Pe aceeași temă
Pe 24 aprilie, armenii din lumea întreagă comemorează victimele genocidului armean (Metz Yeghérn) din 1915-1917.
Anul acesta se împlineşte un secol de la ziua (24 aprilie 1915) în care guvernul turc a început deportarea în „deşertul sirian“ şi masacrarea sistematică a comunităţii armeneşti din Imperiul Otoman. Documentele istorice vorbesc despre aproape 1,5 milioane de morţi, despre gropi comune, despre violuri în masă, despre spolierea armenilor etc. Tot în acea sinistră zi (şi ulterior), la ordinul ministrului turc de Interne, Talaat Paşa, autorităţile turceşti au arestat şi deportat peste 2.000 de intelectuali şi fruntaşi armeni din Istanbul şi din alte oraşe importante. Marea majoritate a elitelor a fost omorâtă, producându-se astfel „decapitarea“ comunităţii armeneşti din Turcia.
Turcia: un veac de negaţionism
Nici la nivelul populaţiei, nici la cel al guvernanţilor, turcii nu au admis niciodată producerea acestor masacre. Mai mult decât atât, demnitarii turci şantajează politic şi economic cancelariile străine şi organizaţiile internaţionale, cerându-le ca, la rândul lor, să nu recunoască aceste tragice evenimente. Teoria oficială a turcilor este că, pe fundalul primului război mondial, s-ar fi desfăşurat un război civil interetnic, turco-armean, izbucnit în estul Turciei, în oraşul Van, şi că – într-adevăr – ar fi fost pierderi omeneşti, dar, chipurile, cu mult mai puţine decât cele estimate şi victime ar fi fost de ambele părţi ale confruntării. Cu alte cuvinte: à la guerre comme à la guerre.
Femeie armeancă îngenunchind lângă cadavrul unui copil lângă oraşul Alep
(pe atunci parte a Imperiului Otoman, actualmente în Siria)
În niciun caz, susţin turcii, n-ar fi fost vorba – cum dovedesc documentele, mărturiile scrise, fotografiile şi filmele de epocă – despre masacrarea barbară, premeditată şi organizată a armenilor civili (copii, bătrâni, femei şi bărbaţi) produsă de către militarii, jandarmii şi poliţiştii turci, dar şi de triburile de kurzi, instigate de primii. Este vorba despre un fenomen clasic de negaţionism, asemănător cu cel ulterior de negare a Holocaustului împotriva evreilor. În unele ţări europene (Franţa, Elveţia, Grecia, Cipru, Slovacia ş.a.), au fost adoptate legi care nu permit negarea genocidului armean. Legi similare au fost adoptate şi împotriva negării Holocaustului. Dar, din păcate, nu există reglementări similare privind negarea Gulagului. Genocidul armean este, alături de Holocaust şi Gulag, unul dintre cele trei mari genocide ale secolului XX.
Presiunile Occidentului
În ultimul timp, guvernanţii Turciei, de orientare islamistă, naţionalistă şi foarte conservatoare, sunt supuşi unor puternice presiuni internaţionale. Pe 12 aprilie 2015, Papa Francisc (urmând gestul din 2001 al Papei Ioan Paul al II-lea) a denunţat masacrul comis împotriva armenilor în 1915-1917 ca fiind „primul genocid al secolului XX“. Imediat, ambasadorul Turciei la Vatican a fost rechemat în ţară, iar preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a replicat dur: „Dacă politicienii sau oamenii bisericii fac munca istoricilor, atunci nu vom ajunge la realităţi, ci doar la delir“.
Peste câteva zile, rezoluţia Parlamentului European care cerea Turciei recunoaşterea „genocidului armenilor“ a generat din partea preşedintelui turc Erdoğan un răspuns sarcastic: „Această rezoluţie ne intră pe-o ureche şi ne iese pe-amândouă“. Recent, alte state (Austria, Germania ş.a.) au admis şi ele existenţa „genocidului armean“.
Guvernanţii turci sunt în impas. Pentru a temporiza lucrurile, preşedintele Erdoğan cere înfiinţarea unei comisii mixte de istorici, armeni şi turci, pentru a stabili cu exactitate ce s-a întâmplat în urmă cu un secol. E o formă crasă de tergiversare, ştiindu-se că, dacă vrei să îngropi o problemă bilaterală, ceri înfiinţarea unei comisii mixte (cazul litigiului româno-rus în privinţa Tezaurului românesc este simptomatic). În plus, deja istoricii lumii s-au pronunţat clar în această privinţă.
Care ar fi mizele uriaşe ale acestei grave probleme?! Cu siguranţă că turcii nu vor să preia o imensă responsabilitate istorico-politică şi o incomensurabilă culpă morală. Poate că le este frică, de asemenea, să nu se deschidă calea sancţiunilor juridico-economice care să prevadă retrocedări şi compensaţii către urmaşii victimelor, având în vedere nu numai asasinatele şi violurile, dar şi jafurile sistematice care s-au produs asupra armenilor din epocă.
Genocidul armenilor şi Holocaustul evreilor.
Hitler: „Cine mai vorbeşte azi [1939] despre exterminarea armenilor?!“
Totuşi, minciuna şi tăcerea nu sunt soluţii rezonabile pentru rezolvarea acestei probleme. Ele intră în categoria complicităţilor. Tăcerea, uitarea şi nepăsarea duc la alte acţiuni genocidare, în alte părţi ale globului. În termenii Hannei Arendt, prin banalizare, răul intră în toate componentele lumii.
Dacă genocidul armenilor ar fi produs un uriaş seism de revoltă în lumea civilizată din epocă, foarte probabil că dictatori ca Hitler sau Stalin ar fi fost ceva mai reţinuţi în provocarea masacrelor cu zeci de milioane de victime (evrei, romi, ucraineni, adversari politici etc.). Faptul că aceşti tirani au contat pe nepăsarea şi amnezia lumii civilizate poate fi probat. Pe 22 august 1939, cu zece zile înainte de invazia Poloniei de către nazişti, Adolf Hitler a ţinut un discurs delirant în faţa generalilor din Wehrmacht. El şi-a prezentat strategia războinică, de câştigare a „spaţiului vital“ prin masacrarea unor întregi populaţii. „Nu mă interesează ce va spune despre mine neputincioasa civilizaţie europeană – a conchis Hitler. Cine mai vorbeşte azi despre exterminarea armenilor de către turci?!“ Când Hitler declama aceste vorbe, trecuseră doar 25 de ani de la genocidul armenilor.
Adolf Hitler cunoştea bine evenimentele din Imperiul Otoman din anii 1915-1917. Autorităţile germane din epocă şi diplomaţii nemţi de la Istanbul sprijiniseră intens executarea genocidului armean. Documentele din arhiva cancelarului german i-au fost la îndemână lui Hitler. Multe dintre „tehnicile“ folosite de turci împotriva armenilor în epocă s-au regăsit în „soluţia finală“ pusă în practică de nemţi împotriva evreilor în prima jumătate a anilor ’40. Evident, mai puţin barbarele metode „industriale“ imaginate de nemţi (gazare, incinerare etc.). Recent, preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, şi preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, au evocat „complicitatea“ şi chiar „coresponsabilitatea“ Germaniei (pe atunci aliată cu Turcia) la genocidul armenilor. Suntem în situaţia inedită de a avea un coresponsabil al genocidului, dar, chipurile, nu şi un responsabil.
Mărturii mai puţin cunoscute
Unul dintre martorii importanţi şi credibili ai evenimentelor din epocă este Henry Morgenthau, ambasadorul SUA la Istanbul în perioada noiembrie 1913 – februarie 1916. Provenit dintr-o familie bună de americani evreo-germani, Morgenthau s-a implicat din toate puterile să convingă guvernanţii turci (mai ales pe ministrul de Interne, Talaat Paşa) ca aceştia să oprească masacrarea armenilor.
Nu numai armenii au fost masacraţi şi deportaţi de către turci, ci şi grecii, dar „cu o oarecare consideraţie“, scrie ambasadorul american în memorii, dar nu din „cine ştie ce compasiune“, ci pentru că „grecii, spre deosebire de armeni, aveau un guvern care să se intereseze de soarta lor“. Ca şi armenii din timpul genocidului, evreii şi romii din timpul Holocaustului nu aveau o patrie care să-i ocrotească. Morgenthau a fost un om foarte bine informat, prin rapoartele trimise de consulii americani din Turcia. Memoriile sale referitoare la Turcia din anul 1915 (publicate la New York, în 1919) sunt de o valoare inestimabilă. Am selecţionat câteva pasaje semnificative din cartea lui Morgenthau, Ambasador la Constantinopol. Memorii (traducere de Mihnea Gafiţa, Ed. Ararat, 2000), capitolul Uciderea unei naţiuni:
„Celebra «revoluţie» a armenilor [din oraşul Van] nu a fost, în realitate, altceva decât o încercare disperată a armenilor de a-şi salva femeile de la dezonoare şi propriile vieţi, după ce turcii, masacrându-le vecinii cu miile, le dăduseră de înţeles că soarta le fusese rezervată tuturor.“
„Cei care erau trimişi să-i îngroape pe armenii împuşcaţi descopereau un morman de cadavre despuiate, pentru că turcii le furau tot ce se putea fura. Asasinii adăugaseră şi o notă de rafinament la suferinţele acelor nefericiţi, punându-i să-şi sape propriile gropi înainte de a fi împuşcaţi.“
„De-a lungul şi de-a latul Imperiului Otoman, turcii au încercat în mod sistematic să decimeze toţi bărbaţii apţi combatanţi, nu numai cu scopul de a-i elimina pe toţi aceia care ar fi putut da naştere unei noi generaţii de armeni, ci şi pentru a transforma partea mai slabă a populaţiei într-o pradă accesibilă.“
„Violurile deveniseră atât de obişnuite, încât armencele – şi femeile, şi fetele – fugeau în păduri, pe dealuri sau prin peşteri, de cum zăreau o trupă de jandarmi turci.“
„Aproape şase luni încheiate, din aprilie până în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste convoaie, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi armeni. Atât cât se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de armeni au pornit pe drumurile deşertului sirian.“
„Afirmaţia guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către «o nouă zonă de reşedinţă», este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver Paşa şi Talaat Paşa a fost exterminarea armenilor. Câţi dintre armenii exilaţi către sud au ajuns la destinaţie?“
„Scopul real, deşi nedeclarat al deportării era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonând deportările, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine.“
„De bună seamă că fanatismul religios a fost motivaţia dominantă în cazul gloatelor de turci şi de kurzi care înjunghiau armeni în numele lui Allah. Dar autorii morali ai acestui delir al crimei nu au avut o asemenea motivaţie – ei erau, practic, toţi atei. Singura lor motivaţie a fost de ordin politic, bine calculată şi absolut nemiloasă.“
„Opinia publică nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei. Nu voi dezvălui întâmplările cele mai odioase, pentru că o relatare completă a orgiilor sadice cărora le-a căzut victimă populaţia de etnie armeană nu ar putea fi publicată în America. Crime puse la cale de cele mai pervertite şi dezlănţuite instincte omeneşti, persecuţii şi nedreptăţi pe care numai imaginaţia de cea mai josnică speţă le poate inventa – acestea au fost nenorocirile zilnice ale unei populaţii altminteri devotate. Sunt convins că nu a existat episod mai sinistru decât acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre şi persecuţii din trecut pălesc pe lângă suferinţele îndurate de armeni în 1915.“
Comentarii 0