Pe aceeași temă
După o îndelungată perioadă de relativă ignorare, justiţia occidentală descoperă un nou domeniu de rezolvare a conflictelor dintre cetăţeni, dintre aceştia şi autorităţi ori actori economici: cel al respectării dreptului uman fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Într-adevăr, deşi afirmată încă de la începutul anilor 1970, problema ecologică a înregistrat restanţe majore în privinţa „justiţiabilizării“ sale, atenţia principală concentrându-se, iniţial, asupra proclamării de politici şi adoptării de legislaţii environmentale.
Un exemplu elocvent, în acest sens, îl constituie statele blocului comunitar. Şi în cazul lor, multă vreme, acţiunea environmentală, în plan naţional, s-a cantonat în transpunerea directivelor europene (circa 250, reprezentând aproximativ 40% din dreptul comunitar), adoptându-se astfel sute de acte normative, dreptul intern al fiecăruia dintre cele 27 de state membre fiind, în proporţie de peste 80%, de sorginte comunitară, neglijându-se însă aplicarea acestora.
Acutizarea crizei ecologice şi conştientizarea publicului, dezvoltarea corespunzătoare a legii au făcut, însă, ca acţiunile societăţii civile să treacă din stradă în pretoriul justiţiei. Astfel, s-a trecut, lent, la un proces tot mai consistent de respectare şi aplicare a legislaţiei de mediu pe cale judiciară. În multe ţări, contenciosul ecologic a devenit deja unul semnificativ, pe rolul tribunalelor. Desigur, fenomenul reprezintă o importantă provocare, deopotrivă pentru justiţie şi pentru cetăţeni.
Pentru prima, este vorba de o adaptare şi dezvoltare specifică a instrumentelor juridice tradiţionale, prin receptarea conceptelor şi instituţiilor dreptului mediului, în bună parte inedite, marcate major de interdisciplinaritate, atât juridică, cât mai ales tehnico-ştiinţifică. Aşa se face că „ecologizarea“ jurisprudenţei s-a făcut în mod treptat, pentru început, făcându-se apel la proceduri şi instrumente clasice, treptat acestea fiind însoţite, prin adaptare sau dezvoltări specifice, de altele novatoare, până a se ajunge la soluţii cu totul noi de drept al mediului.
Un exemplu şi, totodată, un progres important îl reprezintă, în acest cadru, „justiţiabilizarea“ principiului precauţiei, mai întâi în domenii sensibile, precum poluarea electromagnetică sau organismele modificate genetic (OMG). Afirmat la sfârşitul anilor 1980 şi prezent acum în dreptul internaţional, comunitar şi în legislaţiile naţionale ale statelor, el presupune o nouă atitudine socială şi individuală faţă de ameninţările şi riscurile tehnologiilor moderne.
Precauţia reclamă ca măsurile de protejare a sănătăţii umane şi a mediului să fie adoptate, chiar dacă actualul nivel de dezvoltare ştiinţifico-tehnică nu prefigurează un pericol, dar nici nu îl exclude. Din punct de vedere juridic, sarcina probei se inversează. Ea revine, acum, celui care susţine că activitatea sa nu are ori nu va avea niciun impact negativ, şi nu celui care afirmă temerea justificată a existenţei lui. Considerat, iniţial, mai ales drept un mijloc de a ghida acţiunea statului, a autorităţilor publice în general, în elaborarea şi aplicarea politicilor environmentale, prin intervenţia directă a judecătorului, principiul precauţiei se „juridicizează“ şi se democratizează, devine operaţional direct la îndemâna cetăţeanului, a societăţii civile.
Până a se ajunge aici, drumul nu a fost uşor, din cauza puternicei opoziţii venite, din raţiuni diferite, deopotrivă dinspre domeniul ştiinţifico-tehnologic, economic şi cel al administraţiei. Astfel, în condiţiile în care existenţa dovedită şi consistenţa riscurilor sanitare şi ecologice rămân încă controversate în lumea ştiinţifică, justiţia a trebuit să recurgă, mai întâi, la instrumente oferite de tradiţionalul Cod Civil (precum tulburarea anormală de vecinătate), le-a însoţit apoi cu aprecieri de genul că, în prezenţa antenelor-releu, riscul este „previzibil, chiar probabil“ şi generează „o îngrijorare legitimă de vătămare a sănătăţii“, ajungându-se la a se invoca deschis necesitatea aplicării principiului precauţiei, în sensul că, în condiţiile incertitudinii absenţei efectelor negative asupra sănătăţii umane şi a mediului, respectivele activităţi trebuie interzise.
Asemenea decizii judecătoreşti au fost pronunţate în Franţa (privind interzicerea amplasării în apropierea locuinţelor a antenelor GSM), Germania (referitoare mai ales la utilizarea OMG), Belgia (unde tribunalele au considerat că închiderea unei uzine poluante era justificată, chiar în absenţa unei certitudini absolute, asupra existenţei unei ameninţări pentru om şi mediu).
Referindu-ne la reacţia justiţiei din România, aceasta rămâne una incipientă, inadecvată. În ciuda faptului că dreptul mediului se studiază la universitate şi chiar la Institutul Naţional al Magistraturii, iar tot românul se consideră „ecologist“, magistratul român rămâne încă departe de înţelegerea principiului precauţiei şi, cu atât mai mult, de aplicarea lui. El e, încă, prea captiv vechii mentalităţi a „drumului bătătorit“ şi preferă să recurgă exclusiv la vechile şi unicele instrumente juridico-administrative, ignorând pe cele, mult mai eficiente, dar inedite, oferite de dreptul mediului.
Aşa, de exemplu, o serie de instanţe au interzis sau au dispus oprirea lucrărilor de montare a staţiilor fixe de retransmisie GSM pe terasele unor blocuri, dar pentru motive colaterale subiectului, precum: absenţa acordului a 51% dintre locatari şi al celor de la ultimul etaj, nulitatea contractului de închiriere ş.a. Cea mai semnificativă pentru modul de înţelegere şi tratare a dreptului mediului în justiţia română rămâne cauza vizând celebrul proiect de exploatare minieră a aurului de la Roşia Montană. Deşi primordiala obiecţiune faţă de realizarea acestuia o reprezintă riscul major de poluare prin cianuri, lupta juridică s-a dus până acum pe tărâmul... dreptului urbanismului! Astfel, în septembrie 2007, Ministerul Mediului a dispus sistarea procedurii de evaluare a impactului de mediu întrucât instanţele judecătoreşti au anulat... Certificatul de urbanism, act administrativ indispensabil operaţiunii respective, dar colateral conţinutului său!
Desigur, atitudinile factorilor direct implicaţi în problemă faţă de o asemenea „înverzire“ a justiţiei rămân diferite, actorii economici reacţionează virulent şi, profitând de incertitudinile ştiinţifice, etichetează deciziile magistraţilor drept contrare progresului tehnic şi păguboase pentru ansamblul societăţii!
Dimpotrivă, asociaţiile ecologiste se simt încurajate în demersul lor, îşi multiplică şi diversifică acţiunile în justiţie şi susţin că nu se opun total tehnologiei, dar că doresc o reglementare adecvată a utilizării acesteia, care să ţină seama în mod efectiv şi responsabil de exigenţele unei maxime protejări a sănătăţii publice şi a mediului. În plus, sub acelaşi impuls, se declanşează ample dezbateri pe aceste teme sensibile, inclusiv la nivel politic.
La afirmarea unei veritabile „justiţii de mediu“ au contribuit mai mulţi factori. Este vorba, mai întâi, de radicalizarea discursului şi profesionalizarea acţiunii ecologiştilor, care se bucură din ce în ce mai mult de concursul unor avocaţi, şi ei specializaţi în domeniu, astfel că depun, pe masa judecătorului, dosare complete, documentate, în privinţa impactului şi pericolului pentru sănătatea umană şi mediu. Apoi, universităţile şi unităţile independente de cercetare sprijină acţiunile ONG-urilor de mediu, ale căror demersuri sporesc astfel în credibilitate şi eficienţă.
Acţiunea juridico-environmentală este percepută din ce în ce mai necesară şi pentru că, în multe cazuri, apelul la ecologie reprezintă unica formă şi ultima şansă pentru a împiedica realizarea unui proiect asupra căruia planează suspiciuni de corupţie. Nu în ultimul rând, efortul justiţiei de a răspunde exigenţelor environmentale s-a exprimat şi în plan organizaţional în multe ţări, creându-se instanţe sau complete specializate pe problemne de mediu ori chiar parchete (precum în Spania). Last but not least, se impune relevată şi contribuţia CEDO şi a instanţelor de control al constituţionalităţii legilor, inclusiv a Curţii Constituţionale a României, la promovarea semnificaţiilor dreptului la un mediu sănătos.
Asumarea noului rol de „păzitor al ordinii publice ecologice“ conferă justiţiei un plus de modernitate şi un sporit grad de implicare în viaţa societăţii.
