Un „Lanț de aur” foarte prețios

Andrei Cornea este un autor cu o po­li­va­lență extraordinară. Țin minte că acum apro­ximativ trei ani – cu ocazia lansării ex­cepționalei sale cărți Miracolul. Despre neverosimila făptură a li­bertății (o carte mereu ac­tuală, care merită cu mult mai multă atenție decât a avut până acum), atât Vlad Russo, cât și Gabriel Lii­cea­nu – ambii fiind vorbitori alături de autor la acel mo­ment – erau mirați și, deo­potrivă, încântați de abi­li­tatea ieșită din comun a dom­nului Cornea de a tre­ce de la chestiuni extrem de fine din fi­lozofia antică, precum „ființa“ sau „ne­fiin­ța“, la observații de mare acuitate despre amenajarea (de regulă, defectuoasă) a câm­pului politic autohton sau despre per­so­naje derizorii ale tranziției noastre demo­cratice.

La acea dată, când cu lansarea Mi­ra­co­lu­lui..., d-l Cornea nu publicase încă niciun roman – dacă ar fi făcut-o, mirarea plină de admirație a celor doi vorbitori mai îna­inte invocați ar fi fost și mai mare. Andrei Cornea publicase, este drept, proză – dar nu de mare întindere. Mă refer, desigur, la Povestiri impertinente și apocrife.

Portofoliul de scriitor al lui An­drei Cornea a crescut, în ultimii trei ani, în mod spectaculos și memorabil cu două cărți noi și foarte consistente de proză – cu două romane, mai precis. Cronologic, în 2015, am avut mai întâi Uimitoarea is­to­rie a lui Șabbatai Mesia – uimitoare în si­ne, dar deopotrivă uimitoare și în felul în care Andrei Cornea a ales să spună această istorie. E o carte la care, bunăoară, Ioana Pârvulescu ne făcea atenți la un personaj numit „Autorul“ – „nu ratați in­ter­ven­țiile autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de fo­los“. Apoi, apărut cu puține săptămâni în urmă, avem (nu, nu continuarea de la Ui­mitoarea istorie... – o carte despre care am înțeles chiar de la autor că are mari șanse să existe la un moment dat) un alt roman, care merge și mai adânc în istorie decât a făcut-o romanul de debut. Este vorba despre Lanțul de aur – despre care Alexander Baumgarten, el însuși foarte bun cunoscător al problematicii pe care o sur­volează acest volum, nota recentissim că avem de-a face cu o carte „a cărei for­ță literară îl propagă, fără îndoială, drept unul dintre cele mai inteligente, profunde și problematice romane ale li­te­raturii române recente“.

Lanțul de aur este un roman perfect po­vestibil – și aceasta este una dintre marile (dar și multe) virtuți ale scriiturii literare care poartă deja o marcă distinctă „Andrei Cornea“. În două vorbe (nu mai multe, pentru că e chiar păcat să îi aflați intriga de aici, spusă sărăcăcios, în câteva fraze, cu siguranță mult mai puțin inspirate de­cât ceea ce, cu vână de prozator adevărat, reușește să facă d-l Cornea): este o po­ves­te despre crepusculul Școlii din Atena, pe­trecut în timpul domniei unui împărat roman celebru, Iustinian, și a soției aces­tuia, nu mai puțin faimoasa Teodora. Este un roman despre un interval de criză în care „ultimii păgâni cultivați“ (adică cei din urmă reprezentanți ai Școlii din Ate­na) se confruntă – și într-un turnir pre­lungit al ideilor, dar nu numai – cu aceia care reprezintă noua religie (pe cale de a se instituționaliza, în ritm alert), creș­ti­nismul adică.

Este, așadar, un roman ca­re cade pe o criză, deci pe o situație cu un anume și sem­nificativ conținut con­flictual – și conflictul, deși nu este în primul rând unui violent-sângeros, are o consistență remarcabilă. Nu are cum să fie altfel, de vreme ce este vorba, la mij­loc, despre identitate – des­pre, pe de o parte, o lume cu repere puternice, dar tot mai golite de sens pentru majoritate și, pe de altă parte, despre o alta care se întărește, care urcă și, în efortul său de a acoperi cât mai mult, este în stare să pună în joc chiar ele­mente și practici de „gândire unică“. În privința aceasta, a temei identității – una din­tre cele mai puternice, de fapt, ale căr­ții -, există multe asemănări de familie cu pa­chetul tematic pe care ni-l propune primul roman semnat de

Andrei Cornea; cele două cărți comunică, de altfel, în mul­te alte privințe și o fac în maniere re­mar­cabile. În privința acestei comparații, pe de altă parte, este de pus o nuanță aici: în mod evident, la Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia adecvarea la datele is­to­rice (relativ bine) cunoscute este mult mai mare decât este la acest al doilea roman al d-lui Cornea, pentru Lanțul de aur, ima­ginația şi fantezia autorului jucând un rol mult mai semnificativ decât în cazul pri­mului roman. Din acest unghi de vedere, dacă Uimitoarea... este, într-o măsură sem­nificativă, un „roman istoric“ (așa cum, de altfel, e și subintitulat), pentru Lanțul de aur o titulatură poate că mai adecvată ar fi cea de „roman de idei“. Lan­țul de aur, o menționează și Andrei Cor­nea, imaginează destul de multe cu privire la ceea ce a fost sau ar fi putut să fie atunci, la momentul de apus al Școlii de la Atena. Însă, în acest demers în care ima­gi­nația este puternic forjată, există ceva ca­re capătă, în acest fel, o realitate pu­ternică: aș spune că ideile, o anume serie de idei cu relevanță pentru ceea ce în­seam­nă, formulez acum foarte general, ieșirea din lumea greacă și neogreacă și intrarea în lumea creștină. În acest sens, pentru că ideile care sunt rulate aici, în aceste con­frun­tări tematice filozofice și / sau reli­gi­oa­se, sunt posibile, ele sunt reale și chiar mai mult decât atât: ele pot fi chiar, schim­bând ceea ce e de schimbat, actuale.

Sunt, de fapt, multe lucruri – și nu dintre cele neînsemnate - ca­re îi reușesc prozatorului Andrei Cornea în acest roman (cum și în precedentul). Într-o enumerare sumară și fatal incompletă: efecte care țin de conturul personajelor; scene care ilus­trează diverse situații de viață sau de idei; descrieri îmi vine să zic „la firul ierbii“ ale lumii care e posibil să fi existat atunci când se petrece acțiunea romanului; amur­gul lumii elene, dar și vigoarea în ex­pan­siune a noii lumi care vrea să impună, în mod radical, regula sa; contrastele (bu­nă­oară, cel între libertate – și aici „o făptură atât de fragilă“ – și pulsiunile totalitare); de­sigur, meditația care are deopotrivă da­te istorice, dar și elemente de parabolă, cu privire la ce este puterea; pildele cu pri­vi­re la trecerea de la discurs la realitate, de la teorie și idee la practică; tehnici de sus­pans; nu în ultimul rând, un final care es­te el însuși o surpriză (ca un fel de ultim dar pe care îl face un scriitor care e per­fect stăpân pe arta de a lucra cu cu­vin­tele).

În mod de altfel inevitabil, în acest roman se regăsește și foarte multă filozofie. În „no­ta autorului“, Andrei Cornea însuși men­ționează faptul că personajele sale vor­besc cu spusele sau parafrazează vorbele unor diverși autori antici, precum Homer, Pindar, Sappho din Lesbos, Aristofan, Pla­ton, Aristotel, Numenios, Plotin, Damas­kios, Vasile cel Mare, Philoponos, Simpli­kios. Pasajele, spune domnul Cornea, sunt „de regulă scoase din contextul originar și determinate să spună ceea ce eu am do­rit. Sper în îngăduința spiritelor lor“.

À propos de această (nu inflație, ci) splen­doare de lecție deschisă de(spre) filosofie pe care Andrei Cornea ne-o oferă pe toată durata acestei cărți, se cuvine să fie punc­ta­tă și subliniată încă una dintre per­for­manțele remarcabile ale romanului: este vorba despre ceea ce d-l Gabriel Liiceanu numea „trecerea filosofiei în roman“. O trecere foarte convingătoare și, de aceea, (superlativ) reușită. Această schimbare de registru, de structură, de convenție de lim­baj în cele din urmă este, de altfel, ce­va asumat și calculat de către Andrei Cor­nea. A spus-o în mai multe rânduri și con­texte – voi prelua, pentru ilustrare, un mic fragment dintr-un interviu foarte re­cent al domniei sale în care reamintește această opțiune: „Mie îmi place cu­fun­da­rea asta în istorie şi în evenimente is­to­rice cu semnificaţie metafizică, filosofică şi, pe de altă parte, cred sau am crezut, şi atunci când l-am scris pe acela, şi pe cel de acum, că în societatea noastră, e bine să te apropii de cititorul cât de cât in­teresat de filosofie şi pe alte căi decât făcând filosofie pură, încercând să îl seduci şi cu mijloacele literaturii sau ale bio­grafiei romanţate sau cu alte mij­loa­ce, altminteri riscăm să rămânem com­plet izolaţi“.

Ceea ce face Andrei Cornea, ca spe­cie literară, în privința ro­ma­nului ține de „romanul de idei“, de romanul care leagă și pune în joc intrigi și sensuri se­mi­na­ri­zabile la filozofie sau teologie mai ales. Pe de o parte, nu cred că există în cultura noastră un termen de comparație pentru acest tip de demers literar și, în sensul acestei idei, ceea ce face d-l Cornea are și o (foarte prețioasă de altfel, căci mo­da­li­tatea în care își construiește și ține în mâ­nă romanele este una de înaltă ținută li­te­rară) valoare de precedent. Pe de altă parte, deși aparent e vorba despre un ro­man „de nișă“, cele două cele mai recente cărți ale domnului Cornea sunt solide, puternice și foarte expresive. Sunt dense, erudite, dar nu sufocante, pun în joc mize teologice și filozofice semnificative, dar au și intrigă, au și poveste, au și mult sus­pans, au, deci, nerv și se citesc destul de ușor. Și, cel puțin în ceea ce mă privește, se citesc cu mare-mare încântare.