Misterioasa dispariţie a Algeriei franceze (I)

Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Algeria şi-a câştigat independenţa, fapt ce continuă să rămână unul dintre cele mai delicate subiecte din istoria contemporană a Franţei, a doua criză masivă internă după problema colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Codrut Constantinescu 14.02.2012

De același autor

Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Algeria şi-a câştigat independenţa, fapt ce continuă să rămână unul dintre cele mai delicate subiecte din istoria contemporană a Franţei, a doua criză masivă internă după problema colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Dacă majoritatea fostelor colonii ale ţărilor occidentale şi-au dobândit mult râvnita independenţă pe cale paşnică, în urma unor negocieri, Algeria face parte, alături de alte câteva state (Irlanda, Vietnam, Angola, Mozambic etc.) din categoria celor care au fost nevoite să ducă un lung război de eliberare, pentru a folosi terminologia marxistă.

Algeria nu ar fi reprezentat o excepţie în amplul proces de decolonizare din secolul trecut, dacă nu ar fi găzduit o numeroasă comunitate franceză, cea mai serioasă colonizare franceză după Qué­bec, regiune pierdută în secolul al XVIII-lea, fiind, în acelaşi timp, cea de a doua comunitate europeană ca mărime din Africa după cea sud-africană, formată din combinaţia politică dintre afrikaaneri şi englezi. Originea termenul de pieds-noirs (picioare-negre) rămâne destul de incertă, el nefiind privit cu mult entuziasm nici chiar de cei asupra cărora se aplica şi care preferau denumirea de francezi din Algeria. Se pare că ar proveni de la bocancii şi jambierele înnegrite ale primilor militari francezi care au ajuns în Alger, după 1830. Denumirea a cunoscut o relativă consacrare în timpul războiului din Algeria (1954-1962) şi după dobândirea independenţei de către aceasta, în urma Acordurilor de la Evian.

Una dintre caracteristicele importante ale pieds-noirs l-a constituit melanjul etnic. Chiar dacă elementul francez a fost majoritar (format mai ales din alsacieni şi loreni, care au fost încurajaţi să emigreze în Algeria după înfrângerea franceză şi ocuparea celor două provincii de către Prusia, în 1870), lui i s-au adăugat comunităţi europene din arealul Mediteranei (corsicani, spanioli, anglo-maltezi, italieni). Administraţia franceză a aplanat tensiunile interetnice printr-o politică inteligentă de integrare. Străinii europeni care au decis să se stabilească în Algeria au primit numeroase facilităţi, copiii lor născuţi în Algeria primind în mod automat cetăţenia franceză (legile din 1889 şi 1893). În plus, francezii au acordat aceeaşi cetăţenie franceză evreilor (Decretul Cremieux, din 1870) care, atunci când militarii francezi au debarcat pe coastele Algeriei, în 1830, i-au primit ca pe nişte eliberatori, adoptând masiv cultura franceză.

Înainte ca francezii să pătrundă în Algeria, zona se afla sub controlul nominal al sultanilor de la Istanbul, fiind un vag protectorat otoman. Implantarea francezilor în Algeria a cunoscut alte forme, mai profunde decât ataşarea Marocului şi a Tunisiei, sultanate care au fost obligate să intre în sfera de influenţă a imperiului colonial francez în urma unor acorduri târzii (Tunisia în 1881, iar Marocul în 1912). Aceasta este una dintre explicaţiile pentru care francezii au renunţat la cele două ţări fără mari regrete, în 1956, acordându-le independenţa, în timp ce au procedat altfel faţă de Algeria, care căpătase statutul juridic al departamentelor din Franţa. Fitilul algerian s-a aprins destul de devreme, chiar în ajunul victoriei taberei Aliaţilor. La 8 mai 1945, au avut loc manifestaţii ale algerienilor arabi în mai multe oraşe din estul Algeriei, prin care se făceau cunoscute administraţiei franceze revendicări cu caracter naţionalist. La Setif, demonstraţia s-a terminat prin confruntări între poliţie şi manifestanţi care şi-au vărsat furia asupra europenilor din oraş, 27 fiind asasinaţi, alţi 103 murind în zilele următoare. Represiunea armatei franceze a fost foarte severă. În mod oficial, au fost omorâţi 1.500 de algerieni, neoficial cifra urcând undeva între 20.000-30.000 de oameni. Naţionaliştii algerieni s-au reunit în Frontul pentru Eliberare Naţională (FLN), iar, la 1 noiembrie 1954, militanţi ai FLN au atacat mai multe cazarme şi au asasinat mai mulţi civili europeni şi musulmani colaboraţionişti. FLN a folosit de-a lungul întregii perioade aceste practici violente atât pentru a provoca reacţia disproporţionată a Franţei, căci răzbunările oarbe au apropiat de idealul independenţei o populaţie arabă care la început era destul de refractară, cât şi pentru a disloca poziţiile minorităţii europene. Viziunea lui Pierre Mendès-France, preşedintele Consiliului de Miniştri, asupra chestiunii era clară şi reprezenta punctul de vedere oficial al statului francez la începutul conflictului, în 1954. Într-un discurs adresat Senatului, la 12 noiembrie 1954, el spunea despre locuitorii Algeriei că „sunt francezi de mult timp de o manieră irevocabilă. Populaţiile ei au cetăţenia franceză şi sunt reprezentate în parlament şi, atât în timp de pace, cât şi în timp de război, au dat dovada ataşamentului faţă de Franţa, iar Franţa, la rândul ei, nu va pune în pericol această unitate. Între ele şi metropolă nu există posibilitatea unei secesiuni acceptabile. Nici Franţa şi nici un guvern sau parlament al ei, indiferent de tendinţele politice, nu va ceda vreodată asupra acestui principiu fundamental. Afirm că nu există o comparaţie mai falsă şi periculoasă decât aceea cu Tunisia şi Maroc. Aici, vorbim despre Franţa“.

 

Construirea la frontiera estică a unui zid al morţii (barrage de la mort) de 320 kilometri, dotat cu linii de înaltă tensiune, posturi de control din 15 în 15 kilometri, câmpuri de mine terestre, în ideea de a opri traficul de armament dinspre Egipt prin Tunisia, destinat luptătorilor FLN, s-a dovedit un eşec, căci numai în luna ianuarie 1957 au avut loc 100 de atentate în Alger şi 4.000 în restul ţării. Nici francezii nu au abandonat lupta uşor. La 22 octombrie 1956, avionul civil marocan care transporta conducerea FNL de la Rabat prin Tunis către Cairo a fost interceptat de aviaţia franceză, forţat să aterizeze, iar întreaga delegaţie algeriană arestată şi deportată în Franţa. Tortura a fost utilizată pe scară largă de către armata franceză, conform principiului torture contre terreur. Cu preţul a 3.024 de dispariţii suspecte, celulele FNL din zona Algerului au fost distruse de 6.000 de paraşutişti ai celei de a 10-a Divizii franceze. Evenimentele din Algeria au dus, de altfel, la căderea celei de a IV-a Republici franceze şi la instituirea celei de a V-a. Noua Constituţie a fost ratificată în urma unui referendum desfăşurat şi în Algeria atât de către minoritatea pieds–noirs, cât şi de către algerienii musulmani, în ciuda apelurilor la boicot formulate de către FNL. Revenit la putere datorită Algeriei şi a instabilităţii politice a Franţei, Charles de Gaulle a ţinut, la 16 septembrie 1959, un discurs pacifist în care propunea trei soluţii pentru a ieşi din criza algeriană: 1) secesiunea şi obţinerea independenţei; 2) o francizare treptată a tuturor algerienilor sau 3) un guvern autonom al Algeriei asociat Franţei, metropola păstrând prerogativele asupra unor domenii cheie precum economia, educaţia, apărarea şi afacerile externe. Chiar dacă a enunţat cele trei propuneri, lui de Gaulle îi displăceau primele două. O Algerie independentă ar fi dus la apariţia unei dictaturi comuniste şi, implicit, a mizeriei (viziunea lui avea să se adeverească în linii mari după 1962), iar cea de-a doua soluţie îi surâdea şi mai puţin. Într-o discuţie din martie 1959, de Gaulle îi spunea lui Alain Peyrefitte: „Musulmanii, i-aţi văzut? I-aţi văzut cu turbanele şi djellabas1-urile lor, aţi văzut că nu sunt francezi! Cei care militează pentru integrare au un creier cât o pasăre colibri, chiar dacă sunt foarte inteligenţi. Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul. Agitaţi sticla.

După un moment se separă din nou. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi. Credeţi că naţiunea franceză poate să absoarbă 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40? Dacă îi integrăm pe toţi berberii şi arabii şi-i considerăm francezi, cum îi vom mai împiedica să vină în Metropolă, unde nivelul de viaţă este mult mai ridicat? Atunci satul meu nu s-ar mai numi Colombey-les-Deux-Eglises, ci Colombey-les-Deux-Mosquées“.

După un referendum desfăşurat doar în Franţa Metropolitană, la 8 ianuarie 1961, trei sferturi din electoratul francez s-a pronunţat în favoarea autodeterminării Algeriei, fapt care a dat o lovitură serioasă şi a reprezentat începutul sfârşitului prezenţei pieds-noirs în Algeria, a căror pondere se ridica la aproximativ un milion de oameni, 10% din populaţia Algeriei. Această evoluţie a condus la radicalizarea unei bune părţi a comunităţii pieds-noirs, care a început să se simtă trădată şi abandonată. La fel s-a simţit şi o secţiune însemnată a corpului superior al Armatei franceze care deja lupta de şapte ani în Algeria. La 23 aprilie 1961, a avut loc puciul, la care au luat parte generalii în rezervă Maurice Challe, Edmond Jouhaud, Raoul Salan şi André Zeller (dar şi alţi şapte generali activi şi sute de ofiţeri). În Franţa, de Gaulle a instaurat starea de necesitate şi a arestat preventiv 200 de ofiţeri şi 400 de civili, suspectaţi că ar putea pactiza cu rebelii din Algeria. Rebeliunea nu s-a extins însă la trupele franceze din Algeria, formate din recruţi, şi nu din militari de carieră. Revolta a fost înăbuşită fără mari vărsări de sânge după numai câteva zile, ofiţerii implicaţi fiind arestaţi, transferaţi în Metropolă, ulterior graţiaţi. Lăsând la o parte activitatea L’Organisation Armée Secrète (OAS), aceasta a fost ultima manifestare a voinţei franceze de a păstra Algeria franceză.

1. Djellbas este un fel de robă lungă, unisex, îmbrăcăminte tradiţională islamică.

(Continuare în numărul viitor)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22