Pe aceeași temă
Pentru a vorbi pe limba contemporanilor despre Teatrul Noh, vechi de peste 600 de ani, ar trebui să rostim la început cel puțin câteva cuvinte-cheie cu o anumită rezonanță în cultura lumii de ieri și de azi: zen, Zeami, șintoism... Ar mai fi necesar, de asemenea, să spunem că această formă străveche de teatru japonez, conservată până în zilele noastre în datele ei originare, pare, paradoxal, prin modernitate, născută ieri. Deoarece Noh este un gen de spectacol prin excelență simbolic și total, categorii familiare artei moderne, care din vremea ivirii ei, la începutul secolului XX, și-a căutat inspirația în misterul pictogramelor din scrierile cuneiforme, în haiku-uri, în desenele în peniță ale lui Hokusai sau Utamaro către care au alergat pictorii noii generații. Un modem complex, care combină în chip original recitativul, dansul, cântul, muzica instrumentală, la care teatrul însuși pare să se fi întors după secole de căutări.
Pare, de asemenea, amuzant să-i auzi pe specialiștii orientaliști legând numele acestor forme teatrale vechi de Peter Brook sau Grotowski. Dar nu e deloc o exagerare, dacă avem în vedere că spectacolul de Teatru Noh se joacă în spațiul auster, gol al scenei, în care actorii evoluează fără decor, în fața unui fundal pictat (un pin singuratic) și că, în țesătura lui, vocea, gestul, coregrafia, muzica interpretată la instrumente specifice alcătuiesc un corp unitar care i-a făcut pe mulți să-l asocieze operei. În ceea ce-l privește pe Grotowski, el e invocat pentru importanța acordată sacrului, ritualurilor de purificare și pentru un anume tip de interacţiune actor-public, în care acel mimesis din teatrul realist e înlocuit cu grija pentru veridicitatea sentimentelor umane reprezentate pe scenă, de aspirația spre un alt fel de frumusețe, dedusă din adevărul ascuns al lucrurilor. Pare bizară această observație, câtă vreme spectacolele Noh excelează prin precizie și un anume simț al staticului, evitând trăirile actorului la vedere, motiv pentru care se folosește de mască pentru a fixa sentimentele într-o efigie conformă cu valoarea pe care dorește să o impună autorul.
Cum esența filozofică a Noh-ului se leagă, pe de altă parte, de cultul strămoșilor dezvoltat într-o întreagă mitologie, spectacolele sunt asimilate ritualurilor șamanice, ceea ce din nou le face atractive pentru lumea contemporană, care-și caută resursele de spiritualitate în zone sacre precum acestea. Să mai vorbim despre practica jocurilor cu bastoane de bambus din atelierele unor regizori celebri de astăzi? Sau despre educația zen care cultivă calmul și lentoarea, din pregătirea unor școli de teatru și nu numai? Nu știm dacă gustul aristocratic care a făcut din Noh o artă protejată de samurai funcționează astăzi ca pe vremea lui Zeami, actorul legendar care l-a impus la curtea șogunilor, dar putem spune după această experiență directă că actorii Noh, precum Yamamoto Akihiro și trupa sa, fac tot ce pot pentru a conserva această artă în formele ei pure de simplitate și eleganță. Într-adevăr, acestea par a fi trăsăturile care definesc Teatrul Noh, transmițând în mentalitatea japonezului modern, a omului contemporan aceste valori. În stilul de viață, în alte arte, rafinamentul esteticii Noh a pătruns ca un dat, fiind, poate, mai mult decât în alte forme (kabuki, bunraku), sursa unor elemente identitare, ale unei culturi. Codul de comportament, trăsăturile atitudinale sunt cultivate aici și contribuie la particularizarea spiritului nipon până-n zilele noastre. (E adevărat că, așa cum ne spunea în introducere Yamamoto Akihiro, japonezul de rând se întâmplă să mai și adoarmă astăzi la spectacole Noh, dar asta doar pentru că muncește prea mult și e obosit.)
Depozitar al ritualurilor străvechi sintetizând un epos și un ethos specifice, Teatrul Noh are rădăcini și mai adânci în spiritualitatea niponă, legătura cu lumea spiritelor pe care o cultivă tematic fiind până la urmă temelia atitudinii de viață a japonezului, stenic în fața morții, ca și a realităților vieții. Nu e întâmplător, așadar, că, la comemorarea cutremurului din 2011 din Japonia, Teatrul Noh a fost prezent, fiind invitat și la ceremoniile care au marcat 600 de ani de la moartea Ioanei d’Arc, în Franța.
Ca bun cultural al Japoniei și ca artă a patrimoniului mondial inclusă pe lista UNESCO, importanța spectacolului de Teatru Noh poate fi evaluată, așadar, și ca alternativă la tot mai întunecata și complicata lume contemporană. Opunându-i o seninătate și discreție protectivă, arta japoneză vine la masa dialogului cu o viziune inconfundabilă și, pe undeva, salvatoare.
Noi, spectatorii, ne-am simțit, pentru scurtă vreme, în Sala Studio a Teatrului Național din București, la adăpostul zgomotului și furiei lumii în care trăim. După un simpatic discurs de inițiere rostit de actorul care dă numele acestei trupe din Osaka, cu exemplificări privind simbolistica măștilor, a instrumentelor și costumelor, am văzut piesa numită Demonul muntelui. O poveste despre doi călugări budiști care ajung să fie găzduiți de o făptură demonizată din cauza trecutului ei karmic, de a căror răzbunare mundană scapă cu ajutorul credinței și al unor ritualuri specifice. Aproape un basm, încărcat însă de sensul adânc al unor secrete niciodată descoperite până la capăt în trecutul apăsător al unor oameni. Antecedentele biografice ale personajului persecutat cândva de soartă ne sunt explicate în prefața fără de care n-am fi înțeles destinul lui, așa cum e prezentat de spectacol. E vorba aici de o cultură necesară a spectacolului pe care trebuie să o ai pentru a-l pricepe, în care intră nu doar explicații, precum acestea legate de legenda cu pricina, ci și o inițiere în lumea formelor prezente în dans, a sunetelor specifice produse de instrumentele cu valoare de obiecte de artă și funcție de ghid în acest arabesc, pentru care cuvântul japonez e acoperitor. Asta ar explica în parte caracterul elitist al Teatrului Noh, dar și dorința de a se deschide dialogul universal. Destinat la început unei lumi închise, unor inițiați precum şogunul Ashikaga Yoshimitsu, care l-a protejat pe Zeami și a admis actorii în palatul său, schimbându-le condiția din paria în nobili, Teatrul Noh nu e azi doar un obiect de muzeu, ci și un limbaj menit să exprime o concepție despre viață, o atitudine în concertul popoarelor lumii. E dominat de regula simplității și a eleganței, prezentă în mișcările studiate ale actorilor, în desenul și coloritul costumelor, în arhitectura ciudată a sunetelor instrumentale sau vocale, în atmosfera de mare rafinament, în liniștea și discreția care stăpânesc întregul. Pare straniu, dar nu e decât natural, fascinând tocmai prin această capacitate de a disimula orele îndelungi de muncă în care se plămădește misterul său ritualic. E impresionantă această aparență de naturalețe a unei arte exersate și azi cu răbdare în școli speciale Noh de actori care i se dedică.
Să adăugăm că transcrierea Noh acreditată de japonezi a produs rumoare printre filologii români, obișnuiți cu terminologia pusă în circulație încă de la publicarea, în anii ’80, a unui volum dedicat Teatrului Nō (pe românește). Acest amănunt nu a umbrit însă acribia cu care oficialii japonezi au organizat turneul și promovarea acestuia, fiind în acest sens un model de marketing publicitar în domeniul culturii. Mai avem atâtea de învățat!