Umbrele lui H.G. Wells

Amestecul de critici şi previziuni fondate şi intuiţia, amestecată cu girarea guvernului sovietic, reprezintă nota distinctă a relatării şi concepţiei lui Wells despre comunism.

Şi Herbert George Wells (1866-1946) a cochetat cu comunismul. Scriitorul englez, celebru pentru cărţile sale de ficţiune, precum Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în lună şi Insula Doctorului Moreau, a mai publicat nuvele contemporane, istorie, analize sociale cu un impact mult mai redus faţă de opera sa SF. A fost un socialist declarat şi un pacifist, de aceea atracţia sa faţă de ce se întâmpla în Rusia sovietică este, pe undeva, justificată. H.G. Wells vizitase Petersburgul şi Moscova şi pe vremea ordinii ţariste, în ianuarie 1914, de aceea, atunci când a fost invitat de către Kamenev, care conducea pe atunci o delegaţie sovietică în domeniul comerţului la Londra, să repete acea vizită, pentru a observa noua (dez)ordine, a răspuns favorabil, curiozitatea şi simţul aventurii jucând, fără îndoială, un rol în această decizie. Profitând de ocazie, Wells a publicat în ziarul englez The Sunday Express mai multe articole despre situaţia din Rusia sovietică, pe care ulterior le-a adunat şi editat sub forma volumului Russia in the Shadows. La fel făcuse şi Albert Londres în spaţiul francofon. Diferenţa dintre abordările celor doi este însă destul de mare.

Lectura firavului volum scris de H.G. Wells despre situaţia din Rusia sovietică din anul 1920 produce un amestec de senzaţii contradictorii, pentru că autorul, celebru în epocă, a cărui operă a rămas, spre deosebire de mulţi alţi scriitori occidentali care au vizitat URSS, adopta, cel puţin în 1920, o atitudine de expectativă, reuşind să îmbine, cu mare măiestrie, atât o frescă reală, sobră a grelei situaţii în care se afla Rusia la acel început de drum comunist, dar, în acelaşi timp, să cauţioneze regimul, să-l justifice, să-l legitimeze. Aceasta dovedeşte că, cel puţin în prima parte a existenţei Sovietelor, o critică justă se putea îmbina cu uşurinţă cu încrederea în ceea ce ar fi putut aduce nou comunismul pe scena politică rusească, dar şi mondială. În fond, situaţia nu se decantase cu claritate, regimul se afla în fruntea Rusiei de numai câţiva ani, având o sumedenie de scuze şi circumstanţe atenuante cât se poate de valabile, sub care, de fapt, ştim bine acum, se ascundeau tentacule monstruoase. Încă de la începutul volumului, Wells se lansează în această echilibristică: „Impresia noastră dominantă asupra stării de lucruri din Rusia este că a avut loc o mare şi ireparabilă ruptură. Ţăranii, care erau baza socială a vechii piramide, ocupă în continuare pământul, trăind la fel cum trăiau şi înainte, însă tot restul a fost distrus sau se află în pragul distrugerii. În această imensă dezorganizare, un guvern de urgenţă, susţinut de aproape 150.000 de membri de partid disciplinaţi, a preluat controlul. Cu preţul multor execuţii, a eliminat hoţia şi a stabilit un fel de ordine şi siguranţă în oraşele extenuate şi a instituit un crud sistem de raţionalizare“. Însă „este, o spun încă o dată, singurul guvern posibil în Rusia la ora actuală. Este singura idee, oferă singura solidaritate rămasă în Rusia“. Este greu de înţeles acest raţionament folosit în epocă nu numai de Wells, dar şi de alţi viitori tovarăşi de drum. De ce, de exemplu, experimentul democratic început cu revoluţia din februarie 1917 nu ar fi produs rezultate incomparabil mai bune, mai puţin sângeroase? Însă misiunea unui autor talentat este aceea de a transforma ideile discutabile în adevăruri intangibile, de nezdruncinat - acesta e rolul (de)formatorilor de opinie.

Wells nu ezită să critice starea de lucruri dezastruoasă din fosta capitală ţaristă, Petersburg (Petrograd, înainte de a deveni Leningrad), a anului 1920. „Oamenii au cartele de pâine, dar timp de trei zile brutăriile din Petersburg nu au funcţionat din lipsă de făină. (…) Având chiar cele mai bune intenţii, guvernul sovietic nu poate produce suficiente raţii de hrană pentru a susţine o viaţă sănătoasă.“ Imaginea deprimantă este completă: „Cei mai mulţi bărbaţi întâlniţi par, la prima vedere, neîngrijit bărbieriţi şi ai impresia, la început, că este o altă dovadă a apatiei generalizate, dar am înţeles mai bine motivul după ce un prieten i-a menţionat fiului meu că folosea aceeaşi lamă de ras de un an de zile. Medicamentele sunt, de asemenea, imposibil de procurat. Nu poţi lua nimic împotriva unei răceli sau dureri de cap. Mici probleme de sănătate se pot transforma, de aceea, în boli grave. Aproape orice om întâlnit mi se părea că stă cam prost cu sănătatea. O persoană sănătoasă este greu de găsit într-o atmosferă dominată de disconfort şi meschine lipsuri“. Fiul autorului, cu care a călătorit, a fost nevoit să facă o vizită la unul dintre spitalele din oraş pentru a descoperi o atmosferă mai mult decât deprimantă. Muribundă. „O lipsă acută de materiale medicale şi, din această cauză, jumătate dintre paturi nu erau folosite pentru că nu se puteau îngriji mai mulţi pacienţi. O dietă stimulantă şi menită a ajuta la însănătoşire nici nu se pune în discuţie, doar dacă pacientul vine cu mâncarea de acasă. Operaţiile se fac doar o zi pe săptămână, atunci când se pot întruni condiţiile necesare. În celelalte zile, pacienţii trebuie să aştepte.“

La Petrograd, Wells a fost dus să observe şi câteva stabilimente model. Într-o şcoală, bine aleasă, scriitorul britanic constată, cu (auto)ironie, că elevii unei clase gimnaziale, întrebaţi de ghid dacă au auzit de vreun autor al literaturii engleze şi, dintre aceştia, care le plăcea cel mai mult, au răspuns în cor: „Wells“ „Milton, Dickens sau Shakespeare făceau figură de pitici faţă de acel colos literar. Fiind în continuare întrebaţi despre titlurile cărţilor scrise de acesta, au pronunţat numele unei duzini dintre cărţile mele. Am părăsit şcoala zâmbind cu greutate ghizilor mei.“

Vizitează şi o creşă unde părinţii îşi puteau lăsa progeniturile în timpul zilei. Wells observă că, astfel, părinţii pierdeau orice posibilitate de a-i instrui, această sarcină devenind responsabilitatea statului. Observă şi o casă de odihnă a clasei muncitoare şi ia parte la una dintre şedinţele Sovietului din Petrograd, pe care o descrie cu interes. În cadrul acestei adunări, chiar ţine un scurt discurs pacifist, tradus în rusă auditoriului înfierbântat. Este atenţionat că au fost şi alţi aşa-zişi prieteni ai Sovietelor care au fost trataţi cu toată ospitalitatea, pentru ca la întoarcerea în Occident să critice cu neruşinare noul regim. „Acest discurs m-a lăsat rece, căci am venit în Rusia sovietică să judec guvernul sovietic, şi nu să-l laud“, se apără Wells curajos (în carte!). „Discursul meu a fost reprodus cu fidelitate în Pravda.“

Din călătoria lui Wells nu putea lipsi, fireşte, întâlnirea cu Maxim Gorki, cel care a jucat un rol important în ademenirea scriitorilor occidentali cu simpatii comuniste. Wells l-a întâlnit pe Gorki pentru prima oară în 1906. Descrierea laudativă a lui Gorki nici nu mai miră: „A câştigat încrederea şi respectul celor mai mulţi lideri bolşevici şi a devenit un fel de salvator semioficial al noului regim. Deţine un sens pasionant al valorii ştiinţei şi culturii occidentale, a necesităţii păstrării vieţii intelectuale în Rusia şi în timpul acestor ani de foamete, război şi zbucium social. A găsit un sprijin hotărât în Lenin“. Rolul lui Gorki în acele momente a fost şi cel de salvator al intelectualităţii ruse, care nu apucase să emigreze şi încă nici nu murise de foame, de glonţ sau de ger. Wells recunoaşte că „mortalitatea în rândul intelectualilor distinşi ai Rusiei a fost foarte mare, din cauza dificultăţii vieţii, dar în multe cazuri cred că a fost de vină şi mortificarea marilor calităţi spirituale, care au devenit inutile. Ştiinţele, arta şi literatura sunt ca nişte sere care au nevoie de căldură, respect şi îngrijire. Cruda filosofie marxistă, care împarte oamenii în burghezi şi proletari, care consideră toată viaţa socială drept o stupidă şi simplă luptă de clasă, nu cunoaşte condiţiile necesare pentru o viaţă mentală colectivă. (…) În ceea ce priveşte viaţa intelectuală a unei comunităţi, se poate descoperi că marxismul comunist nu are planuri sau idei. Comunismul marxist a fost întotdeauna o teorie a revoluţiei, o teorie căreia îi lipsesc ideile creative şi constructive“. Tocmai acest amestec de critici şi previziuni fondate, această intuiţie, amestecată cu girarea guvernului sovietic, reprezintă nota distinctă a relatării şi concepţiei lui Wells despre comunism. „Teoria marxistă le-a inculcat ideea că dictatura proletariatului, cea mai conştientă clasă, va aduce un nou rai şi un nou pământ. Dacă s-ar fi întâmplat asta, chiar ar fi fost o revoluţie în lume. Dar vedem că în Rusia există în continuare vechiul rai şi vechiul pământ, acoperite cu ruine, mobile abandonate şi maşinării stricate, aparţinând vechiului sistem, cu vechea ţărănime care se agaţă încăpăţânată de pământ şi comunismul, conducând oraşele, curajos şi onest, dar, totuşi, în atât de multe privinţe, ca un scamator care, după ce şi-a abandonat iepurele şi porumbelul, nu mai are nimic de scos din pălărie.“

Gorki a reuşit să-i aranjeze o întâlnire cu Lenin, de aceea Wells s-a deplasat la Moscova. Wells a vorbit în engleză cu Lenin. Întrevederea dintre cei doi s-a axat pe două serii de întrebări esenţiale, una pusă de Wells („Ce credeţi că veţi face din Rusia? Ce fel de stat încercaţi să construiţi?“), iar cealaltă pusă de Lenin („De ce nu începe o revoluţie socială şi în Anglia? De ce nu luptaţi pentru o revoluţie socială? De ce nu distrugeţi capitalismul şi nu întemeiaţi un stat comunist?“). Lenin enumeră obsesiile lui legate de electrificare, schimbarea completă a Rusiei, restrângerea oraşelor, dezvoltarea unor protocooperative imense, aflate în proprietatea statului. „Ţărănimea, egoistă şi analfabetă, nu va şti ce i se va întâmpla decât atunci când îi va veni rândul“ este ideea programatică pe care o va duce la bun (ultim) sfârşit Iosif Stalin. Înainte de a se despărţi, Lenin l-a invitat pe scriitorul englez să revină în Rusia după zece ani, să vadă ce au făcut comuniştii.
Greşeala, mare, pe care o face atât Wells, cât şi mulţi alţi călători mai mult sau mai puţin naivi în Rusia sovietică, este de a da vina pe un cumul de factori care ar fi determinat dezastruoasa situaţie a populaţiei civile (cu o mortalitate îngrozitoare), dintre care, în mod ciudat, tocmai puterea sovietică este exceptată. De vină este vechiul regim ţarist, blocada Antantei, Polonia, mişcările intervenţioniste ale Albilor, susţinute de către puterile Antantei, şi chiar ţăranii (verzii). Această radiere nu este una nevinovată, căci pregătea terenul viitoarei propagande sovietice. „Au avut loc incendieri de castele şi adesea crime abominabile. O explozie a ceea ce este mai urât în natura umană şi, pentru cele mai multe dintre acestea, guvernul bolşevic este tot atât de responsabil precum guvernul Australiei.“

Denikin, Kolciak sau Wrangel, nefericiţii conducătorii ai Albilor, sunt „executaţi“ rapid de Wells, care-i consideră doar nişte tâlhari. De altfel, atunci s-a irosit singura şansă reală de anihilare a comunismului. „Partidul comunist, oricât de mult l-ar putea critica cineva, întruchipează o idee şi, cu siguranţă, va apăra această idee. Până în momentul de faţă, este mult mai moral decât orice altceva ce s-a abătut asupra lui. (!) Teroarea roşie, crudă şi înfricoşătoare, a fost opera unor minţi înguste şi mulţi oficiali s-au inspirat din ura socială şi din resentimente contrarevoluţionare, dar, chiar dacă a fost fanatică, a fost onestă. În afara atrocităţilor individuale, a comis toate acele crime având o motivaţie, pentru un scop.“ Sublimă şi întortocheată gândire. „Am descoperit că bolşevicii erau exact ceea ce clamau că sunt. Am fost obligat să-i tratez direct şi cinstit. Nu sunt de acord cu viziunile sau metodele lor, dar acesta-i un alt capitol.“ Unul important: „Acest guvern bolşevic este unul dintre cele mai temerare şi puţin experimentate guverne din lume. În anumite domenii, incompetenţa lui este uimitoare. În marea lui majoritate, ignoranţa este profundă. Dar, în mod esenţial, este onest“. Paradoxal la Wells este că acele pasaje critice pe care le publică anulează pasajele în care nu numai că ia apărarea comuniştilor, dar, mai mult, încearcă să explice şi să relativizeze masacrele comise de aceştia. În mod logic, nu se poate nici măcar ascunde după raţionamentul că nu a ştiut, după cum o fac marea majoritate a călătorilor înregimentaţi care pur şi simplu nu menţionează nicio vorbă despre atrocităţile comuniste, preluând argumentaţia „nu am ştiut, noi am văzut doar o societate înfloritoare“..

Wells nu a uitat invitaţia lui Lenin de a vizita URSS după zece ani, chiar dacă nu a respectat cu stricteţe deceniul - Lenin oricum murise. În anul 1934, Wells a vizitat din nou, pentru puţin timp, Uniunea Sovietică, în principal pentru că, dată fiind statura sa intelectuală în lumea anglofonă, îi fusese aranjat un interviu cu însuşi Stalin, un premiu care era acordat unui număr restrâns de camarazi de drum şi, în principal, celor mai reprezentativi, de care aparatul propagandistic sovietic putea să se folosească cel mai bine. Iniţial, Wells a avut o părere mai degrabă critică faţă de Stalin, considerându-l adeptul unei ortodoxii înguste, percepţie ce avea să se schimbe, fireşte, în urma vizitei la Moscova.

La 23 iulie 1934 a avut loc întrevederea dintre scriitorul britanic şi dictatorul sovietic, care a durat destul de mult pentru standardele în materie, între orele 16-18.50, fiind înregistrată de Constantin Umansky, şeful Biroului de Presă al Comisariatului pentru Afaceri Externe. Textul oficial a fost aprobat de ambele părţi şi a fost publicat în presa occidentală. Discuţia dintre scriitorul britanic şi dictatorul sovietic a fost destul de vie, dar totuşi Stalin nu spune nimic nou, dând încă o dovadă a simţului său intelectual extrem de versatil. Discuţia a fost publicată ulterior cu titlul Marxism vs. liberalism. Un interviu. O mostră a gândirii lui Stalin: „Capitalismul va fi desfiinţat nu de către organizatorii producţiei, nu de către elita tehnică, ci de clasa muncitoare, pentru că sus-numita structură nu joacă un rol independent.

Inginerul, organizatorul producţiei, nu munceşte aşa cum ar dori, ci cum îi este ordonat, pentru a sluji interesele angajatorului. Mai sunt experţi, desigur; mai sunt oameni din această categorie care s-au trezit din intoxicarea capitalismului. Elita tehnică poate, în anumite condiţii, întreprinde miracole de care să beneficieze întreaga umanitate. Dar, de asemenea, poate produce mult rău. Noi, sovieticii, nu avem o experienţă redusă în domeniul cunoştinţelor tehnice. După Revoluţia din Octombrie, o anumită parte din elita tehnică a refuzat să ia parte în noua societate; s-au opus construcţiei socialiste şi chiar au sabotat-o, dar noi am făcut tot posibilul pentru a aduce elita tehnică în această muncă de construcţie“. Este necesar ca, din când în când, să mai recitim astfel de pasaje pentru a ne readuce aminte de esenţa comunismului, prea repede şi uşor uitată. Wells era impresionat şi trebuia să-l flateze pe Stalin (doar îi făcuse un asemenea mare favor): „Abia am ajuns ieri, dar deja am văzut feţele fericite ale unor oameni sănătoşi şi-mi dau seama de transformarea considerabilă care a avut loc aici. Contrastul cu 1920 este uimitor“. Stalin, obişnuit fiind, se vede, cu vizitele scriitorilor străini, îl întreabă pe autorul britanic dacă nu va asista la lucrările Congresului Scriitorilor din URSS, punându-l în încurcătură pe Wells, care trebuie să recunoască, spăşit, că avea alte angajamente şi nu putea sta în URSS decât o săptămână. „Am venit să vă văd pe dumneavoastră şi sunt foarte mulţumit de discuţia pe care am avut-o. Dar intenţionez să discut cu cât mai mulţi scriitori sovietici pe care îi voi putea întâlni posibilitatea aderării lor la PEN Club. Aceasta este o organizaţie internaţională a scriitorilor fondată de Galsworthy. După moartea lui, eu am devenit directorul ei. Organizaţia este încă slabă, dar are filiale în multe ţări şi, ceea ce este cel mai important, discursurile membrilor ei sunt amplu redate în presă. Insistă asupra libertăţii de expresie, chiar şi a părerilor opuse. Sper să discut acest aspect cu Gorky. Nu ştiu dacă sunteţi pregătiţi aici pentru atât de multă libertate.“ Trebuie să recunoaştem că această înţepătură spală mult din păcatele sale, dovedind că, indiferent cât de mult prosovietism încercau anumiţi scriitori prestigioşi să digere, ei continuau să gândească în termenii unei libertăţi personale imposibil de conceput în URSS. Stalin avea replică şi pentru acest gen de critică, deloc voalată. „Noi, bolşevicii, o numim autocritică. Este foarte larg răspândită în URSS. Dacă vă pot ajuta cu ceva, voi fi fericit să o fac.“ Interesantă este legătura între autocritica lui Stalin şi libertatea de expresie a lui H.G. Wells.

O dată întors acasă, în ciuda acestei mici divergenţe, Wells nu s-a putut abţine să nu scrie un articol în revista de stânga The New Statesman, în care declara, sus şi tare, despre Stalin: „Nu am întâlnit niciodată un om mai cinstit, nevinovat şi onest“, fiind convins că „imaginea sinistră a lui Stalin este trunchiată sau pur şi simplu falsă“. Din fericire pentru scriitorul britanic, el a putut să se înşele în linişte în Marea Britanie şi să nu descopere realitatea din URSS şi, după 1945, din ţările lagărului sovietic. //