Zero la zero - final si general

Malcolm Glazer are 77 de ani si o pereche noua de pantaloni. L-au costat numai 19 dolari. Pantaloni buni, redusi, de 59 de dolari. A fost o afacere excelenta. Inca una. Din acest motiv, se poate spune, cu oarecare precizie, ca Malcolm Glazer n-a trecut degeaba prin viata. Malcolm Glazer se afla la 77 de ani si 1 miliard de dolari distanta de momentul în care a vazut lumina zilei, la Rochester, un oras cam prafos, din statul New York. Trebuie sa fi fost o lumina clara. De cand se stie, Malcolm Glazer face unul si acelasi lucru: bani. La 14 ani a descoperit ca scoala dureaza prea mult si micsoreaza dupa-amiezele petrecute în pravalia tatalui sau. Era o ceasornicarie sau, mai degraba, o pravalie de bijuterii amestecate si ieftioare, sau poate nu era nici una, nici alta. Lumea nu isi mai aduce aminte, iar batranul Glazer nu vorbea niciodata de afaceri. Era un om tacut. Ar fi avut, totusi, ce povesti: cum a judecat cu capul lui ca vin vremuri grele pentru evrei, cum a dezertat din Armata Rosie, cum s-a ascuns o vreme acasa, în Lituania, si cum s-a strecurat apoi pe vaporul care l-a adus în America. Asta în 1920. In '22 l-a avut pe Malcolm si pe urma o droaie de fete. Malcolm a fost însa copilul favorit. Trup si suflet la pravalie, istet si nascut sa faca bani. Cand a murit, prin 1943, Malcolm a ramas cu pravalia si cu o mostenire de vreo 300 de dolari. I-a inmultit cu pricepere. Nu. Cu pasiunea oarba a celui ce nu vrea, nu stie si nu viseaza altceva. A scos bani din piatra seaca, dar mai ales din case cumparate ieftin si inchiriate scump, din tabere de rulote, din bani bine plasati. Mai ales tirul cu investitii a fost sportul la care nu l-a intrecut nimeni. George Soros? Talentat, dar nu indeajuns de insistent. Glazer a facut mereu bani din lucruri, institutii si organizatii care nu stiau ca pot deveni bani. La batranete, a venit randul sportului. Glazer a cumparat Tamapa Bay Buccaneers, un club de fotbal american, cu care a castigat Superbowl, adica glorie si bani, adica iarasi bani, menirea si intelesul vietii neabatute a fostului baiat de pravalie condamnat sa devina miliardar. Ieri, Malcolm Glazer a ispasit inca una din prevederile acestei ciudate condamnari: si-a cumparat Manchester United.

Schiori togolezi si fotbal cu trei porti

Glazer a platit aproape 1 miliard de dolari. Bani pe care nu îi are. Dar deal-ul s-a facut si e perfect legal. Glazer a adus de acasa doar 300 de milioane. Alte 300 vin dintr-un fel de împrumut indirect, în care alti investitori primesc anticipat actiuni si platesc pe loc. Restul de 300 de miloane sunt un împrumut direct acordat de banca de investitii JP Morgan. Manchester devine astfel proprietatea lui Glazer si, în aceeasi clipa, se încarca la buget cu o datorie de aproape o jumatate de miliard de dolari. Evident, Glazer va trebui sa plateasca, iar Manchester va fi instrumentul obligat sa produca banii. Cum? Nu e clar. Sigur e numai ca Glazer nu pierde niciodata bani. De aici, mai multe consecinte posibile. Unele marunte si numeroase: pretul biletelor la meciurile jucate de United acasa, pe Old Trafford, ar putea creste. Asa s-a întamplat, în fiecare an, dupa ce Glazer a pus mana pe Tampa Bay Buccaneers. S-ar putea însa ca, pe parcurs, Glazer sa arunce în aer toata structura dupa care traieste, înca, fotbalul de club englez. Glazer nu se pricepe la fotbal, nici cat togolezii la schi alpin, si, prin urmare, nu va lacrima la demolare. Manchester va trebui sa faca profit si asta ar putea însemna, de pilda, contracte de televizare în nume propriu, nu laolalta cu celelalte echipe din Premier League. Pentru asa ceva va fi însa nevoie ca Manchester sa poata oferi o capodopera pe saptamana, adica un meci cu Real sau Milan, nu cu Bolton sau Portsomuth. Premier League nu va putea face fata unui asemenea aranjament si ar putea muri de singuratate financiara. In locul ei ar putea rasari un fel de Campionat European de Club, cu meciuri întrerupte de reclame o data la 15 minute, fete în chiloti pe tusa si, daca e nevoie, cu doua mingi sau trei porti.

Foarte de vanzare

Fotbalul potential adus la Manchester de Glazer si afacerile lui a scos în strada mii de fani. In mainile lor lozinci uriase: "Man U is not for sale!". Manchester United nu e de vanzare. Din nefericire pentru acesti oameni, e adevarat ca toti au ceva de pierdut si ca acest ceva e chiar sufletul fotbalului englez. Nu e însa deloc adevarat ca Man U nu e de vanzare. Dimpotriva, Man U a fost si este foarte de vanzare. Cineva a trecut prin prin oras, a iesit la cumparaturi si a vazut marfa care i-a placut. Ea era expusa în vitrina înca din 1991. Cum anume a ajuns cel mai mare club al lumii într-un galantar? Abia raspunsul la aceasta întrebare ne ajuta sa întelegem mai bine ce s-a întamplat si ce se va întampla mai departe cu Man U, cu fotbalul englez si, în general, cu fotbalul. Man U a fost asezat în vitrina acum exact 14 ani. Iar mana care a pus exponatul la vanzare nu era curata. Amprenta a ramas, pentru ca faptasul n-a socotit ca trebuie sa poarte manusi. Era om de-al casei. Ba chiar stapanul ei. Nu si paznicul ei.

Caftan Plc

In 1991, directorii clubului au decis ca Manchester United trebuie sa fie primul club din lume care se transforma în Plc: Public limited company. Companie pe actiuni. Clubul emite actiuni si le lanseaza la bursa. Le poate cumpara sau vinde oricine, în functie de încrederea sau neîncrederea, succesul sau insuccesul echipei în teren. Acest pas a fost salutat, ovationat si recomandat de toata lumea, cu o parere tiparita prin ziare sau filmata la televiziune. Brokerii s-au extaziat, comentatorii au constatat înca un triumf al capitalismului, diplomatii au dat doct lectii de buna administrare, vorbind de-a lungul si de-a latul Europei despre stiinta britanica de a face din libertatea pietei un bun popular. Ceva era adevarat. Manchester United Plc a mers binisor, apoi bine si chiar foarte bine. In 1999 clubul a reusit "tripla": Premier League, FA Cup, Champions League. In 2004, registrele clubului aratau un profit de 50 de milioane de dolari si nici un sfant datorie. Fericire, numele tau e piata de actiuni. Un singur lucru n-au înteles cei ce au ovationat transformarea în Plc. Odata intrat, prins în logica pietei, Man United nu îi mai putea refuza consecintele. Cine îsi da casa la evaluat o pune, practic, la vanzare. Acest lucru le-a scapat milioanelor de suporteri care au trait cu iluzia ca Manchester e o institutie sacra, istorica, sentimentala, o realitate separata care poate deveni companie, fara a suferi soarta unei companii.
E o eroare de perceptie profund explicabila. Nu numai la Manchester. Sute de milioane de oameni o traiesc tragic, fiindca nu reusesc sa se puna de acord rational cu esenta capitalismului. Cu toate acestea, fie ca e vorba de fanii lui Manchester, fie ca e vorba de popoare întregi care se rascoala genocidal, raspunderea nu trebuie cautata în sanul multimilor.
Cazul Manchester a pornit de la o porcarie înduiosator de simpla. Clubul a devenit Plc prin hotararea directorilor.
Din 1991, anul în care clubul a fost cotat la Bursa, Martin Edwards, principal director, a facut 60 de milioane de dolari. Contributia lui la dezvoltarea clubului a atins de asemenea un nivel spectaculos: zero. Edwards si directorii mai mici au împins clubul spre Bursa, au încasat profitul, dupa care s-au retras din functii, într-o binemeritata pensie timpurie. Caftanirea lor a pecetluit soarta clubului. Glazer a aparut, dupa 14 ani, si a spus: cumpar! Operatia, incheiata cu desantul unei datorii uriase in bugetul clubului, ar fi trebuit sa atraga atentia, intr-o tara in care nici un ban nu se misca fara sa fie trecut prin trei comisii, patru legi si cinci articole de ziar. N-a fost asa, si aici ne intalnim cu a doua cauza a instrainarii patrimoniului fotbalistic englez: FA.

Turismul, soarta traditiei

The FA, Federatia Engleza, joaca, in fotbal, rolul pe care il joaca orice organizatie tutelara. Ele sunt manifestarea interesului public si a drepturilor acestuia asupra modului de functionare a lucrurilor omenesti. Mai clar, asupra acelor actiuni care, nepetrecandu-se sub plapuma, in vis sau in timpul unei conversatii private cu Dumnezeu, sunt ale tuturor. Federatia Engleza e organizator, moderator si gardian. Nu o bariera, nici o cenzura, ci o garantie defensiva care declara limitele in care se pot desfasura un joc, o preocupare si o placere, fara a deveni un cult ilegal si fara a se denatura prin abuzul nechematilor. Acest instinct de organizare durabila e pandit insa de o fragilitate extraordinara. Dusmanul sau cel mai activ sunt chiar organizatiile menite sa mentina echilibrul, iar Federatia Engleza e un exemplu clasic. In ultimii 10-15 ani, Federatia Engleza a atins stadiul de birocratie integrala. Aceasta masina inerta a asistat la autodistrugerea sistemului si a ajutat cat si cum a putut, luand decizii catastrofale. Palmaresul e incredibil: Federatia a incercat sa obtina dreptul de a organiza World Cup 2006 si pentru asta a demolat marele stadion Wembley, apoi a inceput sa construiasca un alt Wembley si s-a inglodat in datorii. Cupa Angliei, una din cele mai iubite competitii ale lumii, a degenerat. Federatia n-a intervenit. La nationala a fost angajat Sven Goran Eriksson si mediocritatea lui constanta e platita la fel de constant cu 8 milioane pe an, cel mai mare salariu primit de vreun antrenor de nationala. Cluburile au devenit dependente de veniturile din televizare si ar fi in stare sa joace si la 5 dimineata, daca asa o cer cotele de audienta. Jucatorii au scapat de sub control. Violurile, bataile si accidentele provocate de fotbalisti se tin lant.
Rio Ferdinand, un stoper mediocru glorificat de reteaua media, nu mai e multumit cu 150.000 de dolari pe saptamana la Man United si forteaza un contract nou, de 250.000 pe saptamana. Ce a facut Federatia in fata acestui cortegiu de grozavii? Nimic. Cand, in 2003, Roman Abramovici a aparut la Londra, cu 300 de milioane de dolari in geanta, si a cumparat Chelsea, Federatia nu si-a pus intrebarea daca banii sunt curati. Cand Glazer a aparut saptamana trecuta, cu o jumatate de miliard pe care n-o are, era prea tarziu. Federatia era de mult invinsa. Ea nu a schitat nici macar un "Bine ati venit pe insula noastra lacoma!". Curand, fotbalul englez va avea soarta atator altor institutii inventate in insula: turismul.
Exact ca industria auto, de la Rover la Jaguar, ca parlamentarismul pur si ca faimoasa politete britanica, fotbalul va deveni un pretext de turism.
Decorul va fi inchiriat de antreprenori in cautare de prestigiu si va fi venerat de mase de calatori neatenti la mersul istoriei.

Lacuste si tradare

E Glazer adevaratul vinovat, asa cum sugereaza, acum, corul de presa britanic? Adevarat, spre deosebire de Abramovici, Glazer nu a investit pentru ca vrea sa devina onorabil si pentru ca se intampla sa se dea in vant dupa fotbal. Glazer vrea sa faca bani, insa acest lucru nu explica drama. Glazer e doar agentul personal al unei forte istorice cu care fotbalul nu avea neaparat intalnire. Cluburile spaniole, italiene, franceze traiesc tot in capitalism, dar nu sunt si nu au sanse sa devina vehicule financiare. Neintelegerea e deplina si tragica. Omul de rand urla de furie, langa Old Trafford, si arata cu degetul, ca un copil inlacrimat, spre lucrurile vagi: capitalism, americanism. Cei cu adevarat vinovati de catastrofa raman invizibili, pititi las dupa prestigiul institutiilor nationale: Manchester United, FA, Bursa. Capitalismul iese rau, desi a fost pus sa faca o treaba pe care n-a cerut-o. Acum doua saptamani, in Germania, presedintele social-democratilor a avut o iesire bezmetica, teribil de asemanatoare cu orbirea sfasietoare a suporterilor lui United. Franz Muentefering a denuntat companiile de investitii americane care preiau firme germane si le reorganizeaza: un val de lacuste s-a abatut asupra Germaniei - a spus Muentefering, care nu plange insa o traditie, ci se teme de alegerile din Rhenania de Nord-Westfalia, landul de aur pe care social-democratii risca sa il piarda. Asa a ajuns Muentefering la un pas de lozincile naziste care denuntau, acum 70 de ani, plosnitele evreiesti, si tot asa a reusit presedintele social-democratilor sa demonizeze inca mai adanc americanismul, in Europa. Vina e, insa, acasa, nu la straini. In obisnuintele moi si lasitatea placuta a reflexelor sociale germane, nu in instinctul vanatoresc-financiar american. Economia germana a fost tradata dinauntru. Manchester United a avut aceeasi soarta. E oricum prea tarziu pentru asemenea observatii. Carnagiul a inceput si va fi general. Fotbalul si multe alte bunuri traditionale europene vor fi executate cu lama americana, pe un esafod construit de mesteri locali. Efigia capitalismului american va fi la randul ei doborata de resentimentul nascut in publicul numeros si agitat strans cu acest prilej. Scorul final? Ce banalitate! Bineinteles, 0-0.