Destinul "unui creștin în arena cu lei"

La sfârșitul săptămânii trecute, Barack Obama l-a anunțat pe Ashton Carter ca succesor al lui Chuck Hagel la Pentagon.

Nominalizarea lui Ash Carter în funcția de secretar al Apărării nu este neapărat o sur­priză. În trecut s-a mai aflat pe lista foarte scurtă a potențialelor variante pentru Pen­tagon. Spre exemplu, la în­ceputul celui de-al doilea mandat al lui Barack Oba­ma s-a vor­bit de Ash Car­ter, la acel moment ad­junc­tul lui Panetta, ca fiind so­luția ide­ală pentru asi­gu­ra­rea con­tinuității în privința inițiativelor asumate în pri­mul mandat. A fost însă preferată o formulă oa­re­cum bipartizană, în ver­siu­nea lui Chuck Hagel, un fost senator re­publican care părea să împărtășească vi­ziunea despre lume a lui Obama. Cert este că, în Washington, se știa că Ash Carter își dorea de mult poziția numărul unu în ie­rarhia Pentagonului. Dar niciodată nu a fost prima opțiune pentru Casa Albă. Spre exemplu, astăzi, dar și în competiția pre­cedentă, Michele Flournoy ar fi fost de fie­care dată preferată lui Ash Carter.

Tiparul de până acum ne arată că Ad­mi­nistrația Obama își dorește pentru acest portofoliu un lider bine conectat politic și mai presus de toate capabil să-și conducă organizația într-un moment în care bătă­liile bugetare, negocierile interminabile, de uzură, sunt normalitatea unui Wa­shing­ton disfuncțional. Pe scurt, se caută un li­der pentru un război special, apt deo­po­trivă să navigheze printr-un peisaj tec­to­nic și să reziste gherilei politice din Wa­shington. Dimpotrivă, Ash Carter este mai degrabă un insider care cunoaște în de­taliu măruntaiele bizantine ale celei mai mari birocrații din lume, un tehnocrat cu amplă experiență în construcția bugetară și în coordonarea achizițiilor publice. Din această perspectivă, Ash Carter este mai aproape de profilul unui manager care știe să eficientizeze o organizație, foarte in­te­resat de policy, dar exas­pe­rat și chiar alergic la com­ponenta de politics. Nu de puține ori, în trecut, a de­nun­țat nebunia sechestrului bugetar impus Pen­ta­go­nu­lui, lipsit de orice ra­țio­na­litate strategică și ghidat doar de imperative politice. „Serviciul public la ni­ve­lurile superioare din Wa­shington este ca și cum ai fi un creștin în mijlocul Colloseumului. Nu știi niciodată când vor elibera leii pentru a te sfâșia spre amuzamentul pu­blicului”, obișnuia el să spună. Totodată, Carter își asumă mandatul într-un mo­ment în care presiunea pe Administrația Obama pentru răspunsuri viguroase în Siria, Irak sau Ucraina este tot mai in­ten­să. Va fi Carter un secretar de război de succes? Cert este că experiența sa la vârful Departamentului, sub Panetta, este de altă natură: se suprapune unei perioade de tranziție, de dezangajare și re­struc­tu­rare, când totul pornea de la premisa pi­votului spre Asia și mai ales a rebalansării Pentagonului, dintr-o organizație do­mi­na­tă de campaniile post 9/11 spre una de­dicată mai degrabă descurajării amen­in­țărilor geopolitice tradiționale.

Ash Carter

Fizician prin formare (cu un doctorat în fi­zică teoretică la Oxford), Carter se înscrie într-o tradiție aparte de secretari ai Apă­ră­rii ale căror fundamente profesionale pro­­vin din lumea științelor realiste. Harold Brown, șeful Pentagonului în timpul Ad­ministrației președintelui Jimmy Carter, a fost tot fizician, iar William J. Perry, se­cretar al Apărării în prima Administrație Clinton, a urmat studii de matematică. To­tuși, Carter rupe această tradiție printr-un detaliu biografic realmente inedit: este spe­cializat în istorie medievală, a studiat viața Sfântului Denis (primul episcop al Parisului), citește manuscrise în latină și a scris o teză despre utilizarea limbii latine în mânăstirile flamande de secol XII. Ca orice antreprenor de politici publice, Car­ter crede în imperativul de a defini o agen­dă proprie atunci când este parte din gu­vern. „De cele mai multe ori, pro­fe­sio­niștii de carieră sunt extrem de talentați, ancorați în probleme și experimentați în formularea politicilor. Însă, uneori, le lipsește prospețimea și viziunea de a face politici mai bune”, de a le conferi o di­recție diferită, spune el. Oare care va fi agenda lui Ashton Carter, odată reîntors la Pentagon? Sigur, lista de probleme care îl așteaptă este sisifică. Însă, asemenea men­torului său profesional (William J. Per­ry), are la dispoziție o nișă pe care poate face istorie și care ține de pregătirea Pen­tagonului pentru o a treia strategie de off­set. Rusia, China sau Iranul au ajuns să dezvolte platforme antidot (sisteme anti-acces și de interdicție regională) care pun sub semnul întrebării datele fundamentale ale modelului expediționar american de care depinde descurajarea agresiunilor tra­diționale și credibilitatea alianțelor SUA. Este rândul unui alt Carter să rein­venteze fundația de descurajare pe care se vor sprijini politicile de apărare occi­den­tale în deceniile următoare: „aceste stra­tegii, de îndiguire, de descurajare și off­set au fost componentele unei strategii ex­tinse de conservare a statu-quo-ului în timpul Războiului Rece. O numesc ast­fel pentru că nu a schimbat condițiile Răz­boiului Re­ce, dar a descurajat un alt Răz­boi Mon­dial și a oprit expasiunea so­vie­tică”. Iată lecția predată de William Per­ry disci­po­lului său Ashton Carter și ca­re va de­fini propria sa agendă la Penta­gon.