Pe aceeași temă
Dacă politicienii noştri ar privi serios spre problemele României, ar recunoaşte că au primit fiecare mutările pentru anul 2010 în plic. De la FMI, bineînţeles.
Actuala vizită a Fondului le-a mai dat o dată aceste plicuri s-au le-a băgat pe gât, pentru că altfel nu poate fi înţeleasă condescendenţa liberalilor faţă de un acord pe care nu prea l-au recunoscut şi pe care unii dintre ei îl consideră că este secret!! (Dar Acordul, cu scrisoare de intenţie, memorandum tehnic, analize şi evaluări intermediare, este pe site-ul Fondului chiar şi în limba română, spre jena publică a celor în cauză.) Dacă Antonescu şi liberalii par să fi înţeles mesajul şi vor înghiţi Acordul, social-democraţii, cu Geoană în frunte, se fac că au uitat ceea ce unii dintre miniştrii lor au negociat, semnat şi contribuit. Mircea Geoană vorbeşte deschis despre intenţia de a nu face concedieri în sectorul public.
E drept, nicăieri în documentele FMI nu apare expresia „concedieri în sectorul public“ (asta dacă această condiţie structurală pentru 2009 nu presupune concedieri suplimentare: „reducerea numărului de angajaţi în sectorul public, inclusiv prin înlocuirea unui singur angajat din 7 angajaţi care părăsesc sectorul public“), dar liderul PSD trebuie să revoluţioneze matematica pentru a nu face asemenea gesturi şi a respecta totuşi cifrele negociate. Sigur, vor mai fi şi alte cifre care nu se respectă şi care ţin de cauze structurale şi internaţionale (de la investiţii străine la venituri bugetare sub cele 33% din PIB promise), dar e un fir prea slab de a ţine aceste chestiuni legate una de alta.
Dacă aici mai încap discuţii, în ceea ce priveşte Legea pensiilor, cu indexarea cu preţul de consum, nici măcar actuala formulare, care prevede şi o indexare cu creşterea pe jumătate a salariului mediu, nu e chiar în litera Acordului, iar renunţarea completă, aşa cum doreşte Geoană, ar da peste cap Acordul. Nu de alta, dar deficitul indus de pensiile corelate cu salariul este 2% în 2011, adică într-un an în care tot deficitul bugetar e de 3%. Să fim cu toţii serioşi şi să nu violăm matematica ar fi singura cerinţă pentru domnul Geoană, iar domnului Antonescu ar trebui să i să ceară să aibă bunul simţ să citească Acordul cu creionul în mână. Oricum îl va respecta, în cazul în care va fi implicat în conducerea ţării într-un fel sau altul.
În schimb, democrat-liberalii şi preşedintele Băsescu au convingerea că ştiu mai multe, pentru că sunt cei care au citit Acordul. Problema este că, dacă pentru liberali era suficient să-l citească, fiind în opoziţie, pentru toţi oamenii preşedintelui era necesar să-l execute mai atent. Suntem, în acest moment, în aer cu câteva chestiuni, unele ca urmare a disputelor politice, altele ca urmare a impotenţei guvernamentale. Primele ţin, desigur, de Legea salariazării blocată la Curtea Constituţională, un document care suferă de lipsuri tehnice: s-a dorit să se obţină totul de la el şi, de fapt, se dovedeşte imposibil de aplicat. Şi Legea pensiilor ţine acum de capacitatea parlamentului de a întocmi o legislaţie complicată mai bine decât Executivul. Sunt suficiente suspiciuni, ţinând cont de opoziţia domnului Geoană, că acest lucru e posibil. Apoi, la nivelul Finanţelor, lucrurile au luat-o rău prin şanţ.
Pentru a dovedi seriozitatea ministerului, nu s-au făcut plăţi, dar s-a păstrat deficitul. Democraţii de la conducere au intrat în litera Acordului, în cel mai bun caz, învârtind nişte cifre. Nu au mizat mai mult decât pe săracul d-l Pogea. Ca urmare, au cheltuit banii aiurea (la Tineret, Turism şi nu numai), nu au investit mai nimic substanţial (vezi frământările în gol ale d-lui Berceanu), au neglijat ministerele care nu erau ale lor (şi cu care s-au trezit pe capul aceluiaşi domn Berceanu, cum e Agricultura), au dat ajutoare de stat cel puţin aiurea, cum este cazul Rafo – Oltchim, au îmbrăcat o armură populistă pe care sunt încrustate literele FMI şi au început, cu preşedintele Băsescu în frunte, să atace chestiuni minore, ca pensiile parlamentarilor (un strop în butoiul cu pensii putrede), numărul parlamentarilor (referendumul costă cât salariile celor epuraţi pe jumătate de mandat), uitând de bugetul pe 2010 sau Legea responsabilităţii fiscale. Poate le tratează într-un seminar guvernul-fantomă Croitoru.
Ţinând cont de toate aceastea, d-l Franks, cel mai responsabil personaj cu banii publici ai României, a spus clar că problemele noastre nu ţin de un singur partid, ci de toate. Nu de alta, dar, în linii mari, cu Croitoru, Johannis prim-ministru, Băsescu, Antonescu, Geoană – preşedinte, România anului 2010 tot numai pe Jeffrey Franks, din păcate, va conta şi o va duce prost. Deficitul va fi cu greu tras spre 5,9 (personal, cred că îl vom depăşi după finalul acesta de an, cu mult!), salariile, în schimb, nu vor creşte deloc, la fel şi pensiile (probabil nici cât rata inflaţiei). Şomajul va ajunge la cifrele record pe care le-a luat FMI în calcul, de 10%, dacă nu şi peste. Bani de investiţii nu vor fi, iar spre sfârşitul de an vom avea şi un vârf al datoriei externe care numai plăcută nu va face guvernarea. Dar, cum Acordul cu FMI fie nu e citit, fie e citit prost, fie e interpretat ca un vis frumos, acest lucru nu-l ştiu guvernanţii. De „surpriza“ asta însă nu vor putea scăpa. //
