Zeul poate greşi!

Codrut Constantinescu 30.10.2012

De același autor

Contribuţia celor care au cunoscut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului, căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ieşind din burta lui, au propovăduit libertatea, fiind bine lecuiţi de sclavie.

Zeul care a dat greş este o carte grea. Apă­rută pentru prima oară la începutul Războiului Rece, în 1949, reeditată în mai multe rânduri, reuneşte şase mărturii im­portante, structurate în do­uă categorii (iniţiaţii şi sim­patizanţii), scrise de per­so­nalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc care au un singur punct în comun: au fost atrase de regimul şi doctrina comuniste, dar
s-au deşteptat. Ba mai mult de atât, chiar au acceptat să-şi descrie eşecul per­so­nal, căci, în secolul trecut, spre deosebire de acum, ataşamentul doctrinar era unul de-a dreptul esenţial pentru foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Cu astfel de lu­cruri nu te jucai! De altfel, oare nu acest fanatism ideologic a dus şi la cel de-al doilea război mondial? Toţi cei şase scri­i­tori aparţin spaţiului occidental (din Ma­rea Britanie: Arthur Koestler şi Stephen Spe­nder; din Statele Unite: Richard Wright şi Louis Fischer; din Franţa, André Gide; din Italia: Ignazio Silone). Suntem siguri că Panait Istrati ar fi avut şi el multe de spus în această privinţă, dacă ar fi apucat anul 1949 şi, esenţial, dacă nu l-ar fi apu­cat în România.

Spre sfârşitul verii anului 1932, Ar­thur Koestler, despre a cărui ex­perienţă comunistă am mai scris1, a reuşit, în sfârşit, să-şi vadă vi­sul cu ochii, obţinând viza pen­tru raiul sovietic. Chiar dacă iniţial el ar fi dorit să ajute la construirea socialismului din postura de simplu tractorist, sistemul sovietic i-a rezervat o soartă mult mai co­modă. Spre deosebire de alţii, Koestler a fost onest, descriind condiţiile con­for­ta­bi­le în care a trăit în cei aproximativ doi ani de şedere în URSS, chiar dacă această măr­turisire a venit la ceva timp după trezirea autorului din visul utopic. Autorul a ajuns în Uniunea Sovietică înarmat „cu o re­co­mandare către Gopner, la vremea aceea şeful Agitprop din Moscova“. De la acest organism special a primit o scrisoare fer­mă prin care autorităţile locale erau obli­gate să îl ajute pe Koestler în a-şi îndeplini misiunea de a scrie o carte propagandistică despre URSS, el fiind „delegat al Scri­i­to­rilor Proletari Revoluţionari din Ger­ma­nia“. Misiva „m-a ajutat, de asemenea, să-mi plătesc călătoriile şi să-mi şi ră­mână câteva mii de ruble la sfârşitul şe­derii mele acolo. Lucrurile se petreceau după cum urmează. Când ajungeam în ca­pitala unei provincii, să zicem Tbilisi, mă duceam la Federaţia Scriitorilor din acea regiune, unde le arătam scrisoarea de la Comintern. După care, secretarul Fe­deraţiei aranja obişnuitele ospeţe şi în­tâlniri cu lideri politici şi cu membrii in­telectualităţii din oraş, desemna pe ci­neva să aibă grijă de mine şi mă punea în legătură cu redactorul revistei literare locale şi cu directorul Editurii de Stat - în acest caz, Editura de Stat a Republicii Sovietice Georgia. Redactorul revistei a de­clarat că marea sa dorinţă, de ani de zile, era să publice o povestire scrisă de mine. I-am înmânat o copie a unei po­vestiri publicate în urmă cu ceva timp în Germania şi în aceeaşi zi mi s-a trimis la hotel un cec de două sau trei mii de ruble. Directorul Editurii de Stat a cerut în­găduinţa de a publica traducerea în georgiană a cărţii pe care urma s-o scriu; am semnat un formular tipărit de apro­bare şi mi s-a trimis un alt cec de trei sau patru mii de ruble (salariul me­diu era, în vremea aceea de 130 ruble pe lună). Am vândut astfel aceeaşi po­vestire la opt sau zece re­viste literare diferite, de la Leningrad la Taşkent, şi am cedat drepturile pentru variantele în rusă, germană, ucraineană, geor­giană şi armeană ale povestirii mele ne­scrise contra unor sume plătite în avans, care s-au ridicat în total la o mică ave­re. (...) Natura umană fiind ceea ce este, nu mi-a trecut niciodată prin cap că toa­te contractele şi banii primiţi în avans se datorau nu reputaţiei mele literare, ci unor motive de cu totul alt ordin. La vremea aceea nu mai publicasem nicio carte; numele meu le era complet ne­cunoscut celor care plăteau bani gheaţă pentru o povestire pe care n-o citiseră şi o carte ce nu fusese scrisă. Ei erau funcţionari, acţionând conform unor ins­trucţiuni“. Scriitorul invitat, camarad de drum, „semnează contractul şi, peste câ­teva zile, pleacă acasă, unde va declara că nicăieri în lume artistul nu este mai apreciat etc. Deşi nu-şi poate lua rublele cu dânsul, căci ele nu sunt convertibile în monedă străină, el îşi poate cumpăra câteva covoare de Buhara cât se poate de drăguţe, lăsând restul la Banca de Stat din Moscova; e plăcut să ştii că ai ceva pus deoparte în şesimea socialistă a globului pământesc. În cazuri ex­cep­ţionale, Editura de Stat este chiar au­to­rizată să convertească o parte din aceas­tă sumă în valuta de acasă şi să i-o tri­mită în rate lunare“. Koestler a pus rapid punctul pe „i“: „Un scriitor oarecare aflat în vizită nu prea are idee despre aceste lucruri, iar vanitatea îl va face să uite repede şi puţinul pe care îl intuieşte“, concluzionează lucid scriitorul păţit!

Ignazio Silone este o figură de marcă a contestării comunismului de pe po­ziţii de stânga, căci, după ce a fost membru al PC Italian, din 1921 până în 1930, a continuat să militeze în rândurile Partidului Socialist Italian. Chiar dacă, în momentul de faţă, cele două miş­cări, cea comunistă şi cea socialistă, par a fi înrudite şi, în mod logic, ar fi trebuit să aibă raporturi frăţeşti, în perioada in­ter­belică, cel puţin până la găselniţa Fron­turilor Populare din perioada 1935-’36, bol­şevicii obişnuiau mai degrabă să com­bată concurenţa din partea stângă a eşi­chie­ru­lui politic, social-democraţii şi socialiştii fiind consideraţi social-fascişti! Care a fost motivaţia lui Silone? Născut într-o familie de mici proprietari agricoli din regiunea Abruzzi, una destul de săracă, în ciuda proximităţii geografice cu Roma, sărăcia şi lupta împotriva ei a reprezentat im­bol­dul acestui ataşament: „Pentru mine, ade­rarea la Partidul Revoluţiei Proletare nu a fost acelaşi lucru cu a te înscrie într-o organizaţie; a însemnat o convertire, o dedicare totală“. Despre intransigenţa ma­ladivă a comuniştilor, pe care a cunoscut-o direct, Silone mărturiseşte: „Între 1921 şi 1927, am avut de multe ori prilejul să merg la Moscova şi să particip, ca mem­bru în delegaţiile comuniste italiene, la o serie de congrese şi şedinţe ale Comi­te­tului Executiv. Ceea ce m-a frapat cel mai mult la comuniştii ruşi, chiar în ca­zul unor personalităţi într-adevăr excep­ţionale ca Lenin sau Troţki, era totala lor incapacitate de a fi obiectivi în privinţa opiniilor care veneau în contradicţie cu ale lor. Doar pentru că îndrăznea să con­trazică, opozantul devenea imediat tră­dător, oportunist şi mercenar. Un opo­zant de bună-credinţă este de necon­ce­put pentru comuniştii ruşi“. Silone are şi o concluzie demnă de reţinut: „Nu e uşor să te eliberezi de o experienţă atât de in­tensă ca aceea trăită în cadrul or­ga­nizaţiei clandestine a Partidului Co­mu­nist. Ea lasă o amprentă definitivă asu­pra caracterului. Se poate observa cât de uşor se recunosc foştii comunişti. Ei con­s­­tituie o categorie aparte, ca foştii preoţi sau ca foştii ofiţeri activi“.

În cazul lui Richard Wright despărţirea s-a produs datorită imposibităţii lui de a în­ghiţi pe nemestecate adevărurile indu­bi­tabile, edictate de filiala Partidului Co­mu­nist din Statele Unite. Interesante sunt mo­tivaţiile fiecăruia dintre cei care au fost atraşi de comunism. Resorturile intime ca­re pot explica multe atât din atmosfera tim­pului, cât şi din tentaţiile la care este supus sufletul omului. „Ceea ce mă atră­gea nu era nici sistemul economic co­munist, nici puterea sindicatelor, nici fi­o­rii politicii în ilegalitate; interesul meu era stârnit de asemănarea dintre ex­pe­rienţele muncitorilor din alte ţări, de po­sibilitatea ca oameni răspândiţi în toate zările, dar înrudiţi, să formeze un întreg. Mi se părea că aici, pe tărâmul afirmării revoluţionare, experienţa negrilor îşi afla, în sfârşit, un rost, o valoare activă şi o menire.“ Dar Partidul, în logica lui re­vo­luţionară, este inflexibil. „Atunci când ţi se aduce la cunoştinţă voinţa Partidului, te supui, chiar dacă eşti convins cu toată fiinţa că acea voinţă nu este una în­ţe­leaptă şi că, în cele din urmă, va fi în detrimentul Partidului. Nu curajul m-a împins să mă opun Partidului. Pur şi sim­plu nu ştiam cum altfel să procedez. Deşi mă născusem în inima urii, în Sud, era de neconceput pentru mine ca un om să nu-şi poată spune punctul de vedere.“ Autorul american s-a opus desfiinţării clu­burilor John Reed, în activitatea cărora fusese puternic implicat, decretată de Par­tidul Comunist American, fapt inac­cep­ta­bil, căci, ştim bine, un membru nu avea cum să aibă o altă părere decât cea edic­tată de Partid, devenind „un nenorocit de intelectual“, un fracţionist. Din acest mo­tiv şi-a dat demisia din Partid, afirmând că „nu mai doresc să fiu constrâns de ho­tărârile Partidului“. După acest gest cu­ra­jos, căci nemulţumirile şi le-a strigat în­tr-una dintre şedinţele organizaţiei din care făcea parte, a avut o viaţă dificilă, atât din punct de vedere material, cât şi spi­ritual, căci a fost supus hărţuirii de că­tre foştii tovarăşi de drum: „eu am fost eti­chetat drept tră­dător, o personalitate labilă, un om care şi-a pierdut credinţa“. Totuşi, îndră­gos­titul nu poate renunţa atât de uşor la marea dragoste, chiar dacă aceasta l-a trădat cu un altul, l-a scuipat în faţă şi l-a umilit, căci ce este mai puternic şi iraţional decât iubirea? „Voi fi de partea lor, chiar dacă ei nu sunt de partea mea.“

Cazul dezvrăjirii de comunism a celebrului scriitor André Gide a mai fost analizat de noi în pa­ginile acestei reviste, de aceea nu vom insista2. Fiind bolnav şi, probabil, neavând de adăugat mare lucru la cele deja scrise, André Gide şi-a dat acor­dul ca în acest volum să fie preluate anumite pasaje din cele două cărţi celebre în epocă pe care le-a scris după revenirea din periplul sovietic din vara anului 1936, Retour de l’URSS şi Retouches à mon Re­tour de l’URSS. Gide a plecat în primul volum de la o premisă sănătoasă, dar ne­viabilă unui regim totalitar: „nu consider că cel mai bun mijloc de a-ţi manifesta iubirea este să te mulţumeşti doar să la­uzi. Consider că sunt mai de folos cauzei pe care o reprezintă Uniunea Sovietică dacă vorbesc sincer, fără prea multe re­zerve şi fără menajamente“. Dar de la această teorie a ajuns, mai ales în cel de al doilea volum, la acuze grave. „Fiecare îi bă­nuieşte pe ceilalţi, şi cele mai ne­vi­novate remarce - chiar cele venind din par­tea copiilor - pot provoca dezastre, astfel încât toată lumea este cu ochii în patru şi nimeni nu poate fi sincer“, dar şi celebra frază: „Mă îndoiesc de faptul că în vreo altă ţară din lume - nici măcar în Germania lui Hitler - mintea şi spi­ri­tul au avut parte de mai puţină libertate, că ele au fost în mai mare măsură în­ge­nuncheate şi terorizate - am putea spune înrobite - decât în Uniunea Sovietică“.

Un alt simpatizant care a con­tri­buit la acest volum a fost zi­a­ristul american de origine evre­iască Louis Fischer. Părinţii lui emigraseră în America pe la în­ceputul secolului trecut din Rusia ţaristă, puternic antisemită, dintr-un orăşel din apropierea Kievului, de aceea atracţia lui faţă de fenomenul sovietic a fost cu atât mai mare. În 1921 a plecat în Europa în ca­litate de corespondent independent, o no­ţiune dispărută acum, care presupunea o libertate mare a ziaristului, care decidea despre ce subiecte vrea să scrie, iar ul­te­rior propunând aceste reportaje marilor ziare americane care le cumpărau. În Uni­unea Sovietică a ajuns în septembrie 1922, fără să ştie o boabă de rusă, dar simţind oareşce simpatie pentru noul sistem. „Par­tidul Comunist era cea mai însemnată instituţie a Rusiei sovietice. Prin exi­gen­ţele de autoritate şi devotament impuse membrilor săi, el semăna cu un ordin monahal. Tradiţia sa de supunere ne­con­diţionată, de discreţie şi de strictă dis­ci­plină îl înrudeau cu o castă militară. Era motorul regimului, câinele său de pază şi inspiraţia sa.“ Cum îşi justifica sim­pa­tia? „În locul aerului învechit şi stătut, am ales rafala de vânt proaspăt; eşe­cu­rilor dovedite le-am preferat pionieratul bine intenţionat. Îmi plăceau sovieticii pen­tru că făceau un experiment în in­teresul majorităţii călcate în picioare, pentru că puneau capăt privilegiilor ce­lor puţini şi puternici, pentru că erau lip­siţi de putere şi pentru că lumea con­ser­vatoare şi reacţionară li se opunea.“

La fel ca şi celorlalţi coautori, războiul ci­vil din Spania din perioada 1936-’39 a produs o puternică impresie în rândul sim­patizanţilor comunişti din întreaga lume (a se vedea afluxul important de militanţi din Brigăzile Internaţionale alcătuite din astfel de naivi din întreaga Europă şi nu nu­mai). Fischer a fost numit de către sta­linistul francez André Marty şeful in­ten­denţei Brigăzilor Internaţionale. În ajunul celui de al doilea război mondial, Fischer promova o idee de-a dreptul comică: o Ru­sie democratică ar fi putut împiedica războiul, în timp ce totalitarismul sovietic a contribuit la precipitarea lui. Ideea lui firească era că, democraţiile aliindu-se, ar fi putut preîntâmpina izbucnirea răz­bo­iului, însă speranţa ca Uniunea Sovietică a lui Josif Stalin să se democratize singură, iar Stalin să renunţe la puterea absolută părea şi atunci, ca şi astăzi, utopică! Însă Fischer a avut totuşi ce învăţa din ex­pe­rienţa sa comunistă. „Anii în care am fost adeptul sistemului sovietic m-au învăţat că cel care iubeşte oamenii şi pacea nu trebuie să aleagă dictatura.“ Sau: „Rusia m-a învăţat că transferul de proprietate din mâinile guvernului nu duce, în sine, la libertate sau la o viaţă mai bună. Da­că întreaga proprietate este transferată guvernului şi dacă, în cursul acestui proces, clasa de mijloc, un factor decisiv în civilizaţia industrială modernă, este dis­trusă, atunci nu s-a câştigat nimic, dimpotrivă“.

Cel de-al treilea simpatizant este Stephen Spender, fiul unui bine cunoscut scriitor de orientare liberală, Edward Harold Spen­der, el însuşi literat (poet, critic literar, gânditor politic). Recunoaşte încă de la în­ceputul confesiunii sale că nu a fost mem­bru al Partidului Comunist decât foarte scurt timp, în iarna dintre 1936-1937. S-a lămurit relativ rapid că păstrarea in­de­pen­denţei de gândire şi activismul în rândul mişcării comuniste erau imposibile, două săbii în aceeaşi teacă, trebuind să aleagă ori una, ori alta. „Nu suportam gândul că mi-aş fi putut pierde independenţa pe care o datoram poziţiei mele în so­cie­ta­tea burgheză. Printr-un mare efort de imaginaţie intelectuală, am ajuns la o stare de spirit în care îmi spuneam că voi sprijini Revoluţia chiar dacă acest lu­cru ar fi însemnat să-mi pierd in­de­pen­denţa, aşa cum aş fi făcut în cazul în care aş fi fost chemat la război.“ Spender întreprinde şi o ambiţioasă analiză a evo­luţiei interbelice a Uniunii Sovietice. „Pâ­nă la uciderea lui Kirov, Rusia părea deschisă către un grad mai înalt de libertate intelectuală. Aveau loc ex­pe­ri­mente interesante în teatru, în cinema, în muzică. Deşi vizitatorii ce veneau aici prin programele Inturist erau dirijaţi şi păziţi, Rusia nu era ruptă de restul lu­mii.“ Este interesant cum fiecare apostat sau simpatizant încearcă să-şi justifice atra­cţia, îndrăgostirea. Ba este vorba des­pre faptul că, la începutul anilor 1920, Ru­sia era încercuită de duşmani haini şi bur­ghezi, săraca, în nevoi, ba că aveau loc ex­perimente culturale şi, mai ales, eco­no­mi­ce novatoare (planurile cincinale pă­reau lumii capitaliste, afectate din plin de Ma­rea Criză, un posibil panaceu), ba boomul fascismului în întreaga Europă (dar mai ales în Italia şi Germania), ba războiul ci­vil spaniol (1936-’39) – toate reprezentau argumente pentru a pune în surdină esen­ţa totalitarismului stalinist, foarte vizibilă încă de atunci, căci, aşa cum o declara şi Spender, URSS nu era deloc atât de izolată precum am crede noi astăzi, neputând con­trola în totalitate informaţia despre ce­ea ce se întâmpla cu adevărat în interiorul graniţelor sale. De altfel, nenumăratele măr­turii ale occidentalilor (şi nu numai) care au vizitat URSS reprezintă o dovadă grăitoare. Spender critică necruţător inte­lectualitatea occidentală care s-a orientat către Est. „Când era vorba de in­te­lec­tua­lii comunişti, trebuia să ţin întotdeauna seama de faptul că, atunci când au de­venit comunişti, ei şi-au făcut un calcul prin care au împărţit realitatea în alb şi negru. În viaţa de zi cu zi, niciun aspect cu care se confruntau nu putea schimba, în mintea lor, acest enorm calcul ab­stract. Revoluţia era începutul şi sfâr­şi­tul, esenţa tuturor esenţelor. Într-o bună zi, undeva, totul se va aduna în fericitul întreg care era Dictatura Proletariatului şi societatea comunistă. (...) intelectualul comunist părea foarte interesat de teorie şi mai puţin de dovezile care puteau con­trazice teoria. De exemplu, nu am cu­nos­cut niciunul care să arate măcar o urmă de interes pentru vreun alt aspect legat de Rusia în afară de cele prezentate în pro­paganda stalinistă.“ Fin psiholog, Spender teoretizează cu multă exactitate şi resorturile intime ale acestui an­ga­ja­ment. „Când oamenii aleg o anumită ca­le de acţiune, tot ceea ce îi ajută să o ur­meze le pare însufleţit şi adevărat, iar ce li se opune devine o noţiune abstractă. Prietenii îţi sunt aliaţi; prin urmare, sunt fiinţe umane reale, în carne şi oase, cu aceleaşi simpatii ca ale tale. Ad­versarii tăi sunt doar nişte idei plic­ti­coase, lipsite de sens, inutile; vieţile lor sunt tot atâtea afirmaţii false şi ai vrea să le suprimi cu plumbul gloanţelor, aşa cum ai trage, cu plumbul din mina cre­ionului, o linie de-a curmezişul unui pa­ragraf scris de mântuială.“

Volumul Zeul care a dat greş este „o carte esenţială pentru înţelegerea fenomenologiei deş­teptării din somnul dog­ma­tic, din mirajul utopiei, din vraja religiei politice marxiste“ (Vladimir Tis­măneanu). Chiar dacă, până la urmă, bă­tălia de pe urmă nu s-a dat între co­mu­nişti şi foştii comunişti, aşa cum prevedea, mai în glumă, mai în serios, Ignazio Si­lone, contribuţia celor care au cunoscut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ie­şind din burta lui, au propovăduit li­ber­ta­tea, fiind bine lecuiţi de sclavie. //

 

Note:

1. Dezvăluirile lui Arthur Koestler, revista 22, nr. 13 (1150), 27 martie 2012

2. André Gide şi drumul către Damasc, 22 plus, nr. 323, 27 septembrie 2011

 

// Zeul care a dat greş// Editor Richard Crossman // Editura Humanitas, 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22