Un spectacol de patrimoniu și un model de promovare culturală

Pentru a vorbi pe limba contemporanilor despre Teatrul Noh, vechi de peste 600 de ani, ar trebui să rostim la început cel pu­țin câteva cuvinte-cheie cu o anumită re­zonanță în cultura lumii de ieri și de azi: zen, Zeami, șintoism... Ar mai fi necesar, de asemenea, să spunem că această formă străveche de teatru japonez, conservată pâ­nă în zilele noastre în datele ei ori­gi­nare, pare, paradoxal, prin modernitate, năs­cută ieri. Deoarece Noh este un gen de spectacol prin excelență simbolic și total, categorii familiare artei moderne, care din vremea ivirii ei, la începutul secolului XX, și-a căutat inspirația în misterul picto­gra­me­lor din scrierile cuneiforme, în haiku-uri, în desenele în peniță ale lui Hokusai sau Utamaro către care au alergat pictorii noii generații. Un modem complex, care com­bină în chip original recitativul, dansul, cân­­tul, muzica instrumentală, la care tea­trul însuși pare să se fi întors după secole de căutări.

Pare, de asemenea, amuzant să-i auzi pe specialiștii orientaliști le­gând numele acestor forme tea­trale vechi de Peter Brook sau Grotowski. Dar nu e deloc o exa­gerare, dacă avem în vedere că spec­tacolul de Teatru Noh se joacă în spațiul auster, gol al scenei, în care actorii evoluează fără decor, în fața unui fundal pictat (un pin singuratic) și că, în țesătura lui, vocea, ges­tul, coregrafia, muzica interpretată la instrumente specifice alcătuiesc un corp unitar care i-a făcut pe mulți să-l asocieze operei. În ceea ce-l privește pe Grotowski, el e invocat pentru importanța acordată sa­crului, ritualurilor de purificare și pen­tru un anume tip de interacţiune actor-pu­blic, în care acel mimesis din teatrul rea­list e înlocuit cu grija pentru veridicitatea sentimentelor umane reprezentate pe sce­nă, de aspirația spre un alt fel de fru­mu­sețe, dedusă din adevărul ascuns al lucru­rilor. Pare bizară această observație, câtă vreme spectacolele Noh excelează prin pre­cizie și un anume simț al staticului, evi­tând trăirile actorului la vedere, motiv pen­tru care se folosește de mască pentru a fixa sentimentele într-o efigie conformă cu valoarea pe care dorește să o impună autorul.

Cum esența filozofică a Noh-ului se leagă, pe de altă parte, de cultul strămoșilor dez­voltat într-o întreagă mitologie, spec­ta­co­lele sunt asimilate ritualurilor șamanice, ceea ce din nou le face atractive pentru lu­mea contemporană, care-și caută resur­sele de spiritualitate în zone sacre precum acestea. Să mai vorbim despre practica jo­cu­rilor cu bastoane de bambus din ate­lierele unor regizori celebri de astăzi? Sau despre educația zen care cultivă calmul și lentoarea, din pregătirea unor școli de tea­tru și nu numai? Nu știm dacă gustul aris­tocratic care a făcut din Noh o artă pro­tejată de samurai funcționează astăzi ca pe vremea lui Zeami, actorul legendar ca­re l-a impus la curtea șogunilor, dar pu­tem spune după această experiență directă că actorii Noh, precum Yamamoto Akihiro și trupa sa, fac tot ce pot pentru a con­serva această artă în formele ei pure de simplitate și eleganță. Într-adevăr, aces­tea par a fi trăsăturile care definesc Tea­trul Noh, transmițând în mentalitatea ja­ponezului modern, a omului contemporan aceste valori. În stilul de viață, în alte ar­te, rafinamentul esteticii Noh a pătruns ca un dat, fiind, poate, mai mult decât în al­te forme (kabuki, bunraku), sursa unor ele­mente identitare, ale unei culturi. Co­dul de comportament, trăsăturile atitu­dinale sunt cultivate aici și contribuie la par­ti­cu­larizarea spiritului nipon până-n zilele noa­stre. (E adevărat că, așa cum ne spu­nea în in­troducere Yamamoto Akihiro, ja­po­nezul de rând se întâmplă să mai și adoar­mă as­tăzi la spectacole Noh, dar asta doar pen­tru că muncește prea mult și e obosit.)

Depozitar al ritualurilor stră­vechi sintetizând un epos și un ethos specifice, Teatrul Noh are rădăcini și mai adânci în spi­ritualitatea niponă, legătura cu lumea spiritelor pe care o cultivă tematic fiind până la urmă temelia atitudinii de viață a japonezului, stenic în fața morții, ca și a realităților vieții. Nu e întâmplător, așadar, că, la comemorarea cutremurului din 2011 din Japonia, Teatrul Noh a fost prezent, fiind invitat și la ceremoniile care au marcat 600 de ani de la moartea Ioanei d’Arc, în Franța.

Ca bun cultural al Japoniei și ca artă a patrimoniului mondial inclusă pe lista UNESCO, importanța spectacolului de Tea­tru Noh poate fi evaluată, așadar, și ca al­ternativă la tot mai întunecata și com­pli­cata lume contemporană. Opunându-i o se­ninătate și discreție protectivă, arta ja­poneză vine la masa dialogului cu o vi­ziu­ne inconfundabilă și, pe undeva, salva­toare.

Noi, spectatorii, ne-am simțit, pentru scurtă vreme, în Sala Studio a Teatrului Național din București, la adăpostul zgo­motului și furiei lumii în care trăim. După un simpatic discurs de ini­țiere rostit de actorul care dă numele acestei trupe din Osaka, cu exemplificări pri­vind simbolistica măștilor, a instru­men­telor și costumelor, am văzut piesa nu­mi­tă Demonul muntelui. O poveste despre doi călugări budiști care ajung să fie găzduiți de o făptură demonizată din cau­za trecutului ei karmic, de a căror răz­bunare mundană scapă cu ajutorul cre­dinței și al unor ritualuri specifice. Aproa­pe un basm, încărcat însă de sensul adânc al unor secrete niciodată descoperite până la capăt în trecutul apăsător al unor oa­meni. Antecedentele biografice ale per­sonajului persecutat cândva de soartă ne sunt explicate în prefața fără de care n-am fi înțeles destinul lui, așa cum e prezentat de spectacol. E vorba aici de o cultură necesară a spectacolului pe care trebuie să o ai pentru a-l pricepe, în care intră nu doar explicații, precum acestea legate de legenda cu pricina, ci și o inițiere în lu­mea formelor prezente în dans, a sunetelor specifice produse de instrumentele cu va­loare de obiecte de artă și funcție de ghid în acest arabesc, pentru care cuvântul ja­ponez e acoperitor. Asta ar explica în par­te caracterul elitist al Teatrului Noh, dar și dorința de a se deschide dialogul uni­ver­sal. Destinat la început unei lumi închise, unor inițiați precum şogunul Ashikaga Yoshimitsu, care l-a protejat pe Zeami și a admis actorii în palatul său, schimbându-le condiția din paria în nobili, Teatrul Noh nu e azi doar un obiect de muzeu, ci și un limbaj menit să exprime o concepție des­pre viață, o atitudine în concertul po­poarelor lumii. E dominat de regula sim­plității și a eleganței, prezentă în mișcă­rile studiate ale actorilor, în desenul și co­loritul costumelor, în arhitectura ciudată a sunetelor instrumentale sau vocale, în atmosfera de mare rafinament, în liniștea și discreția care stăpânesc întregul. Pare straniu, dar nu e decât natural, fascinând tocmai prin această capacitate de a disi­mula orele îndelungi de muncă în care se plămădește misterul său ritualic. E impre­sionantă această aparență de naturalețe a unei arte exersate și azi cu răbdare în școli speciale Noh de actori care i se dedică.

Să adăugăm că transcrierea Noh acreditată de japonezi a produs rumoare printre fi­lo­logii români, obișnuiți cu terminologia pu­să în circulație încă de la publicarea, în anii ’80, a unui volum dedicat Teatrului Nō (pe românește). Acest amănunt nu a um­brit însă acribia cu care oficialii japo­nezi au organizat turneul și promovarea acestuia, fiind în acest sens un model de marketing publicitar în domeniul culturii. Mai avem atâtea de învățat!