Criza intervenționismului occidental

Numărul statelor eșuate proliferează. În Nordul Africii, Libia se desface în regiuni. În Orient, Siria și Irakul se zguduie din temelii, în timp ce ISIL forțează impunerea unui stat-zombie. Chiar și în Balcani se reaprind vechile tensiuni identitare. Macedonia și Kosovo traversează ample crize politice. Problema albaneză revine în actualitate. Deși impasul modelului de construcție instituțională promovat de Occident este evident, nici nu se întrevăd alternative viabile. Dar ce avem de învățat din erorile trecutului recent?

Kosovo: cleptocrația din inima Balcanilor

Un city-break în Priština organizat de au­torități poate fi asemenea unui ex­pe­ri­ment controlat în condiții de laborator, un­de ajungi să vezi doar părțile cele mai strălucitoare. La nivelul birocrației oficiale, toți par niște funcționari eurocrați formați în oglinda Bruxellesului. Mesajul constant care se aude în toate instituțiile statului: pentru noi nu există ca alternativă decât Uni­unea Europeană. Se vorbește chiar de integrarea în NATO. Pentru scepticii care pun la îndoială sustenabilitatea întregului proiect se invocă exemplul Singapore: cum poate un oraș ca Singapore să fie in­dependent și chiar mai mult - un succes statal? De ce nu am putea să fim și noi? Se scot în evidență realitățile și cifrele ca­re expun un stat progresist copt pentru Eu­ropa: este condus de un președinte fe­meie, o premieră pentru Balcani și pentru o țară unde Islamul este religia do­mi­nan­tă; drepturile LGBT sunt recunoscute și protejate prin Constituție; este una dintre cele mai sigure țări din Europa, cu o rată a criminalității demnă de țările nordice, si­milară cu cea a Suediei; 85% dintre gos­podăriile kosovare au conexiune Internet. Între timp, se fac progrese pe calea re­con­ci­lierii etnice și absorbția minorității sârbe în administrația și instituțiile statului ko­so­var. Ni se spune că viitorul relațiilor dintre celor două comunități este bazat pe ade­văr și reconciliere; pe iertarea specifică No­ului Testament, nu pe logica punitivă a Ve­chiului Testament.

Dar sub fațada strălucitoare, moderată și va­lorile progresiste se ascunde o fundație putredă. Este statul cu populația cea mai tânără din Europa (60% din populație es­te sub 30 de ani), dar, în același timp, ti­nerii sunt cei care par să-și fi pierdut spe­ranța nu doar în Kosovo, dar și în ca­pa­ci­tatea Europei de a transforma Kosovo. Sta­tisticile economice nu arată nici ele o fo­tografie prea optimistă: exporturile ajung la 305 milioane de euro; investițiile străine ajung abia la 241 de milioane de eu­ro; 70% din veniturile guvernamentale pro­vin din taxarea importurilor la fron­tieră; în 2013, în economia oficială existau doar 220.000 de angajați, dintre care 77.000 în sectorul public, dintr-o po­pu­lație de aproape 1,8 milioane de locuitori. Anul trecut a mai intervenit o variabilă ca­re ar trebui să pună Europa serios pe gân­duri. În doar câteva luni, din țară au ple­cat spre Europa zeci de mii de kosovari. Probabil un exod fără precedent pentru o țară care nu se află în război și care în­cearcă să fie vândută ca un succes de state-building. Ceva se întâmplă.

Un irakian inspectează rămăşiţele unor membri ai minorităţii Yazidi ucişi de ISIL (Sinuni, Irak, 3 februarie 2015)

Ca și în Irak, eșecul pare să țină mai de­grabă de incapacitatea actorilor externi de a instituționaliza mecanisme reale de checks-and-balances, care să permită afirmarea unor centre alternative de pu­te­re (Curtea Constituțională, presa in­de­pen­dentă, judecătorii, sindicatele, Avocatul Po­porului), capabile să tragă la răs­pu­n­de­re elitele care controlează dintotdeauna sis­temul. Dimpotrivă, cu binecuvântarea UE, s-a preferat un model care „se con­cen­trează pe consolidarea unui stat care funcționează într-un mediu politic unde domină reţele clientelare“ (Steven Metz). Și aici statul este colonizat, devine ex­ten­sia unor interese înguste, parazitare. „În Ko­sovo, problema este elita politică, afla­tă în afara oricărei răspunderi, cu ins­tincte mai degrabă prădătoare, extractive și rentiere, interesată să păstreze eco­no­mia într-o stare de ineficiență pentru so­cietate ca întreg, dar un sistem benefic lor. Oamenii nu au oportunități econo­mice reale. Iată marea problemă“, ne des­tăinuie Andrea Lorenzo Capussela, un fost in­sider al administrației internaționale. Nici măcar EULEX (misiunea UE care avea în fișa postului tocmai consolidarea sta­tu­lui de drept) nu a reușit să reseteze sti­mulii sistemului. În ciuda faptului că avea la dispoziție toate pârghiile de presiune și influență necesare. Pentru mulți actori din societatea civilă kosovară, con­cen­trân­du-se pe corupția măruntă, acționând pru­dent, la adăpost, fără să facă valuri sau să zguduie elita politică, premeditat sau nu, EULEX a ales să pactizeze cu sis­te­mul. În această descriere, Kosovo re­com­pune portretul robot al candidatului ideal pentru MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare). Ar fi pârghia prin care „fun­da­ția nesănătoasă pe care se întemeiază pu­terea elitelor locale ar putea să fie sub­minată. Puterea lor trebuie să devină im­pu­tabilă (accountable) și expusă com­pe­tiției reale“.

Irak: un stat sectar în Mesopotamia

Sunt mulți cei care spun că dezintegrarea Irakului de-a lungul faliilor sectare era ine­vitabilă. Așa să fie însă? Lecția războaielor civile din Balcanii anilor ’90 ne spune alt­ce­va. Ele nu au fost pur și simplu pro­dusul urilor ancestrale dezlănțuite peste noapte. Violența etnică, precum și cea de natură religioasă sunt de fapt – cum ar spu­ne Clausewitz – continuări ale politicii cu alte mijloace. Sunt un alt fel de arme în mâna elitelor locale. „Totul se reduce la politică. În proporție de 90-95%, este vor­ba despre politică. Violența este o ex­tensie a politicii. Oamenii apelează la vio­lență pentru a-și atinge obiectivele p­o­li­tice“, ne spune Emma Sky, observator din interior al efortului de stabilizare a Ira­kului. Probabil că aici, la nivelul capacității de a influența opțiunile și deciziile elitelor locale, se află și diferența dintre succesul și eșecul intervenționismului extern.

De cele mai multe ori, accentul cade pre­ponderent pe arhitectura administrativă, pe ridicarea mașinăriei birocratice pro­priu-zise, pe întărirea instituțiilor de forță. Generalul Stanley McChrystal compară această operațiune cu reconstrucția sis­te­mului imunitar al unui organism (na­țiu­nea) afectat de un virus (insurgența): „na­țiunea este asemenea unui organism viu și are nevoie de anumite lucruri pentru a funcționa. (...) un stat națiune trebuie să aibă capacitatea de a se apăra în fața acestor amenințări“. De aici, tot efortul cen­trat pe reconstrucția prioritară a an­ti­corpilor instituționali. Sigur, toate aceste ele­mente sunt necesare, chiar esențiale pen­tru resuscitarea, chiar recuperarea unui organism statal mult prea slăbit, dar, în sine, departe de a fi suficiente. Asta re­zolvă o problemă de hardware (com­po­nenta instituțională, tangibilă), ignorând-o pe cea care ține de software-ul intern, de orientarea și programul elitelor. Re­zul­tatul poate fi un stat captiv în mâna unor elite care folosesc instrumentele formale pen­tru a-și consolida puterea și pentru a-și elimina competiția politică. Acum eli­tele au la dispoziție un Leviathan care se com­portă ca un prădător tot mai eficace, utilizat pentru a-și proteja clientela clep­tocratică și împotriva oricui îi pune în pe­ricol puterea. Este povestea Irakului post-2011 - un stat colonizat exclusiv de o agen­dă șiită. „Putem vedea, în situații pre­cum Irakul, că am ajutat fără să vrem la construirea unui regim cleptocratic și autoritar. Am făcut regimul tot mai pu­ternic, lucru care îl face să fie din ce în ce mai puțin dispus să ajungă la un com­promis politic. Ne-am concentrat mai mult pe capacitatea regimului decât pe me­dierea un acord politic inclusivist. In­di­catorii noștri măsoară puterea forțelor de securitate - nu și dacă acestea sunt su­pu­se unui control civil legitim sau dacă sunt utilizate pentru îndeplinirea unor obiec­ti­ve politice înguste“, ne spune Emma Sky.

La bază, dacă nation-building-ul are vreo șan­să de succes, totul va depinde în­tot­deauna de evoluțiile din politica internă, și nu de ceea ce se întâmplă în planul stra­tegiilor militare. Este una dintre lec­țiile extrase de John Hulsman din recon­sti­tuirea legendarei biografii a colonelului T.E. Lawrence și a aventurilor sale arabe. Su­plimentarea trupelor americane din 2007-2008, aplicarea preceptelor doc­tri­nei de contrainsurgență la nivelul în­tre­gului teatru operațional, alături de rid­i­ca­rea triburilor sunnite din Anbar, precum și relativa stabilitate a Irakului de până în 2011 păreau să ofere Irakului șansa unui nou început. Succesul stabilizării tem­po­rare trebuia acum convertit în reconciliere politică, în cooptarea și integrarea re­zis­tenței sunnite în ordinea post-Saddam. To­tul se baza însă pe o mare presupunere: „că, dacă nivelul violenței se reduce, atunci politicienii irakieni vor face ceea ce trebuie“. Dar presupunerea era ero­na­tă. Politicienii nu ajunseseră la un con­sens care să conducă la partajarea pu­terii, a statului și a resurselor. Și exact când era o nevoie mai mare ca Washing­to­nul să fie „broker-ul unui acord între li­derii irakieni, să protejeze procesul politic, a decis să se se dezangajeze“. Treptat, sti­mulii sistemului politic, propriul electorat, influența patronilor externi, precum Ira­nul, au ajuns să amorseze un proces al ra­di­calizării și al reîntoarcerii în ghetourile sec­tare. Restul îl cunoaștem. Epurarea po­li­tică a sunniților a creat terenul fertil pen­tru ascensiunea ISIL.