`Să ne privatizăm, tovarăşi!` Securitatea, evreii şi `afacerile` imobiliare

Apartenenţa la omnipotenta Securitate, protecţia oferită de demnitarii comunişti, accesul la informaţie clasificată şi, nu în ultimul rând, relaţiile construite în timpul misiunilor din străinătate au făcut ca în anii 70’-80’ „omul de afaceri de la Securitate“ să controleze segmente din ce în ce mai diverse din economia subterană a României.

Doctorul Jean Eskenasy trebuie să fi con­si­derat în acea zi din mai 1972 că miracolul de care avea nevoie era pe cale să se în­tâm­ple. O cunoştinţă a sa, Bloch Laurian, medic dermatolog şi de boli venerice la Spi­talul Colentina, avea nevoie de ajutorul lui şi era dispus să îi ofere ceva în schimb. Doctorul Bloch îl introduce rapid în su­biect. Un locotenent de Securitate, un anu­me Pascu, având o problemă medicală de­li­cată, era dispus, contra unui tratament cu penicilină, să îi ofere un paşaport pen­tru a părăsi ţara.

Pascu se prezentase ca fiind şoferul unei echipe speciale a Securităţii, echipă care se ocupa cu „permisele de ieşire“ pentru evrei şi germani. Exista doar o problemă. Paşaportul era pentru un zbor direct în Israel, iar medicul Bloch dorea să plece în Italia. Se gândise că prietenul său, fiind neurolog, îi poate emite un certificat me­dical în care să ateste că suferă de o boală care nu îi permite să zboare cu avionul, dar poate călători cu trenul. În schimbul certificatului se oferea să îl prezinte „echi­pei“. Doctorul Eskenasy îşi dă acordul pe loc. Trecuseră 13 ani de când aştepta să primească viza de ieşire din ţară.

„Apartamentul paşaport“

Prima cerere de emigrare, depusă în 1959, îi atrăsese demiterea fără discuţii, din ca­drul Departamentului de Neuro-Psihiatrie Judiciară al Spitalului Central nr. 9 din Bu­cureşti. Secretarul de partid al spi­ta­lu­lui a fost atunci informat că doctorul de­pu^­­sese o cerere pentru a emigra „într-o ţa­ră capitalistă şi imperialistă“. Rămas fără loc de muncă timp de şase luni, Jean Eskenasy şi-a întreţinut familia vânzând o parte dintre obiectele personale în piaţa de vechituri. După încercări repetate, a reuşit să găsească un post de medic la Spi­talul din Predeal.

A reușit să îşi construiască rapid reputaţia de „medic-minune“, după ce a aplicat tra­tamentele adecvate unor pacienţi din zo­nă, neobişnuiţi să primească asistenţă me­dicală de nivel înalt. În scurt timp, des­ti­nul l-a propulsat direct în proximitatea celui mai important personaj al României comuniste: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se­cretarul general al partidului ocupa o lu­xoasă vilă de vacanţă în zonă şi, atunci când fiica sa preferată, Lica, a suferit o criză nervoasă, în urma căreia şi-a pierdut cunoştinţa, a apelat de urgenţă la medicul despre care persoane din anturajul său au­ziseră de la localnici. Eficacitatea tra­ta­mentului aplicat fiicei dictatorului român i-a asigurat doctorului Eskenasy recu­noş­tinţa acestuia şi locul invidiat de medic de încredere al familiei.

Părea că soarta îi oferea o şansă nesperată exact în momentul în care perspectivele de a pleca din ţară erau sumbre. Două noi cereri de plecare îi fuseseră respinse - una în 1961 pentru Ungaria, alta în 1962 pen­tru Franţa - şi, inevitabil, Securitatea în­ce­puse să se intereseze îndeaproape de el. Spe­ra că atotputernicul conducător al Ro­mâ­niei îl putea ajuta să obţină plecarea.

Din nefericire pentru el, evenimentele s-au precipitat într-un mod neaşteptat. În anul 1964, directorul Spitalului din Predeal îl denunţa la Securitate pentru pretinse tra­tamente medicale greşite aplicate „co­pii­lor români“. Acuzaţia era în mod voit în­dreptată spre originea evreiască a doc­to­rului, ştiută fiind psihoza „complotului evreiesc“ care bântuia, după modelul sta­linist, în ţările de democraţie populară. A fost convocat de urgenţă la sediul Se­cu­rităţii „pentru a da explicaţii“, un eu­femism al epocii, care masca realitatea că puţini dintre cei convocaţi se mai în­tor­ceau fără un lung ocol prin temniţele co­muniste. A fost nevoie de intervenţia di­rec­­tă a primului secretar pentru a opri an­grenajul pus în mişcare, dar nu a fost de­cât o amânare.

Tatăl şi mama sa reuşiseră să plece în anul 1961 în Israel. Întrebaţi când îi vor per­mi­te şi fiului să se reunească cu familia, func­ţionarii comunişti au răspuns că, fiind „me­dic specialist“, îi va urma în câteva zile.

De fapt, Securitatea nu avea nici cea mai mică intenţie să aprobe plecarea doc­to­ru­lui Eskenasy. Dimpotrivă. Aşa cum reiese din dosarul de urmărire al acestuia, în anii respectivi, Jean Eskenasy devenise o ţintă a supravegherii pe motiv că depusese cereri de plecare şi coresponda cu rudele din străinătate.

Asemenea multor alţi concetăţeni, greu­tăţile insurmontabile nu l-au dezarmat. Auzise că există posibilitatea pentru evreii din România să-şi cumpere libertatea. A in­vestit imediat toate economiile într-un apar­tament, în Capitală. L-a numit „apar­tamentul-paşaport“.

Apare colonelul „Şerbănoiu“

În acelaşi an în care doctorul Bloch se ofe­rise să îi prezinte lui Jean Eskenasy „echi­pa specială“, Golda Mëir, primul ministru al Israelului, vizita pentru prima oară Ro­mânia. Printre subiectele pe agenda în­tâlnirii oficiale cu Nicolae Ceauşescu se afla situaţia cetăţenilor de origine evre­iască care doreau să emigreze în Israel. Pe lista înaintată de Golda Mëir autorităţilor române se afla şi doctorul Eskenasy, gra­ţie memoriilor repetate adresate de pă­rin­ţii săi autorităţilor israeliene.

Până în 1972, mii de evreii părăsiseră Ro­mânia cu destinaţia Israel, în cadrul unui aranjament prin care aceştia erau vânduţi - la propriu. O familie cu un copil, aşa cum era cea a medicului evreu, costa 16.000 de dolari (8.000 bărbatul, 5.000 fe­meia şi 3.000 copilul).     

Jean Eskenasy a primit exact în această pe­rioadă prima vizită a „echipei“. Trei băr­baţi îmbrăcaţi în haine lungi de piele sună la uşa apartamentului său. Șeful grupului îl întreabă direct dacă vrea să plece în Israel şi, după răspunsul afirmativ, se pre­zintă: colonelul Silviu Şerbănoiu. Fără să aştepte alte lămuriri, trec rapid la eva­lua­rea apartamentului, măsoară camerele şi fac un inventar rapid al bunurilor pe care familia le poate lua la plecare. Un scurt in­cident îi întrerupe: soţia doctorului îi roa­gă, cu lacrimi în ochi, să îi permită să ia mobila de dormitor, amintire din casa ta­tălui ei, omorât de legionari în 1941. După un moment de reflecţie, colonelul Şer­bă­noiu îşi dă acordul, apoi dispare împreună cu membrii „echipei“, nu înainte de a pre­ciza că îl vor înştiinţa când şi unde va avea loc următoarea întâlnire. Totul du­rase 30 de minute.

La următoarea întâlnire, care are loc în iu­lie 1972, la braseria Hotelului „Athénée Pa­lace“, colonelul îl înştiinţează că din pri­cina „complicaţiilor“ trebuie folosite „me­tode speciale“. Trebuie semnat un con­tract de vânzare-cumpărare fictiv pentru apartament şi plătite sume în valută pen­tru „a compensa pierderea unui spe­cia­list de către statul român“.

În septembrie 1972 devine necesară şi achi­tarea unei sume suplimentare de 10.000 de dolari – „taxă de paşaport şi emi­gra­re“. „Colaboratorii“ colonelului îl întreabă dacă mai are cunoştinţe care doresc să ple­ce în Israel.

Aflat la capătul puterilor şi sub o presiune psihică imensă, Jean Eskenasy se decide să meargă până la capăt şi acceptă jocul murdar al „echipei“. După ce se îm­pru­mu­tă de la cunoscuţi şi contractează şi un cre­dit bancar, mama sa soseşte la Bucureşti cu cei 10.000 de dolari.

Banii ajung rapid în buzunarul colonelului Şerbănoiu, care în schimbul sumei în­toc­meşte o chitanţă de mână. Spre sur­prin­derea doctorului Eskenasy, chitanţa dis­pare şi ea tot în buzunarul colonelului, sub pretextul că trebuie justificată suma în valută. Faţă de cine? În ce fel? Colonelul nu îi răspunde, dar îl anunţă în schimb că trebuie să se prezinte a doua zi la notariat pentru a semna actul de vânzare-cum­pă­rare al apartamentului. În aceeaşi săp­tă­mână va primi paşapoartele. Un ultim de­taliu minor: trebuie să cedeze în acelaşi fel şi maşina.

„Vânzarea“ apartamentului şi a maşinii are loc în prezenţa notarului public al Ca­pitalei. Actele sunt întocmite repede, cu supervizarea colonelului Şerbănoiu, care îi ordonă funcţionarului să se grăbească. La final, doctorului i se cere să achite taxa de timbru - 40.000 de lei. Dacă nu îi are, colonelul îi lasă jumătate de oră să facă rost de ei. În mod normal, taxa aferentă vân­zării o plătea cumpărătorul. Se supune şi acestei ultime umilinţe.

Adevăratul şoc se produce câteva zile mai târziu. Când se prezintă la Ministerul de In­terne să ridice paşapoartele promise, află că nu există niciun astfel de document pe numele său şi este poftit afară. Îşi pierde cunoştinţa şi, când funcţionarul îl aduce în simţiri, îl sună pe colonelul „Şer­bănoiu“. Acesta apare şi îi spune că „echi­pa“ nu lucrează cu tot Comitetul, ci doar cu preşedintele, or acesta tocmai a plecat câteva zile în Germania la ordinul expres al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Când se va întoarce, va avea paşapoartele pro­mise.

După câteva săptămâni de coşmar, pe 31 oc­­tombrie 1972, un avion Tarom îi duce pe doctorul Eskenasy şi familia sa în Is­rael.

Casa „Opera“. „Şerbănoiu“ e Gudină!

După stabilirea în Israel, Jean Eskenasy a reuşit să devină o personalitate de primă mână a neurologiei mondiale. Studiile sale privind funcționarea creierul uman în sta­rea de repaos au condus la apariţia unei ra­muri noi a medicinei şi, în anul 1982, la fondarea, împreună cu profesorul Oscar Sa­ger, a Institutului pentru Medicina Som­nului sub patronajul Universităţii din Tel-Aviv.

Schimbarea regimului de la Bucureşti în anul 1989 şi evoluţiile politice ulterioare l-au determinat, asemenea altor sute de mii de români, să încerce reconcilierea cu ţara natală, sperând că nedreptăţile su­fe­rite vor fi îndreptate. Încercările de a-şi re­cupera apartamentul însuşit prin abuz și şantaj de Securitate s-au lovit, însă, în mod repetat, de opacitatea autorităţilor. Deşi a descris cu lux de amănunte cir­cumstanţele, răspunsul pe care l-a primit a fost de natură să-l dezarmeze: în evi­denţele Ministerului de Interne nu exista nicio persoană cu numele Silviu Şer­bă­noiu. Convins că bate la uşi închise şi de­zamăgit încă o dată, profesorul Eskenasy se pregătea să renunţe. Trecutul a găsit o nouă cale prin care să îl surprindă.

În anul 2010, Consiliul Naţional pentru Stu­dierea Arhivelor Securităţii a inițiat un proiect prin care făcea publice datele privind cariera unor foşti ofiţeri de Se­cu­ritate. Fişele biografice, postate pe site-ul instituţiei, conţin detalii despre evoluţia profesională a cadrelor Securităţii, men­ţionându-se inclusiv numele real, în cazul ofiţerilor care au activat sub acoperire. O astfel de fişă avea să atragă atenţia pro­fesorului Eskenasy.

Conform datelor de pe site-ul CNSAS, „Şer­bănoiu Silviu“ era numele conspirativ al unui ofiţer de Securitate care a activat în­tre 1968-1980 în cadrul Direcţiei de In­for­maţii Externe a Securităţii. Numele său re­al era Gudină Tudor. Cu fişa biografică în mână şi copleşit de emoţie, profesorul Es­kenasy s-a prezentat la sediul CNSAS din Bucureşti. Aici a descoperit partea ascunsă a poveştii pe care a trăit-o în anul 1972.

La momentul când l-a cunoscut pe co­lo­nelul „Şerbănoiu“, profesorul Eskenasy ar fi avut toate motivele să se teamă. Co­lo­nelul Gudină Tudor era unul dintre ofiţerii de top ai Securităţii şi lucra direct cu cei mai înalţi demnitari ai statului comunist. Ascensiunea sa se datorase unui episod ce­lebru în istoria PCR: lupta pentru putere între Nicolae Ceauşescu şi pe atunci atot­puternicul ministru de Interne Alexandru Drăghici. Pentru a-şi elimina adversarul po­litic, Nicolae Ceauşescu înfiinţase o Co­misie de anchetă menită să analizeze abu­zurile organelor Ministerului de Interne, reuşind să pună în sarcina lui Alexandru Drăghici toată frenezia criminală a anilor ’40 şi ’50. Modul în care Gudină a reuşit să se folosească de lupta pentru putere a mai marilor zilei este prezentat într-o Fi­şă personală din dosarul acestuia: „(...) În anul 1968, în timp ce lucra la Direcţia de cercetări penale a Ministerului de In­terne şi era membru în Comisia CC al PCR însărcinată cu cercetarea abuzurilor şi înscenărilor judiciare în cazul L. Pă­trăşcanu şi în problema Canalului Du­nărea-Marea Neagră, l-a informat pe ge­neralul col. (r) N. Doicaru cu datele de ca­re avea nevoie în situaţia în care ar fi fost tras la răspundere de conducerea su­perioară de partid pentru abuzurile şi ile­galităţile pe care le-a comis în aceste ca­zuri. Drept recompensă la 01.10.1968, gen. col. (r) N. Doicaru a ordonat ca Gu­dină Tudor să fie mutat de la Direcţia de cercetări penale la UM 0920“¹.

Alegerea colonelului Gudină pentru a se ocupa de „detaliile“ plecării cetăţenilor de origine evreiască a fost cât se poate de fi­rească, mai ales că, în anii ’50, se re­mar­case snopindu-i în bătaie pe sioniștii pe ca­re îi anchetase. Era nevoie de un om a cărui loialitate să fie îndreptată, în primul rând, spre șefii Securității.

În aceeaşi lună (mai 1972) în care l-a in­format pe Jean Eskenasy că situaţia ple­cării sale era complicată şi era nevoie de „me­tode speciale“, colonelul Gudină în­tocmea un Referat către superiorii săi ca­re privea „Preluarea în proprietatea Mi­nisterului de Interne a unui apartament care să fie folosit pentru îndeplinirea sar­cinilor profesionale“². După o scurtă des­criere a apartamentului, colonelul pro­pu­nea modul concret de desfăşurare a ope­raţiunii: „Să se aprobe intervenţia la Co­misia Guvernamentală pentru Vize şi Pa­şapoarte, pentru acordarea vizei de ie­şi­re definitivă. Să se aprobe preluarea fără plată a apartamentului din Şoseaua Co­troceni, nr. 5-7 şi a unui autoturism, de la soţii Eskenasy, în proprietatea Mi­nis­terului de Interne, pe bază de act de vân­zare-cumpărare, pe numele conspirat al unui ofiţer din cadrul UM 0920. Să se aprobe suma de 20.000 lei pentru plata taxelor notariale de vânzare-cumpărare a apartamentului, care în conformitate cu normele legale în vigoare, cad în sar­cina cumpărătorului“. Apartamentul ur­ma să devină o casă conspirativă a Se­cu­ri­tăţii cu numele de cod „Opera“.

Ar fi, desigur, inutil să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu cei 20.000 lei solicitaţi pen­tru plata taxelor notariale, din moment ce acestea au fost plătite, aşa cum am văzut, chiar de doctorul Eskenasy. Mai in­te­re­santă este rezoluţia superiorului co­lo­ne­lului Gudină: „Tovarăşul Ministru Ion Stă­nescu este de acord cu propunerile, fără a face intervenţiile pentru plecare. Veniţi pentru indicaţii!“.

Între timp, operaţiunea decurgea conform planului. Pentru a înscrie apartamentul în registrul fiscal şi a evita eventualele în­tre­bări legate de provenienţa sumei de „achi­ziţie“ (193.000 lei), colonelul Gudină pre­zintă o adeverinţă de salariu din care re­zultă că este funcţionar al Ministerului de Externe cu salariu lunar de 4.500 lei în pe­rioada 1962-1972.

După perfectarea actelor şi plecare doc­to­rului Eskenasy, noul „proprietar“ ar fi tre­buit să înceapă folosirea casei conspirative. În mod bizar, abia în 24 ianuarie 1973, la aproape un an de la „achiziţionare“, co­lonelul Gudină se gândeşte că apar­ta­men­tul nu poate fi folosit fără să fie mobilat şi întocmeşte un nou Referat. Solicită „com­pletarea mobilării“ înşiruind o serie de obiecte: scaune, covoare, canapele, pat etc. Atrage atenţia dorinţa colonelului de a fi procurate patru lustre, din care una cu şase braţe, celelalte cu trei. Să fi luat profesorul Eskenasy lustrele la plecare? De ce se indica numărul exact de braţe al lustrelor ce trebuiau cumpărate? Să fi fost o necesitate operativă?

Răspunsul l-a dat în 2011 profesorul Es­kenasy: în Referat sunt descrise chiar pie­sele de mobilier lăsate de el în apar­ta­ment, la plecare. Colonelul Gudină „cum­păra“ în 1973 mobila care rămăsese în apartament. În acest context, solicitarea ul­terioră a sumei de 3.000 lei „pentru re­paraţii“ pare justificată...

Mai greu de explicat este însă Raportul da­tat 30 mai 1975, prin care colonelul Gudină cere abandonarea Casei „Opera“. „(...) fiind într-un bloc cu 11 etaje şi mai multe apartamente pe acelaşi palier, este dificil de conspirat faţă de locatari ac­ţiunile operative pe care le întreprindem folosind casa conspirativă respectivă. Pentru nevoile muncii nu poate fi folosită decât o singură cameră, din totalul de 90 mp locuibili. Cheltuielile de întreţinere şi curăţenie pentru întregul apartament nu justifică această folosire limitată.“³ Se pare că experimentatului ofiţer de Se­cu­ritate i-au luat trei ani să îşi dea seama că apartamentul este într-un bloc şi are pa­tru camere. În 1972 fusese convins că e o „achiziţie“ bună.

Traseul ulterior al fostei case conspirative ne lămureşte asupra scopului real al în­tregii operaţiuni. Un alt ministru de In­terne, Teodor Coman, aprobă la 9 oc­tom­brie 1975 raportul de abandonare şi do­na­rea apartamentului către Consiliul Po­pu­lar al Municipiului Bucureşti. Culmea „co­in­cidenţei“, Consiliul Popular îl re­par­tizează unui alt ofiţer de Securitate, care îl ocupă în calitate de chiriaş şi îl cumpără bona fides la începutul anilor 90’, de la statul român democrat...

O reţetă de succes

Cazul doctorului Eskenasy este cu si­gu­ranţă special prin prisma faptului că - lu­cru rarisim - există o serie întreagă de do­cumente care dovedesc implicarea Secu­ri­tăţii în operaţiunile de extorcare a unui cetăţean român care dorea să plece legal din ţară. Există numeroase indicii că şi al­te familii de evrei care doreau să emigreze în Israel au făcut cunoştinţă cu „echipa“. Mai mult, modul în care a fost concepută operaţiunea şi profilul executanţilor arată că, profitând de contextul politic, o parte a Securităţii „s-a privatizat“ chiar înainte de schimbarea regimului. Implicaţi în ope­raţiuni secrete prin care manipulau bu­nuri şi sume de bani, ofiţerii de Securitate au ajuns repede la concluzia că nu trebuie să dea neapărat socoteală pentru tot ce fă­ceau, mai ales că era extrem de dificil să fie controlaţi.

De la această concluzie la organizarea lor în „echipe“ a mai fost un singur pas. Apar­tenenţa la omnipotenta Securitate, pro­tecţia oferită de demnitarii comunişti, ac­cesul la informaţie clasificată şi, nu în ultimul rând, relaţiile construite în timpul misiunilor din străinătate au făcut ca în anii 70’-80’ „omul de afaceri de la Se­cu­ritate“ să controleze segmente din ce în ce mai diverse din economia subterană a Ro­mâniei.

Multiplicând de zeci sau sute de ori po­vestea familiei Eskenasy, ne putem ima­gina cu uşurinţă cine şi cum a ajuns să ocupe un loc important în afacerile imo­bi­liare, unul dintre cele mai profitabile do­menii de activitate în România post­co­mu­nistă.

1. ACNSAS, Dosar I 2567653, vol. 1, f. 1.

2. ACNSAS, Dosar SIE 18614.

3. ACNSAS, Dosar SIE 18614.