Pe aceeași temă
Pentru milioanele de români înglodaţi în datorii, leul este o ficţiune şi o sursă de stres.
În toamna lui 2008 românii care aveau credite au trăit un şoc prelungit, deoarece leul în cădere le-a mărit automat povara rambursării datoriei. Aproape toate împrumuturile ipotecare au fost contractate în euro, iar scadenţa lor stă semeaţă undeva, într-un orizont de 20-25 de ani. O generaţie întreagă va folosi moneda unică ca instrument de plată a datoriilor faţă de bănci. Imaginea este chiar mai amplă, deoarece o mare parte din creditele de consum, cu ajutorul cărora s-au cumpărat în devălmăşie autoturisme, plasme, frigidere sau vacanţe, sunt şi ele exprimate în moneda unică. Sub presiunea crizei şi a celebrei Ordonanţe 50, care a urmărit o reducere a poverii datoriilor private, aceste credite de consum au fost restructurate, adică sumele rămase de plată au fost împrăştiate pe un interval de timp mai lung, creând iluzia unei uşurări.
De ce au ales milioane de români să se împrumute în euro, şi nu în monenda naţională? Pentru că era mai ieftin, deşi românii, aceşti cetăţeni ai unei ţări cu o economie riscantă, au avut acces la credite în euro mai scumpe decât restul europenilor. Şi totuşi, leul reuşea să fie aproape intangibil. De altfel, leul este astăzi cea mai scumpă monedă europeană şi, de aceea, cea mai tentantă ţintă pentru asalturile speculative ale investitorilor în pieţele financiare. De altfel, leul a fost în istoria recentă a ultimelor două decenii o monedă instabilă, slabă şi penalizatoare. La începutul anilor ′90, leul a ras practic toate economiile de-o viaţă ale părinţilor noştri, prin mecanismul, pe atunci subtil, al inflaţiei neacoperite de dobânzile bancare. În timp ce inflaţia urca spre un nivel anual de 100%, având să ajungă până la 300%, Casa de Economii şi Consemnaţiuni oferea deponenţilor o dobândă de 16%, care a urcat, timid, lent şi înşelător, către 30%-40%. S-a reglat greu, în timp, mecanismul de acoperire a inflaţiei prin dobândă. În acea perioadă, despre credite în moneda naţională nici nu putea fi vorba. Creditele erau acordate unor iniţiaţi. Dintre aceştia, foarte puţini luau credite în lei. Un exemplu curajos a fost dat de Dinel Staicu, cunoscut în Ungaria sub numele de familie Nuţu. El s-a încumetat să se împrumute în lei de la defuncta Bancă Internaţională a Religiilor, care i-a dat o dobândă preferenţială de 19% pe an, în vreme ce inflaţia depăşea 90%. Dar Dinel era un favorit al sorţii, nu un român obişnuit.
Iată cum leul a fost moneda forte pentru cei puternici şi coşmar pentru cei mulţi. E firesc acum ca un grup de favoriţi ai zeilor să prefere menţinerea acestui leu căruia tocmai natura sa capricioasă îi asigură un profil atractiv, profitabil până la urmă.
Însă nu gândim în euro doar la ghişeele băncilor, ci şi atunci când plătim factura de telefon, calculată, pentru liniştea companiilor, tot în moneda unică. Chiriile sunt şi ele calculate şi plătite în euro. Nu am văzut multe apartamente preţuite şi vândute în lei. Unele dintre salariile plătite în mediul privat sunt negociate în moneda europeană şi plătite în echivalentul lor în lei. Accizele au asigurat anual, cu o precizie de ceas elveţian, scumpirea produselor, pe care le penalizează din cauza devalorizării leului. Leul a devenit convertibil, însă nefiind acoperit de o economie puternică, previzibilă şi disciplinată, a creat constant surprize neplăcute celor care-l folosesc. Iată de ce, atunci când îşi planifică viitorul, o mare parte dintre români gândesc în euro.
Este adevărat că acum moneda europeană trece printr-o criză, prima din istoria sa. Oricare ar fi speculaţiile euroscepticilor, este clar că statele din clubul euro nu sunt dispuse să renunţe la moneda unică. Raţiunile pentru care euro va rezista acestei crize sunt identice cu cele care au dus la crearea sa. Exportatorii germani sau francezi, de pildă, nu sunt dispuşi să cheltuiască în plus bani grei pentru a-şi asigura riscul valutar în tranzacţiile lor comerciale cu partenerii europeni. Francezii, italienii sau spaniolii nu sunt nici ei doritori să reziste unui atac speculativ asupra unei eventuale monede naţionale, care s-ar produce ori de câte ori scena politică se inflamează. Cât priveşte Grecia, dincolo de mitologia populară cum că drahma era o soluţie, ar fi fost devastată de instabilitatea acesteia în cazul în care n-ar fi avut euro, acum, în criză. O economie fragilă, coruptă şi ineficientă, care are o monedă slabă, este condamnată să alunece în valuri succesive de recesiune şi îşi condamnă cetăţenii obişnuiţi la sărăcie. Euro este acompaniat de măsuri de stabilitate, care asigură rigoare şi disciplină economiilor care-l folosesc.
Desigur, unele state din fostul lagăr comunist temporizează adoptarea monedei unice. Vor să poată folosi instrumentul cursului de schimb pentru a-şi manevra economiile spre creştere economică susţinută. Atât Polonia, cât şi Cehia îşi permit asta.
Monedele lor sunt stabile, economiile lor sunt relativ solide, iar preţul zlotului sau al coroanei, în piaţa creditelor, a fost şi este mult mai scăzut decât cel al leului.
Deşi pentru românul obişnuit adoptarea euro ar fi o măsură benefică, există voci care avertizează asupra pericolelor unei asemenea întâmplări. Într-adevăr, sunt obstacole importante în calea euro. Cel mai puternic este obstacolul deficitului bugetar fixat la o limită de 3% din economie, deoarece pune în pericol cheltuielile nesăbuite şi, mai ales, pomenile politicienilor. În condiţiile respectării traseului către zona euro, va fi greu să promiţi măriri de salarii dacă n-ai bani şi imposibil să-ţi respecţi promisiunea. Apoi trebuie să faci curăţenie în companiile statului, acelea unde managerii fac afaceri păguboase, iar favoriţii vremelnici ai diverşilor miniştri primesc sinecure doar pentru că participă la şedinţele acţionarilor, fără a fi neapărat specialişti în domeniile de activitate ale respectivelor companii. Şi ăsta e un obstacol serios. //
Citeste si despre: moneda nationala, trecerea la euro, rata leu euro, curs BNR, rata de schimb.
