Pe aceeași temă
Pacea viitoare depinde de capacitatea rebelilor de a extinde beneficiile noului contract social şi foştilor susţinători ai regimului.
Se spune adesea că istoria, chiar dacă nu se repetă, are uneori tendinţa să rimeze. Este sentimentul pe care îl ai atunci când vrei să înţelegi evenimentele din ultimele 6 luni din Libia. La tot pasul, întâlneşti imagini, altfel, destul de familiare. Este un fel de dejà vu între Balcanii anilor ´90 şi primele momente de după căderea lui Saddam Hussein. Totul a început sub spectrul Srebrenicei, etalonul incapacităţii continentale de a opri cel mai grav masacru din Europa, de după cel de-al doilea război mondial. În urmă cu două luni, preşedintele Sarkozy chiar i-a repezit pe jurnaliştii care îl tot chestionau cu privire la riscurile campaniei NATO: „Astăzi, Benghazi, un oraş de un milion de oameni, ar fi fost şters de pe hartă. (...) În Srebrenica, 8.000 de oameni ar fi trebuit să fie protejaţi de către democraţii“. Şi n-au făcut-o. Iată contrastul. A fost o metaforă electrizantă, care a asigurat imediat legitimitatea întregii campanii. Acum, sfârşitul regimului Gaddafi pare să readucă în memoria opiniei publice imagini dintr-o istorie şi mai recentă, cea a căderii Bagdadului în 2003. Bucuria autentică, gustul libertăţii, rebelii care stau triumfători cu picioarele pe capul statuii lui Gaddafi amintesc de imaginile capitalei irakiene, în primele ore de după prăbuşirea regimului Saddam Hussein.
Dar dacă decapitarea domniei de 42 de ani a fost totuşi partea cea mai uşoară? Detronarea unei dictaturi este, în sine, dificilă, însă stabilizarea şi construirea unui guvern funcţional, capabil să menţină pacea internă, pe ruinele unei ţări devastate de război civil, ar putea fi sisifică. Experienţa primelor luni din Irakul post-Saddam ar putea să le ofere rebelilor din Tripoli un manual al erorilor care nu trebuie, sub nicio formă, repetate. La numai 3 săptămâni după căderea Bagdadului, s-au prăbuşit şi structurile fostului regim, care asiguraseră până atunci ordinea şi securitatea publică. În vidul creat, a înflorit imediat haosul. S-au jefuit discreţionar muzee, fabrici, magazine, clădiri guvernamentale, depozite de muniţie şi armament. Arsenale întregi au ajuns atunci pe străzi şi în mâinile diferitelor comunităţi. Şi în Libia de astăzi cu greu găseşti pe cineva care să nu fie înarmat: „Gaddafi a distribuit arme tuturor oamenilor care au luptat pentru el. Acum, şi rebelii au o mulţime de arme, dar asta creează o situaţie extrem de periculoasă pentru ţară. Cu greu găseşti un adult sau un adolescent care să nu aibă o armă. Noile autorităţi trebuie să găsească o soluţie acestei probleme cât mai repede cu putinţă, altfel riscăm să cădem într-un alt război civil“, spune Khaled El Maadi, un medic din Tripoli. „Ore întregi de trasoare au brăzdat cerul Benghaziului, celebrând căderea lui Gaddafi şi arătând cât de multe arme se găsesc în mâini private şi cât de mult îi încântă pe oameni să le folosească“, consemna, săptămâna trecută, un observator din capitala rebeliunii.
În Irak, primul ordin dat de „viceregele“ Paul Bremer a fost „debaathificarea“ structurilor statului, în esenţa sa o lustraţie de sus în jos a birocraţiei guvernamentale, pe criteriul apartenenţei la partidul-stat. A doua directivă cerea dezmembrarea structurilor de represiune ale fostului regim, inclusiv armata. Printr-o singură semnătură, peste un sfert de milion de militari şi poliţişti au rămas fără locuri de muncă. A fost fitilul care a aprins anarhia în Irak. Furioşi, alienaţi, excluşi din noua ordine politică, rămaşi pe drumuri şi înarmaţi, foştii militari au luat calea rezistenţei subterane. Rezultatul îl ştim cu toţii - o insurgenţă (în mare parte home made) care a desfigurat Irakul până astăzi. În Libia, viitorul tranziţiei depinde în mare pare de creativitatea cu care noul regimul reuşeşte să integreze, să absoarbă şi să ofere foştilor susţinători ai lui Gaddafi o miză politică în ordinea emergentă. O vânătoare discreţionară de vrăjitoare sau un comportament inchizitorial din partea noilor elite ar fi extrem de neproductive.
Totuşi, faptul că şefii Consiliului de Tranziţie, atât preşedintele Mustafa Abdul Jalil, cât şi premierul Ahmed Jibril sunt foşti înalţi demnitari ai vechiului regim ar putea frâna semnificativ tentaţia „epurării“. Pacea depinde în totalitate de capacitatea rebelilor de a extinde beneficiile noului contract social şi către foştii privilegiaţi ai regimului – triburile Warfalla, Magarha, Warshafana Tarhuna şi Qaddafa (acesta din urmă chiar tribul colonelului Gaddafi). Într-un fel, este o clasică strategie politică de dezamorsare a energiilor antisistem prin cooptarea lor în sistem. În cele din urmă, aceasta este materia primă din care sunt plămădite insurgenţele – frustrare, resentiment, înstrăinare.
Şi totuşi, se ridică întrebarea: cât de omogen este noul regim şi în ce măsură controlează aşa-numita armată revoluţionară? Pe hârtie, pare o coaliţie disparată şi eterogenă de indivizi cu agende diferite (reunind foşti loialişti, liberal-secularişti şi islamişti) al căror numitor comun este doar lupta anti-Gaddafi. Asasinarea, la sfârşitul lunii iulie, a generalului Abdul Fattah Younes, comandantul armatei rebele, de către cineva din interior a expus fisurile profunde din rândul acesteia. În plus, acum există mai bine de 40 de miliţii private (majoritatea voluntari neplătiţi cu o identitate regională specific estică), care se află mai mult sau mai puţin sub controlul Consiliului de Tranziţie. Deocamdată, îi leagă memoria bătăliilor comune. Dar, odată dispărut liantul duşmanului comun, nu este exclus să se întoarcă unii împotriva celorlalţi. Ne putem aştepta la polarizarea opoziţiei, la apariţia unor multiple centre de putere şi grupări care se luptă între ele, disputându-şi „adevărata“ moştenire a revoluţiei şi încercând să determine direcţia viitoare.
Nu în cele din urmă, recuperarea armamentului de pe străzi, demobilizarea şi fuziunea dintre unităţile rebele şi fostele structuri de securitate ale regimului vor fi operaţiuni sensibile, dar necesare. „Peste tot în capitala libiană, unităţi rebele au preluat controlul şcolilor, depozitelor şi al fabricilor. Ele patrulează încoace şi încolo în remorci pline ochi cu armament greu şi rachete antitanc. Rezidenţii din Tripoli claxonează şi arată semnul victoriei. Dar, deşi astăzi sunt nerăbdători să îi primească drept eliberatori, se vor întoarce cu siguranţă împotriva lor, dacă trupele rămân în capitală“, crede Barak Barfi de la New American Foundation. Într-o ţară în care clivajele regionale contează, rebelii trebuie să evite cu orice preţ impresia că asistăm la o ocupare a Vestului de către Est.
În sine, provocările guvernului de tranziţie par covârşitoare. Libia a fost răvăşită de 6 luni de război civil, care a produs aproximativ 30.000 de morţi, un milion de refugiaţi care au părăsit deja ţara şi alţi 240.000 care au trebuit să ia calea exilului intern, pentru a se pune la adăpost din calea violenţelor. Şi toate acestea în condiţiile în care industria petrolului, activul strategic al libienilor, nu a fost nici pe departe ocolită. Experţii estimează că va dura câteva luni ca Libia să revină la o producţie de 500.000 de barili/zi şi aproape 3 ani pentru a atinge nivelul de anul trecut - 1,8 milioane de barili/zi. Toate aceste provocări vor testa legitimitatea şi eficienţa Consiliului de Tranziţie încă din prima zi.
Ralf Dahrendorf semnala, într-o carte de eseuri dedicată convulsiilor sociale de după 1989, că, în dinamica procesului revoluţionar, prăbuşirea centrului este deseori însoţită de o vale a plângerii economice, o perioadă de instabilitate difuză, în care deziluziile sunt aproape inevitabile. Efectul? Refugiul în identităţile primare, reemergenţa tribului, dezgheţul emoţiilor primordiale. Plasată în context arab, tendinţa este şi mai îngrijorătoare: „În lumea arabă, nu există exemple recente de partajare a puterii sau de tranziţii paşnice către democraţie. Atunci când dictaturile se prăbuşesc, e mult mai probabil ca democraţiile abia înmugurite să se confrunte cu violenţe şi blocaje. Atunci, pe măsură ce grupările aflate în competiţie îşi reglează vechile conturi şi se luptă pentru putere, apar fracturile de natură religioasă – blestemul multor societăţi din Orientul Mijlociu“, crede Vali Nasr. Chiar dacă clivajele sectare sunt mai puţin pregnante, totuşi, Libia rămâne o mostră de societate tribală (cu aproape 140 de triburi şi clanuri), în care structura statului a fost menţinută laolaltă sub umbrela unui regim militar.
Odată corsetul dispărut, ne putem aştepta ca forţele tribale şi conflictele de interese să izbucnească cu toată forţa unor energii ostile reprimate, care au aşteptat vreme de decenii să refuleze. Tranziţia este complicată şi de faptul că, spre deosebire de Egipt sau Irak, în Libia nu există tradiţia unor instituţii politice puternice. Instinctiv suspicios faţă de orice i-ar fi putut pune în pericol puterea, Gaddafi a menţinut toate instituţiile statului, inclusiv armata oficială, într-o stare de slăbiciune endemică, subminând orice încercare de a crea birocraţii funcţionale.
Oare vor reuşi rebelii să guverneze, conferind deopotrivă regiunilor şi triburilor un sentiment de aparentă normalitate, un aranjament echitabil de partajare a veniturilor din comericalizarea petrolului şi o miză în Libia post-Gaddafi? //
Citeste si despre: controlul asupra Tripoli, petrolul libian, interesele Occidentului, instaurarea controlului, relatii internationale.
