Note transilvănene

Invidia unora dintre regățeni ar trebui poate să lase locul ambiției de a ține pasul cu ceea ce se întâmplă frumos dincolo de Carpați.

Codrut Constantinescu 08.09.2020

De același autor

Românii din afara arcului carpatic sunt fascinați de rămășițele arhitecturale habsburgice sau austro-ungare. Românii de acum sunt într-o mică măsură de vină pentru aberațiile arhitecturale ale regimului comunist, cu cele două faze ale sale (dejistă, parcă mai puțin distructivă la acest nivel decât cea ceaușistă, care a intervenit masiv și abuziv în mai toate orașele românești, încercând să le unifice prin distrugerea diferențelor, eliminarea vechii arhitecturi care era influențată de Balcani, dar care avea farmecul ei, după cum se poate observa trecând prin micile orașe grecești). Și din punct de vedere economic, Transilvania este foarte dinamică, un adevărat truism. Efervescența economică din Ardeal este vizibilă cu ochiul liber. Regiunea beneficiază de cel mai mare număr de kilometri de autostradă din țară, dar, în același timp, și de cel mai mare număr de kilometri de autostradă în construcție. Care, în mod tradițional, înaintează cu viteza melcului, însă oferă o minimă speranță că la un moment dat și acele șantiere, chiar prin inerția birocratică a statului român, se vor finaliza. În Muntenia și Oltenia nu se construiește în momentul de față nici măcar un kilometru. Se lucrează la o bucată de autostradă și pentru a scăpa orașul Alba Iulia de un trafic de tranzit sufocant, care face ca depășirea lui să fie o provocare la fel de mare precum cea a DN1 în timpul weekendului. Investițiile occidentale sunt numeroase, pentru că produsele finite pot fi scoase din zonă rapid către rețeaua integrată maghiară, iar de acolo, în 10-20 de ore, aproape oriunde în Europa vestică. Să vedem cât mai rămâne și Ungaria lui Orbán în UE. Aceste investiții au fost atrase și de mediul care, sunt sigur, le aduce aminte vesticilor de orașele lor. Măcar de centrele lor. Și în Ardeal există disparități vizibile între diverse județe și orașe. Dacă unele au decolat și sunt centre care pulsează viață și către care se îndreaptă capitaluri, servicii și oameni, precum Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, Oradea, Timișoara (în ciuda întârzierii reabilitării clădirilor centrale), chiar și Târgu-Mureș, și care de regulă nu au avut prea mulți primari din PSD, altele au bătut pasul pe loc, precum Zalău, Deva sau Hunedoara, poate chiar Bistrița. În aceste orașe, dezindustrializarea postdecembristă a lăsat multe vestigii urâte, care nu prea au fost înlocuite cu altceva. Orașe care nu s-au putut reinventa.

Principele Istvan Bocskai

Când zici Transilvania, zici Evul Mediu, cetăți, fortificații, mister, ziduri groase de doi metri, piațete pavate cu piatră cubică. Sunt destule colțuri care aduc cu Geneva sau Innsbruck. Ardealul a avut parte de un Ev Mediu mult mai conectat la realitățile din Europa de Vest și Europa Centrală, din care a fost, până la urmă, parte componentă, decât celelalte două principate. Dacă turistul român ar manifesta puțină curiozitate, ar putea fi uimit regăsindu-l pe principele transilvănean István Bocskai tocmai în Parcul Bastions din Geneva, alături de trei părinți-fondatori ai protestantismului genevez și de scoțianul John Knox, fondatorul presbiterianismului scoțian, bine protejați, și pe stânga, dar și pe dreapta, de protectorii protestantismului. Adică, de cei care aveau putere politică în epocă. Prima oară când am traversat parcul, în toamna anului 2001, nu prea m-am grăbit să studiez cenușiile statui, cu oameni gravi, îmbrăcați sobru, care se uită fix în față, bănuitori la orice pârlit de ortodox și cu ură la catolici. Nici urmă de cai, săbii, tunuri, buzdugane, gesturi eroice. Dar cum se afla în drumul meu către Institutul European, vrând-nevrând, m-am familiarizat cu numele și fețele lor. Habar nu aveam cine a fost István Bocskai, având în vedere că principii maghiari ai Ardealului, în mod obligatoriu, nu fac parte din programa noastră școlară la istorie. Contează doar voievozii români, eventual cei ardeleni care au fost bătuți de primii, chiar dacă nu de puține ori s-au și aliat. István Bocskai s-a născut la Cluj, în cadrul unei familii nobiliare maghiare, și nu a fost principe al Ardealului decât pentru foarte puțin timp, în 1605-1606, însă a avut o viață plină de aventuri, destul de lungă pentru epoca sa (a fost otrăvit la Košice pe când avea 49 de ani). A fost contemporan cu cucerirea/anexarea/unirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul și probabil că l-a și cunoscut, având în vedere că în 1595 a condus un corp de oaste transilvănean la sud de Carpați, care l-a ajutat pe marele voievod muntean să-i alunge pe otomani.

O listă cu cetăți din România publicată pe un site serios cuprinde cam 80% fortificații și castele de peste Carpați. Unele dintre cele menționate în Muntenia sau Moldova (care totuși stă mai bine la acest capitol) sunt doar niște bieți bolovani oropsiți, fantomele unor cetăți falnice odinioară, dar din care mare lucru nu s-a păstrat. E drept, această realitate se explică și prin faptul că presiunea otomană a fost mult mai intensă asupra celor două țări din afara arcului carpatic. Transilvania a scăpat mai ieftin, fiind protejată de relief, nu numai de zidurile cetăților sale.

Cetățile din Țara Hațegului

În Țara Hațegului se păstrează câteva cetăți mici, dar foarte spectaculoase. Principala fortificație medievală de pe Valea Râului, poartă de acces către Munții Retezat, este Cetatea Cnezială a Cândeștilor sau Cetatea de Colț. Ruina cetății este accesibilă doar dinspre est, peste un șanț de izolare. Cetatea era practic impenetrabilă din celelalte direcții, dominând zona. Se pare că este singura cetate ridicată de români în Transilvania care a mai rămas până în zilele noastre, restul, după cum se știe, fiind construite de unguri sau sași (cetăți săsești, biserici fortificate). Cândeștii se refugiau în cetate atunci când regiunea era pradă incursiunilor turcești (din orașul Timișoara, până când au fost alungați de austrieci). În zonă se afla domeniul Cândeștilor. În apropiere se află și o biserică din piatră ridicată de aceeași familie nobiliară, care în secolul al XV-lea și-a maghiarizat numele, devenind Kendeffy. Logica medievală ne depășește acum. Erau Cândeștii niște trădători? S-a plecat de la un donjon cu trei niveluri, care s-a păstrat și acum, ulterior adăugându-se ziduri de apărare. Incinta a fost abandonată în secolul al XVII-lea. Prea multă vegetație împiedică admirarea unei minunății de castel care este posibil să-l fi inspirat și pe Jules Verne.

O altă cetate de refugiu se află în apropiere, în satul Mălăești din comuna Sălașu de Sus. De altfel, cetatea poartă numele satului unde a fost construită de un alt cneaz local. În aceste țări, românii și-au păstrat mult mai mult timp autonomia și specificul local, beneficiind de relieful accidentat și de izolarea acestor mici, dar foarte spectaculoase ținuturi depresionare. Și în acest caz s-a ridicat un donjon care apoi a fost extins, forma sa finală apărând în anul 1588. Cetatea poate fi vizitată, fiind reabilitată cu ajutorul fondurilor europene. Plătești chiar un bilet de intrare!

Un alt ansamblu medieval relativ puțin cunoscut este cetatea Colțești (în maghiară, Torockovar), una dintre fortificațiile medievale transilvănene mai puțin cunoscute și celebre, poate și pentru că este situată oarecum periferic față de axele de comunicații din Ardeal, dar poate tocmai de aceea mai interesantă, surprinzătoare și bine prezervată. Inițial, a fost zidit un donjon de refugiu, de către puternica familie Thoroczkay din Trăscău, care a dominat acest ținut depresionar, al Văii Rimetea (un fel de sub-baron local), în anul 1296, după invazia mongolă din 1241, care a fost un cataclism și pentru civilizația medievală transilvăneană. Era nevoie de cetăți de refugiu, în cazul în care alte invazii ale triburilor asiatice s-ar fi produs. Dacă nu au mai fost mongoli, au revenit tătarii, moștenitorii lor, din Crimeea, dar și puternicul Imperiu Otoman, aflat în plină expansiune, două secole la rând (doar Timișoara era vilaiet otoman până în 1716 – an când a apărut, de altfel, și berea din acest oraș). Iar când se alegea locul unde se ridică cetatea, se avea în vedere poziția lui strategică, după cum este și cazul Cetății Colțești, care domină întreaga zonă: cetatea este ridicată pe un vârf abrupt al unei stânci calcaroase. Pe donjon încă se păstrează o inscripție în limba maghiară. Întregul ansamblu este mult mai bine păstrat decât Cetatea Colț, din Țara Hațegului, poate și pentru că puterea familiei nobiliare maghiare s-a păstrat mai mult decât a celei românești a Cândeștilor maghiarizați. În interiorul ansamblului se pot vedea cu ochiul liber urmele bârnelor de lemn care au fost folosite pentru compartimentarea încăperilor. În interiorul acestor clădiri reci, dezolante acum, s-a locuit, s-a respirat, s-a mâncat, poate că s-a și iubit. Priveliștea este spectaculoasă. Oare câte astfel de cetăți se află în toată Transilvania? Ar merita scrisă o carte despre descoperirea acestor cetăți, dar nu numai din punct de vedere istoric și arheologic, ci și literar/reportericesc.

Multe cetăți medievale transilvănene au beneficiat din plin de apartenența noastră la Uniunea Europeană, fiind renovate, rând pe rând, în urma derulării unor bine-venite proiecte europene și care le-au făcut să renască. Perla coroanei rămâne Alba Iulia (Alba Carolina, despre care presupun că s-a păstrat atât de bine pentru că în timpul comunismului a fost administrată de MApN). Și altele merită vizitate, fotografiate. Toate, căci te inspiră. În interiorul celei din Târgu-Mureș poți servi o cafea la o terasă, spațiul este generos și bine întreținut, numai bun pentru a organiza diverse evenimente. La Oradea, anul trecut, se executau ample lucrări de reparație la zidurile exterioare. Incinta cetății nu era afectată de derularea proiectului și permitea organizarea unui festival culinaro-muzical maghiar, artizanii și agricultorii dintr-o localitate din apropierea graniței fuseseră invitați să-și prezinte produsele tradiționale, iar o trupă de rock celtic maghiar (!) mi-a încântat urechile: ritmurile erau cele drăcești irlandeze sau scoțiene, dar versurile, în imposibila limbă maghiară. Frumoasă poate fi Uniunea Europeană, când este lăsată pe mâna oamenilor normali!

Greu de prevăzut care va fi viitorul acestei minunate regiuni, de aceea construirea unor autostrăzi care să o lege solid de Moldova și de Muntenia ar fi trebuit să reprezinte o prioritate cam de două decenii. Invidia unora dintre regățeni (idealizezi Transilvania) poate că ar trebui să lase locul ambiției de a ține pasul cu ceea ce se întâmplă frumos dincolo de Carpați. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22