Obama si Merkel vad problema ucraineana prin aceeasi lentila

Desi se vorbeste despre eventuale clivaje intre Germania si Statele Unite pe optiunile pe care Vestul le are la dispozitie in Ucraina, o privire mai atenta la pozitia lor de fond indica alte concluzii. In esenta, atat Berlinul cat si Washingtonul imbratiseaza doctrina “asteptarii strategice”(“strategic patience”), mizand pe faptul ca o diplomatie concilianta dublata de sanctiuni severe care lovesc in inima economiei rusesti il vor descuraja pe Putin, mai devreme sau mai tarziu, sa escaladeze conflictul.

Din aceasta perspectiva este important sa analizam nucleul dur al celei mai recente Strategii de Securitate Nationala, un document lansat public in urma cu doua saptamani si care a fost intarziat mai bine de un an de zile, foarte probabil deturnat fiind de ascensiunea Califatului Islamic precum si de invazia hibrida a Ucrainei: „trebuie intotdeauna sa rezistam tentatiei de a supra-reactiona, atunci cand luam decizii bazate pe frica. (...) Provocarile pe care le avem de infruntat necesită rabdare strategica si persistenta”[1], rezuma chiar Obama pozitia echipei sale care prefera politici prudente si nu reactii emotionale, instinctive ghidate de breakingnews-uri. In fond, lectia pe care Obama a extras-o din raspunsul post 9/11 tine de supraextinderea militara si de predispozitia de a vedea fiecare problema de securitate globala printr-o lentila militara. In aceasta lectura se regaseste in parte si ceea ce dorea sa transmita administratia sa prin politica de rebalance, miza fiind nu doar un pivot geografic (dinspre Orientul Mijlociu si AfPak catre Extremul Orient) cat una de atitudine si prioritati.

Este un mesaj accentuat si de Susan Rice, consilierul pe probleme de securitate nationala al presedintelui SUA in discursul gazduit la Brookings Institution:  „adesea, ceea ce lipseste in Washington este un simt al perspectivei. Da, [in lume] se intampla multe. Totusi, in timp ce pericolele cu care ne confruntam sunt numeroase si variate, ele nu au natura existentiala a celui de-al doilea razboi mondial sau a Razboiului Rece. Nu ne permitem sa ne lasam condusi de alarmism si de jurnalele de stiri“[2]. Locul ales este simbolic, fiind think-tank-ul al carui presedinte – Strobe Talbott – s-a remarcat in ultimul timp in spatiul public prin pledoaria vehementa in sprijinul furnizarii de armament letal defensiv Kievului. Nuantele discursului tinut de Rice sugereaza insa o perspectiva diferita de cea a veteranului diplomatiei americane Strobe Talbott.

Criterii de utilizare a fortei militare

Aceste tuse de ansamblu ancoreaza decisiv pozitia predilecta a administratiei fata de amenintarile zilei: fie ca vorbim de Califatul Islamic, revizuirea statu-quo-ului in Marile Chinei de Sud si Est sau invazia Ucrainei de catre Rusia. Si atat Strategia de Securitate Nationala, cat si discursul de anul trecut sustinut la West Point se remarca prin stabilirea unor criterii clare de utilizare a fortei, inclusiv de o maniera unilaterala: “cand cetatenii americani sunt amenintati, cand traiul nostru este pus sub semnul intrebarii si cand securitatea aliatilor este in pericol”[3]. Pentru orice alt scenariu care nu se incadreaza in aceasta matrice fundamentala si cand amenintarea nu este directa, pragul pentru folosirea mijloacelor militare este mult mai ridicat. “In astfel de circumstante, nu trebuie sa actionam singuri. Trebuie sa ne mobilizam aliatii si partenerii pentru actiune colectiva. Trebuie sa ne extindem instrumentele pentru a include diplomatia si dezvoltarea, sanctiunile si izolarea, dreptul international si doar daca este necesar actiunea militara”. Aceasta din urma trebuie intotdeauna sa se desfasoare sub o umbrela colectiva, unde responsabilitatea este impartita, iar costurile de oportunitate ale misiunii sunt atent cantarite in raport cu impactul asupra orientarii de fond a adminstratiei spre “nation-building-ul” de acasa. A fost cazul interventiei din Libia din 2011 cand America si NATO au fost ingredientele cheie care au schimbat balanta de putere impotriva fortelor lui Gaddafi, fara insa a-si asuma si “ownership”-ul evolutiilor postconflict.

Punctual, pentru actorii care ameninta ordinea internationala si normele sale, raspunsul ideal asa cum este perceput de administratia Obama tine de utilizarea sanctiunilor economice sectoriale dar care personalizeaza pretul platit concentrandu-l pe beneficiarii regimului agresor[4]. Este ceea ce unii observatori si fosti decidenti –precum Juan Zarate- numesc financial suasion (este conceptul cheie care sta la reinventarea trezoreriei-Treasury’s War: The Unleashing of a New Era of Financial Warfare, 2013).

Trezoreria ca arma de securitate nationala

Aceasta scoala centrata pe financial suasion si care reinventeaza trezoreria in arma a politicii externe si in instrument predilect de securitate nationala este tot mai la moda. Este una dinte “armele inteligente” dezvoltate dupa momentul 9/11 pentru a purta razboiul impotriva terorismului international. Tinta nu era componenta operationala a unei organizatii teroriste, cat sistemul asistential de alimentare cu bani si care se derula prin canalele de business formale, legitime. Ideea a fost aceea de a stimula ecosistemul financiar international si interesele comerciale ale unor entitati alergice la risc pentru a determina izolarea si respingerea actorilor deveniti nefrecventabili din circuitul economiei albe. Se manipula astfel calculul cost beneficiu al sectorului privat unde moneda forte era integritatea si reputatia. Reteta a fost aplicata in timp impotriva regimului de la Phenian, a regimului Gaddafi, impotriva Hezbollahului si impotriva Iranului prin sanctiuni sectoriale (petrol, banci, asigurari sau transport). Miza acestor formule de financial suasion este de a avea un efect de descurajare asupra entitatii tinta.

Saptamana trecuta, Fareed Zakaria sustinea in editorialul sau din Washington Post  ca in loc sa se gandeasca la furnizarea de armament Kievului, arma letala pe care administratia Obama o poate folosi impotriva Kremlinului ar fi excluderea Rusiei si a sistemului sau bancar din sistemul de plati SWIFT. “Cu siguranta, zilele lui Putin ar fi in acel moment numarate”, scrie John Hulsman in City A.M.[5]. La aceasta idee, Andrei Kostin, unul dintre cei mai importanti bancheri din Rusia a precizat ca o astfel de masura ar insemna ca cele doua state s-ar afla “in pragul razboiului si cu siguranta intr-un razboi rece”[6].

Si Roger Altman, un fost numar doi in Trezoreria SUA, pledeaza –in paginile Wall Street Journal– pentru folosirea pietelor internationale ca levier pentru descurajarea Moscovei. Premisa de la care porneste este aceea ca economia rusa, mai ales sectorul corporatist, depind masiv de pietele internationale de capital, de imprumuturi permanente si predictibile. Astfel aceasta este o optiune “mult mai puternica decat orice armata sau depozit de arme, capabila sa induca schimbari pe care  diplomatia sau armele nu le-ar putea niciodata obtine. (…) In aceasta epoca, daca moneda unei natiuni importante se prabuseste si accesul sau la credite este suspendat, pur si simplu nu poate functiona”[7]. Deja pretul platit de Moscova, si inventariat pe larg de Altman, este consistent in conditiile in care vorbim de o economie, altfel slaba, cu un PIB echivalent cu cel al Italiei:

• rubla s-a devalorizat cu 50% in fata dolarului pe parcursul anului trecut;

• in medie 150 de miliarde de dolari –capital privat– parasesc anual Rusia;

• dobanzile locale au crescut cu 15%;

• FMI prognozeaza ca PIB-ul Rusiei va scadea cu 3% in 2015;

• banca nationala ar fi injectat deja 33 de miliarde de dolari pentru a mentine pe linia de plutire un sector bancar din ce in ce mai fragil;

In opinia lui Altman, daca Vestul ar consolida si mai mult pachetul coercitiv pana in punctul in care creditarea externa ar fi in intregime suspendata, capitalul privat retras si sistemul bancar ar intra in insolventa, in acel moment “agresiunea externa nu poate fi sustenabila. Nici chiar pentru domnul Putin”.

Si Gideon Rachman avertizeaza Vestul sa nu intre in capcana lui Putin escaladand conflictul militar, ci sa atace asimetric pe frontul economic: ”in timp ce Moscova se bucura de avantaje militare si diplomatice, totusi la celelalte categorii cruciale pozitia sa este slaba si devine tot mai slaba. Frigiderele goale din casele rusesti reflecta faptul ca economia tarii are mari probleme. Asta poate schimba in cele din urma calculele Rusiei”[8].  

Optica Berlinului

Daca ne uitam la mesajele articulate public de Angela Merkel, ele se subscriu in intregime doctrinei de “asteptare strategica”. Din aceasta perspectiva, discursul cancelarului german pe scena Conferintei de Securitate de la Munchen a fost un regal al “asteptarii strategice”. 

Desi nu poate sa ofere garantii ca Putin isi va respecta angajamentele, Merkel este dispusa sa astepte: “daca dupa câteva luni sanctiunile nu dau rezultatul dorit... ei bine, nu asa se castiga aceasta batalie. Nimeni nu stia cand se va sfarsi Razboiul Rece. Dar s-a sfarșit. Ar trebui sa avem incredere in asta, după ce am vazut sfarsitul Razboiului Rece“. Etalonul sau este propria istorie formativa, de cetatean maturizat in timpul Razboiului Rece, in fosta RDG. Nici ea nu a asteptat ca Zidul sa cada in urma unor actuni militare ale SUA impotriva URSS. Washingtonul nu putea sa riste un razboi nuclear cu Moscova pentru eliberarea Berlinului de Est. Acel „realism“, rational, al Razboiului Rece inca o defineste: „militar acest conflict nu poate fi castigat. Este adevarul crud. Este realitatea dureroasa. (...) Dar mai am si experienta de a milita in tot acest timp pentru unificarea Germaniei si datorita ei am ajuns sa fiu pe aceasta scena in fața dumneavoastra. Lucrurile pot sa dureze mult, dar sunt 100% convinsa ca principiile noastre vor triumfa in cele din urma”. La cateva zile distanta a reluat aceeasi idee la Washington, in conferinta de presa sustinuta alaturi de presedintele Obama. Dincolo de Razboiul Rece, un alt exemplu pe care il aduce in sprijinul validarii “asteptarii strategice” il reprezinta sanctiunile aplicate Iranului, un succes pe care “nimeni nu il pune la indoiala”[9] si care in esenta este creditat pentru influentarea calculelor Teheranului in raport cu programul sau nuclear (si a carui evolutie a fost temporar inghetata). Iar in cazul sanctiunilor impuse Moscovei raman inca foarte multe de facut: pe o scara de la 1 la 10 (excluderea din sistemul SWIFT), “ne aflam abia la treapta 2 sau 3”[10].  

Dar oare sanctiunile, de unele singure, sunt capabile sa restaureze un sistem de descurajare care deja s-a prabusit in fata unei puteri revizioniste care intelege razboiul ca un instrument legitim si rational, “ca pe o continuare a politicii cu alte mijloace”? Este constiinta pe care istoria recenta a tarii lui Clausewitz – Germania – pare sa o fi anesteziat complet. Si pe care va fi nevoita, mai devreme sau mai tarziu sa o reinvete.