viața. Mintea are capacitatea de a-și crea un „dublu ironic“, ca tram­bu­lină către întâlnirea cu sinele nostru pro­fund. Spectacolul Arlechino moare? este și o pledoarie pentru Teatru, pentru teatra­li­zare ca mijloc de supraviețuire într-o lume sufocată de convenții sociale rigide, de reguli constrângătoare. Mulți s-au în­trebat dacă există vreo armă mai pu­ter­nică decât râsul și fiecare generație a dat răspunsul ei. Evreinov răspunde: „Am râs, iată-mă dezarmat“. Așadar, râsul ca­re dez-armează, de-construind, de-mas­când. Un râs care ex-pune, restaurând ade­vărata ierarhie a sensurilor. Comicul care dizolvă crusta superficialului, a mi­ci­lor ideologii care ne guvernează viața. În Arlechino moare? descoperim o filozofie de viață tradusă prin măștile Comediei del Arte, cu atâta realism și sensibilitate, în­cât impresia de autenticitate, de trăit este copleșitoare. Dincolo de cuvinte, Arle­ch­i­no restaurează primatul emoției, ilustrând deplin etica teatrală a lui Evreinov, aceea a „dreptului nostru de a avea emoții“ și a „datoriei actorului de a le crea“. Ce de­vin „a fi“ sau „a nu fi“ într-o lume din ca­re ar dispărea iubirea, jocul, inocența, idea­lismul și credința? Arlechino moare? Aceasta-i întrebarea...