Ambasadorul Kanji Tsushima, un prieten al Romaniei

Alexandru Damian | 27.08.2008

Pe aceeași temă

Excelenta Sa KANJI TSUSHIMA, Ambasadorul Japoniei la Bucuresti:

 

"... Am ajuns la momentul pensionarii, nu m-am gandit serios pana acum ce inseamna a-mi lua ramas bun de la lumea romaneasca. Acum ma gandesc serios la aceasta si imi dau seama ca inseamna sa nu mai pot fi impreuna cu prietenii mei in lupta cu comunismul sau sa nu mai pot fi langa acei nebuni care invata limba japoneza sau acei ceilalti nebuni care viseaza la a progresa in kendo sau lai si care sunt satisfacuti ca le pot practica. Deci nu sunt pregatit sa-mi iau ramas bun de la prieteni, de la baietii sau fetele mele. Oricum, nu se va intampla sa-i uit."

 

( Din ultimul mesaj, postat pe site-ul Ambasadei Japoniei in Romania: http://www.ro.emb-japan.go.jp/salut.htm )

 

 

MIHNEA BERINDEI

Prietenul meu, Kanji Tsushima, cel mai roman dintre japonezi

 

Suntem prieteni de 43 de ani. In 1966 eram student in anul I al Facultatii de Istorie. Cam la o luna dupa inceperea cursurilor, a aparut printre noi un student japonez. Kanji venise in Romania cu un alt coleg japonez, trimisi de Ministerul Afacerilor Ex­terne sa invete limba si sa se familiarizeze cu realitatile romanesti. Interesat de istorie, el alesese facultatea noastra. In acei ani de relativa des­chi­dere, fusesera primiti in Romania multi studenti straini, majoritatea din Vietnam, unele tari africane si arabe. Cei din tarile capitaliste erau o raritate. Kanji era sin­gurul student strain din Facultatea de Istorie. In pauze, multi dintre colegii mei se imbulzeau in jurul lui sa-i go­leasca pachetele de Kent (adu­cea cate doua de fiecare data) si sa-l bata pe umar. Cred ca atitudinea lor m-a determinat sa ma apropii de el. Vroiam sa simta ca puteam fi interesat de persoana lui, si nu de tigarile straine pe care le distribuia cu generozitate. Incetul cu incetul, ne-am cu­noscut mai bine. I-am propus sa-l ajut - romana lui era inca insuficienta - sa inteleaga cursurile pe care le urmam. Preferatul meu era cel de antropologie al lui Ion Nes­tor, singurul profesor din anul I care ne indemna sa gan­dim, sa ne formam o opinie prin noi insine. Am inceput sa ne intalnim la mine acasa, unde Kanji a fost primit fara rezerve, sau la el. Se mutase din caminul de la Gro­za­vesti (o experienta nefericita) intr-un apartament din cen­tru, al unei familii ce avea acordul autoritatilor pentru a in­­chiria camere corpului diplomatic. Astfel ne-am im­­prietenit.

Cursurile devenisera un pretext. De altfel, Kanji, deza­ma­git de calitatea lor, venea tot mai rar la facultate. In schimb, citea mult. Discutam despre carti de istorie, de literatura, ascultam muzica, indeo­sebi clasica. Rareori abor­­dam teme politice. Imi amin­tesc insa de mai multe discu­tii despre revolutia culturala din China, ale carei fina­li­tati ne erau inca ob­scure. Am invatat sa fumam pipa im­­preuna. Kanji cumparase la Viena (unde insotea uneori cu­rierul di­plomatic) o pipa si tutun. Eu aveam o pipa ramasa de la un strabunic, careia ii lipsea insa mustiucul. I-am fabricat unul din lemn de soc, foarte convenabil. Eu continui sa fumez pipa pana astazi, Kanji doar ocazional, cand gasim timpul unei lungi discutii, de exem­plu.

Kanji a fost primul strain cu care m-am imprietenit. Caracterele noastre se potriveau. Ne-a apropiat probabil si dorinta de-a ne cunoaste reciproc, curiozitatea pe care o aveam pentru a descoperi lumile atat de diferite din care proveneam si in care traiam. Eram intrigat de pu­ti­ne­le lucruri pe care le cunosteam din istoria Japoniei. Ci­ti­sem o carte despre bushido, codul samurailor, si o alta de­spre era Meiji, o revolutie decisa de sus, care a produs transformarea in profunzime a societatii japoneze si modernizarea tarii prin deschiderea sa spre res­tul lumii.

Datorita lui Kanji am inteles cum a fost posibila reusita erei Meiji: reforma ra­dicala a Japoniei s-a facut in respectul traditiilor shintoiste si budhiste si prin impunerea codului moral al samurailor in­­tregii societati. M-a impresionat impor­tanta acordata atunci educatiei. Gene­ra­tii de tineri studenti fusesera trimisi sa in­­­vete in cele mai bune universitati din Occi­dent. Intorsi in tara, ei avusesera la­ti­tudinea sa transforme din temelii in­­va­ta­mantul si economia tarii. Am inteles astfel pe ce baze a fost posibila redresarea spectaculara a Japoniei dupa aventura militarista si infrangerea suferita in al doilea razboi mondial. Nu puteam sa nu ma gandesc la tratamentul rezervat de sistemul comunist traditiilor si edu­ca­tiei, ca sa nu mai vorbim de codul moral pe care il promova.

Kanji dorea sa cunoasca cat mai multe despre societatea romaneasca. Apre­ciam insa discretia lui. Intelesese, instinc­­tiv poate, ca multe subiecte din realitatea cotidiana sau din istoria recenta si zbu­ciumata a familiilor noastre nu trebuiau abordate frontal. I-am povestit in­­­sa destule lucruri pentru ca el sa pricea­­pa ce insemna viata noastra reala in ace­le timpuri. Am facut impreuna mai multe calatorii prin tara: la Targoviste, Cur­tea de Arges, Sibiu, Targu Mures si Si­ghi­soara. N-am apucat insa sa-l duc in Ma­ramures, regiunea in care ma sim­team cel mai bine datorita oamenilor de acolo, prezervati partial de colectivizare si de binefacerile agriculturii socialiste.

Kanji s-a intors in Japonia in iunie 1968. La cateva zile dupa plecarea lui, am fost convocat de secretara decanului pentru a intalni, dupa cursuri, "un tovaras care dorea sa ma cunoasca". Tova­ra­sul respectiv (al carui nume l-am reti­nut, atat mi se parea de fals - "tovarasul Wagner" -, dar care, dupa ani, s-a dovedit a fi real, numai ca scris cu un simplu V) m-a condus pe strada Eforie la sediul Se­curitatii Bucuresti. O vreme m-a lasat singur intr-un birou, apoi s-a intors inso­tit de alti doi colegi si a inceput interogatoriul despre relatia mea cu Kanji. Re­pede mi-am dat seama insa ca acesta nu era decat un pretext. In 1968 nu mai era (sau nu era inca) un pacat sa te imprie­te­nesti cu un strain, coleg de facultate, venit oficial in Romania. Au convenit repede ca nu comisesem niciun delict. Ei nu do­reau decat sa afle, vezi, Doamne!, cu ce impresii parasise Kanji Romania. Au ur­mat numeroase intrebari despre facultate si o propunere de colaborare. Am refuzat, pretextand lipsa mea de simt de ob­servatie, putinele contacte pe care le in­­­tretineam cu colegii, programul suprain­­carcat... Nu puteam insa refuza sa ma pre­zint la convocarile organelor pentru "simple discutii" cu intrebari in sens unic. Vor urma 5 sau 6 asemenea con­vo­cari pana in septembrie 1970, cand am reu­sit sa plec din tara. Nu mi s-a cerut sa semnez niciun angajament sau sa redactez note. Doar la ultima convocare, la ca­te­va zile inaintea plecarii, mi s-a dat clar sa inteleg ca marea favoare a acor­darii vi­zei pentru o calatorie de studii de 15 zile in Turcia, dupa doua refuzuri, pre­su­punea o colaborare cu ei la intoarcere1.

Drept vorbind, nu aveam nevoie de acest imbold pentru a pleca definitiv. De­cizia mea fusese luata cu ani in urma si in­­talnirea cu Kanji jucase desigur si ea un rol. Despre interogatoriile de la Securi­ta­te i-am pus la curent pe doi dintre colegii si prietenii mei, Sergiu Iosipescu si Ale­xandru (Tani) Nemoianu, si pe Alexan­dru Cernatoni, un coleg mai mare cu un an si mai buclucas, despre care mi s-au pus intrebari repetate (el s-a aratat mai repede flatat de interesul pe care il suscita). Cu Kanji n-am putut vorbi decat in vara 1976, cand m-a vizitat cu familia in Franta. Cunostea suficient de bine Ro­ma­nia, in care se intorsese ca diplomat in 1973, ca sa se mai mire. Era preocupat de situatia din tara, care se inrautatise mult fata de perioada 1965-1968.

In 1976 am cunoscut-o pe To­shi­mi, sotia sa, si pe cei trei copii, doua fete, Reiko, vreo 8 ani, Kuniko, 6 ani, si un baiat, Toshi, de aproape 3 ani. Fetele vor­beau bine romaneste, Toshi intelegea si el. Kanji trebuise sa intervina la gradi­nita ca sa-i ceara invatatoarei sa nu pretinda copiilor lui sa invete poezii cu partidul si cu Ceausescu. Fetele l-au incan­tat pe Eugène Ionesco, pe care l-am vizitat la moara transformata in resedinta de vara (Kanji dorea sa-l cunoasca), can­tandu-i Podul de piatra s-a daramat... Pe Kanji l-am regasit de parca ne despar­ti­sem ieri. Intelesese desigur de ce plecasem, dar de-abia dupa 1977, cand m-am an­gajat in miscarea pentru apararea drep­­turilor omului in Romania, am sim­tit ca ma aproba in intregime. L-am reva­zut de cateva ori, cand putea face cate un salt la Paris. Mai des vorbeam la telefon. In anii 1980, fiind in post la Bu­da­pesta, era interesat de relatiile emigra­tiei romane cu cea ungara. Micul nostru grup activ de la Paris stabilise bune raporturi nu numai cu ungurii, dar si cu polonezii, cehii sau rusii. Kanji s-a aflat la Bucuresti in ultimii doi ani ai domniei lui Ceausescu. Incepuse sa se comporte ca un roman; asculta Europa Libera, mer­­gea la teatru ca sa vaneze "soparle" si sa observe reactia salii, suferea de izolare si de mizeria ambientala. Uneori, du­minica, mergea la vreun lac din jurul Bucurestiului si se aseza langa cate un pescar amator si izolat, caruia ii oferea o tigara sau ceva de baut ca sa mai schimbe o vorba. Imi spunea ca incepe sa gan­deasca si sa simta romaneste, in orice caz mult prea romaneste pentru un diplomat japonez. A fost martor al multor evenimente din decembrie 1989, care, sper, se vor regasi intr-o carte despre ex­pe­rienta lui in Romania.

Ne-am reintalnit la Bucuresti la sfar­si­tul lui decembrie 1989 si de nenu­ma­ra­te ori in anii urmatori (el a ramas in Ro­mania pana in 1993). L-am ajutat cat am putut sa cunoasca intelectuali, lideri de opinie, politicieni, angajati in procesul de democratizare. Multi dintre ei au fost invitati in Japonia gratie lui. In anii urmatori, Kanji a ocupat functii de responsabilitate in cadrul Ministerului Afa­ce­rilor Externe, a fost consul in Brazilia si ambasador in Mozambic. A continuat in­­­­sa sa urmareasca situatia din Romania. Rateurile democratizarii il preocupau, dar el stia ca mostenirea comunista la­sa­se urme profunde. Cand, in 2006, i s-a pro­­pus postul de ambasador la Bucu­resti, el nu a ezitat, desi se gandea sa se re­traga din diplomatie. Alegerea era judi­cioa­sa: Kanji este japonezul care cu­noas­te cel mai bine Romania, o tara pe care o descoperise cu peste 40 de ani in urma. As adauga ca devenise - nu stiu daca for­mula ii va placea - cel mai roman dintre japonezi.

Povestea mea cu Securitatea a cunoscut un epilog (de aceea i-am acordat mai mult spatiu decat se cuvenea intr-un text despre prietenul meu), in 2006. In toiul lucrului la Raportul despre analiza regimului comunist din Romania, am aflat ca am un dosar de "informator". Fu­sese constituit, probabil, dupa plecarea mea, de ofiterii insarcinati cu supravegherea Universitatii Bucuresti, Vagner si Ga­vri­la (numele acestuia apare in dosar ca principal responsabil), care doreau sa se acopere astfel daca intervenisera in favoarea acordarii vizei pe care o obti­nu­sem in extremis. Cealalta expli­ca­tie, la fel de plauzibila, rezida in realizarea "normei", prin inscrierea de informatori fictivi, practica ce era se pare curenta. Am cerut analiza dosarului de ca­tre Colegiul CNSAS. Intre timp, a apa­rut pe Internet un text anonim in care fie­care afirmatie este inexacta si defai­ma­toare. In atmosfera tensionata ce se constituise in jurul Comisiei Prezi­den­tia­le, Kanji mi-a stat aproape fara ezitare. M-a gaz­duit la resedinta sa cand a avut loc audie­rea mea de catre Colegiul CNSAS. El nu avusese nevoie de verdictul acestuia (si trebuie sa recunosc cu bucurie ca la fel s-au comportat si toti prietenii mei) ca sa stie ca nu facusem politie politica si nu fusesem colaborator al Securitatii.

Ambasadorul Kanji Tsushima si-a in­­cheiat misiunea in Romania.

Prietenul Kanji se intoarce in Ja­ponia, unde - sunt convins - va continua sa stabileasca punti de legatura cu tara noastra. Mai egoist, imi spun ca voi putea in sfarsit realiza un vechi proiect mereu amanat: sa descopar Japonia in compania lui. Vom gasi si timpul pentru a fuma o pipa impreuna, admirand un peisaj sau ascultand muzica compusa de Toshi.

1. Mi s-a cerut, de asemenea, sa semnez o nota in care recunosteam ca fusesem, cu vreun an in urma, sa vad un film la Institutul Cultural Francez, la initiativa unui coleg mai mare si prieten, Matei Cazacu. Cunosteau si randul si locul pe care am stat. In 2006 am descoperit in dosarul meu transcrierea convorbirii telefonice interceptate in care Matei ma invita la acel film. Dupa vizita lui Charles de Gaulle, in 1968, accesul la Institutul Francez a fost autorizat pentru un numar de ani. Deci, a viziona un film nu constituia un delict, dar tovarasii erau vigilenti si prevazatori.

 

 

Excelenta Sa KANJI TSUSHIMA, Ambasadorul Japoniei la Bucuresti

Oamenii de afaceri japonezi trebuie ajutati sa cunoasca mai bine Romania

 

Cum ati ales Romania pentru o ca­riera di­plomatica?

In 1964 am dat examen pentru Mi­nis­te­rul Afacerilor Externe japoneze. Si am reusit. Am vrut mai intai sa ma specializez pe Italia, pentru ca ma interesa cultu­ra italiana. In­sa multi dintre cei care tre­cu­sera exa­menul optasera tot pentru Ita­lia. Asa ca a trebuit sa aleg o alta tara si am ales Romania, pentru ca lim­ba este apropiata de italiana si am avut o mare cu­riozitate pentru comunism. In anii 1960 a fost o mare miscare politica si stu­den­teasca in Japonia, o miscare antiamericana, in contextul impotrivirii fata de in­­cheierea Tratatului de Securitate Ja­­po­nezo-American. Eu eram stu­dent pe atunci si eram interesat de sis­temul socialist. Doream sa vad cum functioneaza, la fata locului. De aceea am ajuns in Ro­ma­nia in luna septembrie a anului 1965.

Si v-ati apucat de limba romana?

Da. Am invatat limba romana din apri­lie pana in august, inainte de plecarea spre Romania, cu pro­fesorul Haghi­wa­ra, a carui sotie era romanca.

Se preda limba romana la Tokyo?

Numai intr-una sau doua ins­ti­tutii, in care se pregateau filologi pentru limbile romanice, iar pro­fe­sorul de acolo venea la Externe sa ne predea si noua.

Cati diplomati stiau limba romana din Mi­nisterul de Externe?

Inainte de razboi erau cativa, dar im­­ba­tranisera. Iar dupa razboi, eu si colegul meu, care era sa plece im­preuna cu mine in Romania, eram pionieri.

Si dupa cateva luni in care ati studiat limba romana la Tokyo, ati venit la Bu­cu­resti. Nicolae Ceausescu tocmai preluase con­ducerea partidului. Era un moment de maxima deschidere politica, culturala a Ro­ma­niei comuniste. Cum vi s-a parut atunci Romania?

A fost o experienta interesanta. Era pentru prima data cand cala­toream in strainatate. Si am trecut prin Cairo, Ro­ma pentru a ajunge la Bucuresti. Pe atunci Japan Air Line mergea numai pana la Cairo. De la Cairo am luat TWA (Trans World America) spre Roma, iar de la Roma, Tarom pana la Bucuresti si am aterizat pe Aeroportul Baneasa. Era luna septembrie si ne-a asteptat un mem­bru al Ambasadei, care conducea un Opel Kadett. Imi amin­tesc deopotriva zgo­motul Kadett-u­lui si zgomotul extraor­dinar pe care il scoteau cauciucurile pe pia­tra cubica de la Miorita si in fata Casei Scanteii. In primele zile mi s-a pa­rut ca Bucurestiul era cenusiu, iar mirosul semana mult cu cel de la Cairo. Nu stiu din ce cauza, poate din cauza anima­le­lor. La Cairo era plin de camile, iar la Bucuresti de carute. Noi am fost cazati mai intai la caminul Grozavesti. Minis­te­rul nos­tru de Externe ceruse la Bucu­resti sa fim asimilati cu studentii ro­mani. Si am inceput prima seara la caminul Gro­zavesti. A fost socanta aceasta ex­pe­rienta. Colegul roman cu care stateam acolo nu-si schimba sosetele si ele pu­teau ingrozitor. A trebuit sa suport asta timp de doua luni. A fost tortura mea. Sa stau in mirosul acelei camere de camin.

Cat timp ati locuit in caminele stu­den­testi din Grozavesti?

Cam doua luni. Apoi ni s-a sugerat sa ple­cam de acolo, pentru ca eram diplo­mati si nu aveam voie sa stam in camin, cu studentii romani. Aveau dreptate. Noi nu eram studenti, eram diplomati. Dar eu am plecat cu mare placere mai in­­tai la o familie, Adolf Cotlar se numea, de pe strada C.A. Rosetti. Acolo am inchi­riat o ca­mera. Era o zona foarte linistita. Eram liber. Concomitent, invatam lim­ba romana la cursurile din Pitar Mos. Eram cu studenti americani, un­guri, norvegieni. Eram vreo sase-sapte. Dar limba lor ma­terna era indoeuropeana si cunosteau deja bine limba romana, iar limba de pre­dare era franceza, pe care noi nu o cu­nos­team. Era clar ca nu puteam fa­ce fata si din aceasta cauza nu prea dadeam pe la scoala. Gasisem o cafenea, un caffe-bar, Katanga i se spunea pe atunci, pe Ma­ghe­ru, colt cu C.A. Rosetti, in partea de vest. Si ma duceam zilnic acolo. Veneau multi in­telectuali si studenti. Stateam cu ei si in­vatam limba prin conversatie. Iar aca­­sa citeam mult.

Deci, practic, dumneavoastra ati fost trimis de Ministerul de Externe al Ja­poniei sa invatati limba romana, in primul rand.

Da, asta a fost misiunea mea vre­me de trei ani. Si am invatat bine romana. Mai ales ca eu, in al doi­lea an, l-am cunoscut pe Mihnea Berindei, care era student la Fa­cultatea de Istorie. Am frecven­tat mai mult cursurile de la istorie decat pe cele din Pitar Mos. Exersam limba ro­ma­na in conversatiile cu Mihnea si citeam mult. Am avut ocazia sa vorbesc cu multa lume. In perioada acea in Bucu­resti era o atmosfera deschisa. Insa nu stiam atat de bi­ne limba romana incat sa inteleg cursu­rile de la facultate, precum cele tinute de profesorul Ion Nestor si altii.

Dumneavoastra v-ati dus la Facul­ta­tea de Istorie din pasiune, pentru ca nu erati obli­gat sa urmati o facultate.

Da, mie imi placea istoria. In Japo­nia fa­cusem managementul la Kyoto, mai mult pentru scopul imediat si lucrativ. Ajuns la Bucuresti, insa, am optat pentru istoria Romaniei. Am urmat doi ani cur­surile Facultatii de Istorie. Mai ales ca trebuia sa fac si greaca si latina. Imi pla­ceau enorm de mult aceste limbi clasice si ma sim­team un privilegiat ca le pu­team invata. Dar totusi era destul de greu la examen. Era aproape imposibil sa explic oral despre epigrafie in fata dom­­nului profesor Nestor. El mi-a sugerat sa invat mai intai bine romaneste. A fost insa o experienta utila sa vad ce capacitate inalta aveau studentii romani.

 

"Diplomatia independenta" a Romaniei lui Ceausescu

 

Dupa ce v-ati intors la Tokyo, la Mi­nis­te­rul de Externe v-ati ocupat de problemele ro­manesti?

M-am intos in iunie 1968. La inceput m-am ocupat de Romania si Iugoslavia. Iar peste doua luni, a fost criza din Ce­ho­slovacia, cu ocuparea tarii de cinci state socialiste. Timp de trei luni am fost foarte ocupat cu aceasta problema. A fost o pe­rioada foarte interesanta. Atunci, Uniu­nea Sovietica si celelalte tari satelite erau puse la noi, la Externe, intr-o sec­tie numita East European Sec­tion, iar din noiembrie cele doua regiuni s-au separat. Eu ma ocupam tot de Romania, Bul­garia si Iugoslavia. Asta m-a obligat sa invat bine engleza. Pentru ca lucram mult cu Ambasada Iugoslaviei si cea a Bul­gariei, engleza era abosolut necesara.

Care era politica Japoniei, in acea perioada, fata de Europa de Est? Care era politi­ca fata de Romania? Tokyo urma linia po­li­­ti­ca a celorlalte capitale occidentale, incu­ra­­jand independenta Romaniei fata de URSS?

Era perioada de maxima deschi­dere a Romaniei, intre anii ‘68 si ‘73. Romania ob­tinuse o reputatie de  "diplomatie independenta", fa­ta de care eu avusesem anu­mite suspiciuni. Stiam bine ce se intam­pla in Romania. De fapt, nu era prea mare deosebire in politica interna fata de Uniunea Sovietica. Cei de la Tokyo nu stiau asta. Si nici nu doreau sa afle acest lucru. La un moment dat m-au intrebat cum va reactiona Romania daca va fi invadata de ta­rile socialiste. "Va reactiona Ro­mania?" Eu am zis: "Nu cred. Romanii nu sunt asa de reactivi in privinta asta". Si au spus: "De ce? Nu sunt latini, care se revolta imediat?". Si am raspuns ca: "asa simt eu, cu­noscand istoria lor". Asta era ceva ce colegii de la Externe nu puteau sa inteleaga. Astfel ca ei aveau o a­nu­mi­­ta incredere in diplomatia in­dependenta a Romaniei.

Cand v-ati intors in Romania?

A doua oara in ‘73. Romania se schim­ba­se in rau, bineinteles. Prie­tenii mei fu­gi­sera. Mihnea nu mai era. Atanasiu ple­ca­se in Canada, iar Valeriu Oisteanu in Statele Unite. Chiar daca unii rama­se­se­ra, era greu sa te intalnesti cu ei. Noi eram obligati sa lucram cu autoritatile co­muniste. Cei cu care puteam sa luam con­tact erau persoane oficial admise. Dar, fiind diplomat, nu aveam niciun mo­tiv sa nu iau legatura cu dansii. Chiar si dupa ‘89 inca-i cunosteam si am ramas prieten cu ei.

Era greu de obtinut alte informatii de­cat cele oficiale. Noi stiam ce se intampla de la Europa Libera. Dumneavoastra cum aflati ce se intampla in Romania? Nu trebuia sa tri­miteti rapoarte la Tokyo, unde sa ex­pli­cati: daca e bine in tara, daca e rau, care sunt temele de dezbatere publica, care este starea de spirit a populatiei? Cum aflati aces­te informatii, pentru ca diplomatii stra­ini erau supravegheati de Securitate? Era in lo­gica Razboiului Rece.

Eram poate supravegheati de Se­cu­ri­tate, insa mie nu imi pasa. Consideram ca este foarte natural ca ei sa ma urma­reas­ca. Totusi, a­veam libertatea totala de a ma duce la diferite ambasade - ame­ri­cana, bri­tanica, uneori ungara. Eu cu­legeam informatiile, in primul rand, de la diplomatii occidentali. Con­comitent, ci­team Scanteia, Romania libera, Romania li­terara. Imi placea sa citesc mai ales rubrica Anei Blan­diana, care a continuat pana la inci­dentul cu Motanul Arpagic, cat si Contem­poranul si Saptamana Cultu­ra­la a lui Eugen Barbu. In rest, la fel ca si dum­neavoastra: ascultam Europa Li­be­­ra. De cateva ori m-am dus la Mün­chen. Intr-una din dati l-am cunoscut pe Noël Bernard.

Si ce discutati dumneavoastra cu No­ël Ber­nard?

Nu mai tin minte, decat ca el fu­ma mult, asculta parerea mea despre Ro­ma­nia in mod "sarcastic" si ca ne-am dus la restaurantul japonez Mi­fune, care era condus chiar de Mi­fune. Am cunoscut si alti romani de la Europa Libera.

Traiati totusi in Bucuresti. Va intal­neati cu oamenii la coada la alimentara, mer­geati la teatru, aveati copiii la gra­dinita. Copiii dum­neavoastra au crescut practic aici.

Da, cele doua fetite au mers aici la Scoala Elementara 186, aceeasi scoa­la pe care a absolvit-o si Radu Filipescu. Ba­iatul meu mergea la gra­dinita de pe Do­cen­tilor. Viata de familie m-a salvat de plictiseala la cea de-a doua revenire a mea in Romania.

Una dintre fetele dumneavoastra era cu­noscuta la Paris, pentru ca-i cantase lui Eugène Ionesco Podul de piatra s-a daramat, in limba romana.

Asta era in 1976? Nu mai tin min­te exact, dar sigur cand am fost la re­se­din­ta lui Ionesco din Nor­man­die, impreuna cu Mihnea. I s-a cerut si baiatului sa cante ceva si a cantat un cantec pe care obis­nuia sa-l cante des la gradinita. Iar eu a trebuit sa-i explic lui Ionesco despre teatrul No. A fost unul dintre cele mai pla­cute mo­mente din viata mea. M-am in­­tors in Japonia in 1978 si am revenit in Ro­mania in ‘88, dar singur, fara familie. Baiatul meu era la Scoala Japoneza de la Londra, fata cea mij­locie, la Liceul In­ter­national din Vi­e­na, iar fata cea mare in Japonia, im­preuna cu sotia, pentru a da exa­men de admitere la universitate. Asa ca toti cinci eram separati in patru locuri diferite. Poate e un record.

Inainte de revenirea in Romania, la sfar­situl anilor ‘80, ati fost la Budapesta, la Ambasada Japoniei.

Da. Din 1984, patru ani. Am fost rugat sa ma duc in Ungaria, dupa ce am lu­crat 3 ani la New York. Dar comunismul maghiar era mai deschis. Puteai sa te in­­talnesti chiar cu adjunctul-sef al sectiei in­ter­nationale a CC al Partidului Comu­nist din Ungaria. Toti erau mai des­chisi decat cei de aici.

Aici, la Bucuresti, nu puteati sa va in­­talniti cu nimeni din Comitetul Central?

In niciun caz. Nu aveai voie nici ma­car sa treci pe trotuarul din fata CC-ului. Era o atmosfera foarte in­fricosatoare.

Practic, contactele in Romania, in afara de Ministerul de Externe...

Nimic. Nici ca un om liber nu pu­teai sa te duci nicaieri. Numai cu programare puteai sa te duci la diferite institutii, in afara de Ex­terne. Ma duceam des la Con­si­liul Cul­turii Socialiste sau asa ceva.

Dar neoficial puteati sa va intalniti cu diferiti cunoscuti? Sa iesiti cu ei la un restau­rant?

Odata m-am intalnit cu d-l Baesu. Era un dramaturg curajos. M-am mai in­­talnit cu actorii de la Bulandra.

Se temeau romanii?

Daca incercam sa-i vad fara pro­tocol, da.

 

Vizita lui Ceausescu in Japonia

 

Cat de consistente erau relatiile ro­ma­no-japoneze in perioada lui Cea­usescu? In­tamplarea face ca eu sa fi vazut in ultimele luni foarte multe do­sare de politica externa din perioada lui Ceausescu. Sunt multe intalniri cu re­prezentanti ai Partidului Co­munist din Japonia, ai Partidului So­cialist, cu re­prezentanti ai diverselor ministere din Japonia, oameni de afaceri. Citind ste­nogramele ai impresia ca Ceausescu avea re­latii destul de stranse cu Ja­ponia.

In general, diplomatia indepen­denta a lui Ceausescu a fost vazuta pozitiv in Japonia. Ceausescu vroia sa introduca in Romania utilaje noi pentru industrializa­re si cumpara multe din Japonia. De ace­ea veneau destul de multi oameni de afa­ceri japonezi. Se deschideau linii speciale de credit si sub plafonul creditului aces­tuia romanii cumparau utilaje din Ja­po­nia. De fapt, Romania cum­para atunci in­­comparabil mai multe utilaje decat Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia.

Ati fost interpret cu ocazia vizitei lui Ceausescu la Tokyo, cand a fost primit de im­­parat. Cum a fost vizita aceasta? Din documentele pe care le-am vazut se pare ca Ceau­sescu a fost primit foarte bine in Japonia.

Foarte bine primit, intr-adevar, dar fara consecinte serioase pentru relatiile bilaterale. Pentru ca, atunci cand Ceau­ses­cu a vizitat Japonia, in 1975, guvernul japonez se schimbase si primul minis­tru influent Sato ple­case deja din lumea politicului. Primul ministru de atunci a fost d-l Miki. Vizita ca atare a fost un suc­ces, au mers toate bine, dar rezultatele con­crete au fost putine. Continutul vizitei a fost foarte bun; Ceausescu a vizitat uzi­na de la Osaka a com­pa­niei Koyo Seiko, de la care reusise sa cumpere in anul precedent o li­nie tehnologica pentru uzina din Alex­andria. Ceausescu a mai vizitat atunci si alte uzine de la Osaka. Imi amintesc ca in trenul care ne ducea la Kyoto, Ceausescu a cerut oprirea ae­rului conditionat. A venit la mine d-l Mihai Pacepa sa rezolv problema. M-am interesat si am aflat ca nu se putea opri. Si i-am explicat lui Pacepa ca aerul con­di­tionat se opreste odata cu trenul. Ceau­sescu nu a fost prea mul­tumit de ceea ce aflase de la d-l Pacepa.

Un interes pentru Japonia exista si in Ro­mania, de vreme ce va fi invitat un lector de limba japoneza la Universitatea din Bu­cu­resti, contactele culturale se multiplica, imi amintesc de interesul din epoca pentru cine­matografia japoneza.

Multi romani cunosc filmele ja­po­neze din anii ‘50-’60. Mai ales fil­mele lui Ku­ro­sawa. Arhiva Natio­nala a Romaniei are mai multe filme japoneze si am decis sa donam catre Arhiva Nationala de Fil­me un grant care consta in dotarea cu echi­pamentele necesare pentru con­ser­varea filmelor vechi. Astfel noi contribuim la ridicarea nivelului cul­turii romane. Numai ca astfel de gesturi nu prea sunt cu­noscute. To­tusi, vom continua sa facem ca cetatenii romani sa cunoasca con­tri­butia noastra.

 

Martor la revolutie

 

La sfarsitul anilor ‘80 ati revenit la Bu­cu­resti. Cum arata Romania de atunci, in comparatie cu cea pe care ati lasat-o la plecare, in 1978?

Foarte trista, rece, inchisa. Si murdara. In noiembrie ‘88 era foarte frig. In in­cinta Aeroportului Otopeni zburau si aterizau porumbei. In apar­tamentul unde stateam, din cand in cand chiar apa rece nu curgea. Apa calda in niciun caz. Nu era nimic pe rafturile magazinelor din Piata Amzei. Eram singur, separat de fa­milie, dar nu aveam niciun chef sa ies afara. Nu mai aveam de ce sa ies din casa. In iarna lui ‘88 lacul Sna­gov in­­ghe­tase. Ambasada avea o vila la Snagov. M-am dus intr-o du­minica dupa-amiaza la plimbare pe lacul inghetat. Am vazut un cetatean care pescuia intr-o gaura de gheata sparta. M-am apropiat de el cu o sticla de Johnie Walker negru si i-am oferit un pahar de whisky. S-a bucurat. Era plin de viata. Ne-am lamentat reciproc. Singura placere pentru mine era sa ma duc la teatru zilnic si sambata, si duminica. M-a impresionat Valeria Seciu, care juca Arta iubirii, si indianul Florin Piersic, care juca Zbor deasupra unui pui de cuci. Se anunta ceva.

Cunosteati destul de bine Romania. Sim­teati tensiunea care plutea in aer? Va as­tep­tati la acea spectaculoasa ras­turnare politica? Sau v-a prins ne­pregatit?

Nu. Nu am fost nepregatit. Banu­iam ca o sa se intample ceva. Stiam ca­re era evo­lutia in Ungaria. Vazusem cu ochii mei evolutia de acolo. Si si­tuatia Bulga­riei se schimbase. Imi a­min­tesc acum de faptul ca romanii faceau coada la Am­ba­sada bulgara sa copieze programul televiziunii bul­gare, afisat la poarta. Eram siguri ca o sa se intample ceva. Iar la ultimul Congres... cand a fost?

In noiembrie 1989 a fost Congresul al XIV-lea al PCR.

Am simtit atunci, ascultand dis­cur­sul lui Ceausescu, ca pana si puterea retorica a discursului lui era scazuta. Si asta, asa am interpretat, pentru ca apro­pia­tii lui nu-l mai aju­tau sa adauge cum trebuie savoare la cultul personalitatii. Se anunta ca  se apropie de ceva. M-am gan­­dit a­­tunci  de unde sa aflu eu ce se va in­­tam­pla? Din oras, era imposibil. Era posibil nu­mai de la Europa Libera. Ascul­tam de dimineata de la 5, apoi seara pa­na dupa-miezul-noptii ma duceam in mod clandestin la un prieten ca­re cu­nos­tea limba bulgara. Deci, ma culcam pe la ora 2 noap­tea si ma sculam la 5 dimi­nea­ta. Dar, as vrea sa va spun un lucru foarte in­­te­resant, pe care l-am constatat in urma recentei vizite pe care am fa­cut-o la Memorialul Revolutiei Ti­misorene, de la Timisoara. Inci­dentul a inceput in 15 de­cembrie si a continuat pana pe 22. In zilele de 16 si 17 deja mureau oameni, dar noi nu stiam. Insa, studentii si ceta­te­nii din provincie sau din Bucuresti stiau deja ce s-a intamplat si urmarile in­ci­dentului. Atunci mi-am dat sea­ma de im­portanta antenelor locale.

Si saptamanile treceau si nu se in­­tampla nimic.

De la congres pana pe 18 decembrie di­­mineata, nu. A fost foarte bine ca la Europa Libera s-a anuntat des­pre Timi­soa­ra, cand m-am sculat la ora 5 dimi­nea­ta. Am telefonat ime­diat domnului am­basador de atunci. Vroiam sa ma duc singur la Timisoara, dar ambasadorul a spus ca nu, mai bine raman la Bucuresti, dar un coleg de-al meu, impreuna cu ata­sa­tul militar al ambasadei au fost trimisi la Timisoara. Si acelasi lucru il faceau si americanii, si nemtii, si englezii. Insa reprezentantii acestor trei tari occidentale au fost opriti pe drum. Nu au putut intra in oras.

In Timisoara?

Da. Doar noi am reusit. Deoarece colegul respectiv era roman. Au fost refu­zati o data si s-au dus pe al­ta parte. Si au intrat in centrul orasului la miezul-nop­tii si au vazut toate rezultatele din acele zile de la Timisoara. Atasatul militar a vazut si a constatat desfasurarea tru­pelor, masinile blindate si asa mai de­parte. Aceasta a fost prima confirmare din partea diplomatilor ca s-a intamplat ceva in Timisoara. Asa ca stirea noas­tra s-a raspandit in lume. Am avut foarte ma­re succes.

Iar in Bucuresti?

Ambasada noastra de la Viena in­­tam­pla­tor a trimis un diplomat la Bucuresti. Pe 19 decembrie. El a fost cazat la In­tercontinental, la etajul 10, si eu si alti membri ai ambasadei ne-am instalat aco­lo si am vazut tot ce s-a intamplat in seara de 21 decembrie in Piata Universitatii. Din Intercontinental transmiteam la Tokyo tot se vedea si tot ce se intampla in strada.

Chiar din hotel comunicati direct cu Tokyo?

Nu, dar prin ambasada, da. Am fost martor la toate evenimentele. A fost o ex­perienta foarte interesanta. Pe 22 decem­brie, toti membrii am­basadei, inclusiv am­basadorul, au vrut sa vada entuzias­­mul si euforia cetatenilor. Le-am zis: OK, duceti-va, iar eu voi sta in ambasa­­da. Si pe la amiaza, cand stateam pe terasa ambasadei, am vazut un elicopter alb zburand. M-am gandit: sa fi fost oare Ceausescu?

Si l-ati vazut decoland.

Da, cred ca in acel elicopter erau sotii Ceausescu.

Va asteptati sa pice, pana la urma, asa, dintr-odata? Totusi parea atat de solid regimul, atat de puternic, si deo­data se pra­bu­seste tot ca un castel din carti de joc.

Ceausescu era bolnav grav, zic mental. Sistemul era putred. Gan­dindu-ma acum la ceilalti lideri, Manea Manescu, Gogu Radulescu, Bobu si multi altii, nu stiu la ce erau buni. Cum sa spun? Ce fa­ceau si ce spuneau ei nu avea nicio le­ga­tu­ra cu realitatea, cu viata cetatenilor. Era normal sa se prabuseasca asa.

 

Infrastructura romaneasca descurajeaza investitorii

 

Cum vi se pare ca a evoluat Romania dupa 1990?

Daca ma gandesc bine, cred ca timp de 45 de ani de socialism, sau in 24 de ani de era ceausista, principala caracteristica a fost lipsa totala a conceptului de "management". Ce a ramas dintre uzinele importate de atunci sunt doar Dacia si fabrica de rulmenti Koyo Seiko. Se poate spune ca este necesara o perioada la fel de lunga ca tara sa se refaca. Primii 10 ani dupa ‘89 au fost complicati. Au fost mineriadele. S-a scandat "nu ne vindem tara". Din 2000 incoace cursul a fost mai bun, mai potolit. E nevoie insa de timp, de mult timp si de multa munca serioasa.

Exista o scurtatura?

Nu cred. Multi romani credeau ca se schimba viata lor imediat, dar asta nu se poate. S-au suparat degeaba pe Brucan.

Care a fost interesul Japoniei, al marilor companii japoneze pentru Ro­ma­nia, dupa 1990? Avem investitii austriece, franceze, americane. Insa nu foar­te multe japoneze. Cum se explica asta?

Imediat dupa revolutie, un fost co­res­pon­dent al Agerpres a scris in Romania libera ca vin japonezii. Inteleg sentimentul celor care, dupa ce abia au scapat de comunism, vroiau sa se dezvolte economia si cre­deau ca se poate. Un prieten de-al meu m-a intrebat in zilele reci de ianuarie ‘90 daca capitalistii japonezi vor veni sa ajute Romania. Am spus clar, nu. I-am spus: "capitalistii vin sa castige aici, dar nu vin sa va ajute. Romanii trebuie mai in­­tai sa faca fata". Pentru prietenul meu era de necrezut ce-i spuneam.

Nu stiu daca se poate spune ca pre­zen­ta japoneza este foarte slaba. In Ro­ma­nia sunt destule companii japoneze, care au aproximativ 23.000 de angajati romani la ora actuala. Sunt companii mai mici, dar numarul angajatilor nu e chiar asa de mic. Vedeti, salariatii pla­tesc impozite si TVA. Contributia e evidenta, nu? Stiu ca banca austriaca e ma­re, dar cati angajati romani sunt acolo?

Ca valoare a investitiilor, Japonia nu se afla printre primele tari.

Nu neg importanta valorii de in­ves­ti­tie, dar in acelasi timp trebuie sa ne uitam la continutul investitiei. Vrand, ne­vrand, valoarea investitiei si profitul ei se intorc in tara de origine. In privinta asta, rata de procurare a materialelor locale este destul de importanta. Ger­ma­nia, Franta, Ita­lia sau Austria sunt primele si e firesc sa fie asa. Aceste tari se afla foarte aproape de Romania. Ro­ma­nia nu este cunoscuta in Japonia. Mai mult, multi in Japonia nu cunosc ca ro­ma­nii sunt asa de capabili. Impresia noas­tra despre Ungaria, Polonia si Ce­hia este mai buna decat despre Romania. Insa romanii sunt la fel de capabili, daca nu chiar mai capabili decat ceilalti. Cel pu­tin in ceea ce pri­veste capacitatea de manevrare a limbilor straine, romanii sunt cei mai buni dintre toti ceilalti.

Ce ar trebui Romania sa aiba ca sa fie mai atractiva pentru investitorii japonezi?

Infrastructura.

Adica?

Drumurile nu trebuie neaparat sa fie transformate in autostrazi. Ci soselele sa fie mai netede si camioanele sa poata merge cu viteza medie de 80 de km pe ora. Aici, mai ales in Transilvania, drumurile sunt de carute, iar camioanele nu pot mer­ge ca si carutele. Aproape 19 ani s-au scurs dupa revolutie, dar nu stiu daca s-a construit vreun drum nou.

Se deschide fabrica Honda in Cehia. In tarile din jur sunt prezente mari firme japo­neze. S-a tot vorbit despre ve­ni­rea Mitsu­bishi in Romania. Dar nu vine constructorul japonez. De ce?

Daca Mitsubishi produce ma­sini aici, cum sa le transporte pe dru­murile Tran­silvaniei?

Deci, practic, fara infrastructura, Ro­ma­nia nu are nicio sansa sa atraga investitii mari japoneze.

Nu vreau sa zic niciodata. Companii mai mici, da. Dar marile companii pre­cum Toyota, Mitshubishi sau Sony, nu cred. Stiti, toate companiile japoneze se confrunta cu serioase probleme de concurenta. Soseste ca­mi­o­nul care transporta materialele la uzina si imediat sunt puse pe li­nia de productie si pleaca precis la export. Deci trebuie sa conteze pe re­teaua de infrastructura. Numai cu o organizare impecabila a productiei si des­facerii putem concura cu China sau cu altii. Multe companii japoneze pan­desc acum Romania, cerceteaza con­di­tiile si asteapta ca Romania sa fie gata. Trebuie sa va ganditi de ce Mercedes nu a putut veni.

Nu doar marile companii japoneze nu vin in Romania. Nici turistii japonezi nu se in­­ghesuie.

Cred ca sunt destui turisti ja­ponezi. In 2007 peste 10 mii de turisti japonezi au vizitat Romania.

Foarte putini, fata de ce am vazut in Ce­hia, Ungaria, Rusia.

Nu stiu daca e foarte putin. Stiu ca doua sau trei japoneze lucreaza la agen­tii de voiaj din Romania si trei sau mai multi romani care stiu limba japoneza lucreaza la sau au propria lor agentie de turism. Sunt sigur ca mult mai multi turisti japonezi vor veni in Romania in curand.

Ce ar trebui sa faca Romania ca sa de­vina o destinatie preferata a turistilor japonezi?

De ce nu faceti reclama la CNN, cum fac muntenegrenii recent? Pre­zentati la CNN programe despre Del­ta Dunarii, manastirile din Nordul Moldovei, cum faceau croatii acum 10 ani. Acum sunt multi turisti ja­ponezi in Croatia. In pri­vinta asta nu faceti nimic. Acum Mun­te­negru a inceput sa dea reclame la CNN. Nu stiu de ce Romania nu face acelasi lucru. Aveti peisaje extraordinare. Aveti Sibiul, Transilvania, unde cred ca nu­marul turistilor japonezi cres­te an de an. Zilele trecute am citit un articol in Di­lema Veche, cum ca Romania nu face niciun efort sa starneasca interesul ceta­te­nilor fata de turismul intern. Trebuie sa faceti ceva concret. Nu-i vorba de japonezi, ci e vorba de efortul romanilor.

Cum ati colaborat cu autoritatile de la Bucuresti dupa ‘90 pe diverse proiecte?

Eu am lucrat la Ambasada din Bu­curesti pana in ‘93 si atunci nu in­­cepusera decat granturi culturale in colaborare cu Ministerul Afecerilor Ex­terne si Minis­te­rul Culturii. Atunci era mai greu sa-i aduci pe oamenii de afa­ceri japonezi la Bucuresti. Nu era o atmosfera prielnica investitorilor straini. Acum este altceva. Problema principala este ca oamenii de afaceri japonezi trebuie ajutati sa cunoasca mai bine Romania. Si d-l Neagu, am­basadorul vostru, face si el eforturi. Incet, incet se mareste interesul ja­po­ne­zilor pentru Romania, mai ales dupa evenimentul cultural de la Si­biu. Tre­buie sa asteptam.

Au fost proiecte importante derulate de statul japonez in Romania privind circulatia in Bucuresti, pentru litoralul Marii Negre.

Trei institutii guvernamentale japoneze au derulat diferite proiecte pen­tru dezvoltarea Romaniei. Minis­terul Afa­ce­ri­lor Externe al Japoniei (Granturi culturale si Grass Roots & Human Security Assistance), JICA (Japan International Coo­peration Agen­cy; Development Sur­vey si Tech­nical Transfer) si JBIC (Ja­pan Bank for International Cooperation). Am acordat pana acum 16 granturi culturale, fiecare valorand apro­ximativ 330 de mii de euro, si 20 de granturi de tip Grass Roots, un proiect fiind de 70 de mii de euro. JICA, printre altele, a contribuit cu 10 studii de dezvoltare, precum: Stu­diu pentru masurile ecologice si eco­nomisirea energiei la Combinatul Siderurgic de la Ga­lati si Studiu privind masurile de prevenire a eroziunii tar­mului Marii Negre. Pentru fiecare proiect, Guvernul Japo­niei a cheltuit circa 3 milioane de euro.

JBIC a finantat si constructorul japonez a terminat cu succes con­struirea terminalului de containere (250 milioane de euro) din portul Constanta. Se lucreaza acum la con­struirea centurii Timi­soara si reabilitarea caii ferate dintre Bucuresti si Constanta si la montarea instalatiei de desulfurizare la Ter­mo­centrala Turceni.

Din pacate, multe dintre concluziile aces­tor cercetari nu au fost puse in practica. Ni­meni nu mai tine cont de ele. Cand se blocheaza Bucurestiul, se tot invoca acel studiu realizat de expertii japonezi.

O reusita este construirea ter­mi­na­lu­lui pentru containere de la Constanta. Asta s-a facut. Imediat dupa ce JICA a facut proiectul de cercetare, am acordat creditul si ter­minalul s-a realizat. In ceea ce priveste eroziunea tarmului Ma­rii Negre, proiectul nu a fost pus inca in practica. Asteptam. Dar blocajul Bucu­res­tiului nu e din cauza Ja­po­niei.

Cum vedeti, acum, la sfarsitul unei lungi cariere diplomatice, dezvoltarea vii­toare a re­latiilor romano-japoneze?

Exista perspective foarte bune. In ceea ce priveste Romania, tre­buie sa puna ordine in sistemul judiciar si, conco­mitent cu aceasta, sa-si dezvolte si sa-si amenajeze infrastructura, pentru ca oamenii de afaceri japonezi sa aiba incredere in Romania. ARIS ne recomanda sa venim in Romania, dar dupa ace­ea compania respectiva sufera din cauza schim­barilor frecvente de le­gislatie sau a aplicarii subiective a legii. Pana acum a trebuit sa intervin de cateva ori pe langa Ministerul Fi­nantelor pentru lamuriri solicitate de catre companiile noastre. Deci, jus­titie si apoi infrastructura. Oda­ta cu intrarea Romaniei in Uniunea Eu­ropeana, incetul cu incetul, lucrurile se vor aranja si noi asteptam asta. In domeniul culturii, n-avem nicio piedica. Succesul in colaborarea cu festivalurile in­ternationale de teatru dovedeste acest lucru. Anul viitor se implinesc 50 de ani de la restabilirea relatiilor diplomatice cu Romania si avem in vedere organizarea mai mul­tor evenimente culturale cu aceasta ocazie.

Si nu va este teama ca, asteptand, in­ves­ti­torii japonezi risca sa ajunga prea tarziu?

Se poate. E poate rau, dar nu pu­tem fi agresivi cand exista inca puncte nela­mu­rite. Asta este.

 

Societatea japoneza - la rascruce

 

Spre deosebire de alte tari care nu fac mare lucru, dar care stiu sa faca pu­blicitate pu­tinului pe care-l fac, japonezii cheltuie mai mult, fac mai mult in Romania, dar aceste lucruri nu sunt bine observate. E o inadaptare, e un tip de diplomatie lipsita de agresivitate.

Modul nostru de gandire este poate altfel decat cel al tarilor europene. Dar re­cunoastem ca suntem la o ma­re ras­cruce si intreaga societate japoneza se in­­treaba ce putem face de acum incolo. Ra­ma­nem inchisi fata de lumea externa sau trebuie sa ne deschidem mai mult? Pana acum am folosit multa energie orien­tandu-ne catre interiorul Japoniei. Nu ii motivam pe straini sa intre in Ja­ponia. E adevarat ca nici nu-i impiedicam sa vina in Japonia. Dar e adevarat ca si concurenta de pe piata japoneza este destul de dificila. Dar, daca lasam situtia neschimbata, noi avem de pierdut. Noi am deschis poarta Japoniei in 1854, desi siliti de americani. Ni se spune ca momentul actual este a doua deschidere a tarii.

Cunosc tineri care au locuit in Ja­po­nia, care au lucrat acolo multi ani, dar care au revenit. Ei sunt dezamagiti de faptul ca Japonia nu exploateaza simpatia de care se bucura in Romania, ca este prea timida.

Nu stiu daca acei tineri pe care i-am trimis gandesc astfel. Noi i-am trimis ca ei sa se intoarca. Dezamagiti sau nu, e bine ca se intorc. Spuneti de ti­miditatea japonezilor. E adevarat. Dar, tocmai prin aceasta timiditate romanii au o buna impresie despre noi. Desi e un paradox, ca o gluma.

Totusi, de ce si-ar declara dez­a­magirea?

Cei care judeca cu logica europeana, dar in acelasi timp iubesc Japonia se simt frustrati. Pentru ca japonezii nu gan­desc si nu actioneaza la fel ca europenii. Si asta-i dezamageste pe europeni. Noi mai mult ne simtim fizic decat ne gandim mintal. In ori­ce caz, e sigur ca noi trebuie sa fim mai agresivi. Trebuie sa iesim din reguli si sa invitam com­pe­ti­tia economica in tara. Astfel largim tran­s­­parenta. Asta se dezbate in Ja­ponia acum. Eu spun ca, bazandu-ne pe aceas­­ta reputatie buna pe care am obtinut-o pana acum, trebuie sa facem cunoscut ca tara noastra este bine primita in Ro­ma­nia. Acest lucru inlesneste foarte mult venirea oamenilor de afaceri japonezi aici. Problema este ca eu am lucrat 42 de ani in Ministerul Afacerilor Externe si am stat multi ani in Romania si in alte tari. Modul meu de gandire este deja in­fluentat de aceasta experienta, pe cand majoritatea japonezilor nu au o asemenea experienta. Totusi, noi ne-am transformat in 1868 si am incredere in capacitatea japonezilor de a se transforma a doua oara.

Se joaca aici chiar viitorul Japoniei.

Asta este. Reusita misiunii noas­tre este legata si de schimbarea din interiorul tarii. Si asta reprezinta lupta pentru viitor. Si acum eu, dupa pen­sionare, din afara Ministerului Afacerilor Externe, as incerca sa a­trag atentia japonezilor in aceasta directie.

Sunt disponibili japonezii pentru o noua schimbare de paradigma?

In 1868 samuraii japonezi au re­­trocedat puterea politica impa­ratului, neavand alta solutie pentru supravie­tui­rea tarii decat moder­nizarea in stil european. Infrangerea din 1945 ne-a invatat democratia. Deci, in cursul istoriei noi am invatat managementul si democratia. Pentru a face fata Indiei si Chinei, acesti doi factori sunt absolut necesari pen­tru supravietuirea Japoniei. Deja in­ce­pem sa simtim presiunea ex­te­rioara si spe­ram sa fim capabili sa ne trans­formam spre bine.

 

Romania - o alegere buna

 

Acum, dupa 40 de ani de cariera in care v-ati ocupat, in primul rand, de Romania, ce credeti, a fost o ale­gere buna? Sau ati avut ghinion cu Romania?

A fost o alegere buna, bineinteles. Punctul cel mai bun castigat a fost si este intalnirea cu Mihnea Berindei. L-am cunoscut bine in 1966 si m-a ajutat foarte mult pentru a intelege Romania. E o per­soana unica, dar in acelasi timp e si un roman tipic. Al doilea punct castigat dupa Romania a fost faptul ca am lucrat in Ungaria 4 ani si am invatat ungu­res­te. Asta a fost fantastic de bine. Expe­rien­ta m-a invatat bine problema Tran­sil­vaniei si faptul ca nu trebuie s-o discuti, atata timp cat nu esti roman sau ungur. A fost foarte bine ca am pu­tut cu­noaste Brazilia, astfel incat am inteles problema japonezilor i­mi­­granti din Bra­zi­lia. Apoi, pentru mi­ne a fost foarte important ca am cunoscut Africa. Stiti ca am stat 3 ani in Mozambic. Si, inainte sau du­pa aceste servicii, m-am deplasat in misiuni de inspectie in multe tari si am vazut multe, altfel nu poti cunoaste. Acum pot avea o imagine cla­ra despre ceea ce trebuie facut in Japonia. In sensul acesta, daca nu as fi ales Romania, nu as fi avut o asemenea experienta. De exemplu, recent citeam un articol scris de d-l Tra­ian Ungureanu din Cotidianul. Ob­servatia lui despre tinerii in­fluentati de mass-media este valabila si pentru tinerii din Japonia. Ma simt foarte fe­ricit ca sunt capabil sa inteleg un asemenea articol.

Veti parasi in curand Romania. Ie­siti la pensie, pentru limita de varsta, in Japonia. Mai aveti proiecte de viitor ca­re privesc si Ro­mania?

Intai ma voi odihni. Dupa aceea vreau sa caut ce sa traduc din li­teratura ro­mana in japoneza. In do­meniul asta vreau sa fiu de folos. Eu am o pasiune fata de literatura in general si fata de literatura romana, in special. Literatura romana este foar­te putin cunoscuta in Japonia. O parte a lui Rebreanu si operele lui Mircea Eliade sunt traduse, dar restul deloc. Sunt multe de facut.

Credeti ca romanele romanesti ar pu­tea in­teresa publicul japonez?

Cartile lui Mircea Cartarescu i-ar bu­cura pe cititorii japonezi. Cineva trebuie sa incerce. E foarte complicata chestiunea traducerii din sau in ja­­poneza  datorita caracteristicii lim­­­­bii japoneze. Nu este vorba de "tra­du­ce­re". Japoneza este complet altfel. Este vorba de inlocuirea unui spatiu filologic japonez sau european in alt spatiu, respectiv european sau japonez. Deci nu e vorba de traducere, ci e de mutarea spatiului. Asta este foarte greu. Dar as incerca s-o fac. As in­­cerca daca e posibil Sadoveanu, Ion Crean­ga si alte opere literare pe care pro­babil mi le-ati recomanda.

Poate o carte memorialistica despre misiunile din Romania? Sau macar un articol despre evolutia relatiilor ja­ponezo-romane din ultimii 30-40 de ani?

Asta da. Mai intai vreau sa scriu de­spre experienta mea in Romania si mai ales despre revolutia din ‘89. Despre asta am deja multe ma­teriale.

 

Interviu realizat de Armand Gosu

 

 

Primul spectacol Kabuki in Romania

 

Cu ocazia Festivalului International de Teatru de la Sibiu (29 mai - 8 iunie 2008) a avut loc o premiera absoluta pentru Romania: aducerea si prezentarea unui autentic spectacol de teatru traditional japonez Kabuki. Spectacolul Festivalul de vara: o oglinda a Osakai al companiei Heiseinakamura-za s-a bucurat de participarea lui Nakamura Kanzaburo XVIII, unul dintre cei mai faimosi actori de Kabuki din Japonia.

Festivalul de vara: o oglinda a Osakai s-a jucat patru seri la rand, cu casa inchisa, intr-o fosta hala industriala din Sibiu, singurul loc care, masurand aproximativ 1.700 de metri patrati, a putut asigura spatiul necesar construirii unei scene traditionale de Kabuki. Particularitatea scenica a acestei forme de teatru traditional consta in elementul numit hanamichi (drumul florilor) - un podium de latime variabila (intre 150-180 centimetri) si cu o lungime cuprinsa intre 16,38-18,20 metri, care leaga scena de spatele salii. Impartind spatiul destinat spectatorilor in doua sectiuni, aceasta punte, folosita pentru prima data intr-un spectacol din 1668, este locul pe unde actorii intra si ies din scena.

Kabuki este o forma traditionala de teatru japonez, in traducere aproximativa insemnand "arta de a canta si de a dansa". Intr-o istorie de peste patru sute de ani, Kabuki a incorporat modul traditional de viata, obiceiuri, muzica si stil, dar asimiland si schimbarile istorice survenite in spatiul nipon. In 2005, Kabuki a fost trecut pe lista UNESCO a Patrimoniului oral al umanitatii.

 

 

Colaborare romano-japoneza in domeniul prevenirii cutremurelor

 

Unul dintre cele mai importante proiecte de cooperare tehnica, derulate de Romania si Japonia, a vizat Reducerea Riscului Seismic pentru Cladiri si Structuri. Acordul a fost semnat în august 2002 de MLPTL (Ministerul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei) si de Agentia de Cooperare Internationala a Japoniei (JICA) si este finantat in intregime de catre guvernul japonez prin intermediul JICA. Proiectul a avut mai multe obiective: elaborarea de tehnici noi de consolidare a cladirilor si structurilor vulnerabile la cutremur; elaborarea de coduri noi de proiectare antiseismica; expertizarea seismica a municipiului Bucuresti si a zonelor dens construite din România; transferarea cunostintelor avansate privind protectia antiseismica catre specialisti si elaborarea de materiale documentare privind educatia antiseismica a populatiei; asigurarea pregatirii tehnice de specialitate prin stagii de pregatire, de studii si documentare, seminarii, cursuri. Una dintre cele mai importante realizari ale proiectului a fost transferul de tehnologie si expertiza seismica catre specialistii romani ai CNRRS. O prioritate a programului JICA a fost identificarea gradului de pericol al cladirilor, in special in zona Bucurestiului. La 4 martie 2008 a avut loc ceremonia de închidere a proiectului JICA de cooperare tehnicã pentru Reducerea Riscului Seismic la Cladiri si Structuri în Romania.

 

Reabilitarea tarmului romanesc al Marii Negre

 

Guvernul României a solicitat în 2005 Agentiei Japoneze de Colaborare Internationala (JICA) sa faca un studiu privind stoparea eroziunii litoralului romanesc si sa recomande masurile necesare pentru protejarea si recuperarea plajelor de pe coasta Marii Negre.

La nivelul intregului litoral romanesc au fost identificate 9 subsectoare, dintr-un numar de 20, care necesita implementarea unor proiecte de protectie si reabilitare costiera. In urma examinarii urgentei protectiei costiere si a gradului de utilizare a plajelor s-a ajuns la concluzia ca subsectoarele Mamaia Sud si Eforie Nord sunt zonele prioritare care necesita un demers de stopare a eroziunii tarmului Marii Negre.

S-a constatat ca, în urma masurilor artificiale luate de-a lungul anilor, zona Eforie Nord a pierdut aproximativ 80 de metri în 78 de ani (1924-2002), iar Mamaia Sud tot 80 de metri în 34 de ani (1963-1997). In absenta unor masuri imediate, este foarte posibil ca, în urmatorii 20 de ani, în Mamaia plaja sa se retraga cu 40 de metri, iar câteva hoteluri sa ajunga în mare. Cele mai afectate de eroziune sunt zonele Mamaia Sud si Eforie Nord, unde plaja se micsoreaza cu pâna la 2 metri/an, dar si Mangalia sau Costinesti, care pierd aproximativ 60-70 cm de plaja/an. Sudul litoralului este afectat de eroziune in mare parte din cauza constructiilor hidrotehnice realizate fara studii fundamentate si a absentei investitiilor in reabilitarea plajelor din 1990 pana in prezent.

Specialistii japonezi au evaluat viteza de eroziune a plajelor si au stabilit ca prima urgenta o reprezinta lucrarile de protectie si innisipare a plajei Mamaia Sud.

Solutia propusa este innisiparea plajei si reabilitarea digurilor existente.

Echipa japoneza a propus si construirea unor bariere de diguri subacvatice, avand fiecare lungimea de 100 de metri. Rolul acestora va fi acela de a diminua curentii din lungul tarmului indusi de valurile care se sparg.

In cazul zonei Eforie, japonezii au propus actiuni de innisipare a plajei pe o suprafata de 12 ha (cu un volum de 467.000 de metri cubi), reabilitarea celor doua diguri existente pentru diminuarea transportului materialului innisipat si construirea a trei structuri de tip sparge-val subacvatice.

Concluziile raportului de fezabilitate au fost prezentate in martie 2006 în cadrul unui seminar organizat la Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor. Pentru reabilitarea intregului litoral romanesc, lucrarile ar urma sa fie derulate în perioada 2007-2020, valoarea totala a investitiei fiind estimata la 316 milioane de euro.

 

 

ARMAND GOSU

Rani nevindecate ale Razboiului Rece

Japonezii rapiti de Coreea de Nord

 

Un numar impresionant de cetateni japonezi au disparut, in conditii neclare, in cursul anilor 1970-1980. Investigatiile autoritatilor de la Tokyo precum si mar­tu­­riile unor refugiati coreeni au indicat ca este vorba de rapiri realizate de serviciile secrete ale Coreei de Nord. Incepand cu 1991, prioritatea guvernului japonez, in re­la­tia cu Coreea comunista, a fost ob­ti­ne­rea de informatii despre soarta celor ra­piti, insa regimul lui Kim Jong Il a negat ca­tegoric ca ar fi implicat in acest fel de activitati. Presiunea opiniei publice, in ur­ma activitatii sustinute a Asociatiei Fa­mi­liilor Victimelor Rapite de Coreea de Nord, soldata cu o petitie pe care s-au adu­nat peste 5 milioane de semnaturi, a obli­gat guvernul de la Tokyo sa fie mai ferm in relatia cu autoritatile comuniste de la Phe­nian. In cele din urma, politicie­nii ja­po­­nezi, care pana atunci parusera mai in­te­re­sati sa inchida anchetele poli­tiei in le­ga­tu­ra cu aceste disparitii suspecte, au fost nevoiti sa admita oficial ca exista 17 ca­zuri de rapiri certe, pe cand Asociatia Fa­miliilor Victimelor vorbeste de peste 100 de persoane rapite (sunt si voci care afir­­ma ca numarul rapirilor s-ar cifra la 260).

Marturiile mai multor persoane ra­pi­te indica faptul ca serviciile secrete ale Coreei comuniste ii foloseau pe japonezi (si nu doar pe ei) pentru pregatirea unor agenti care urmau sa fie infiltrati in diverse regiuni ale globului. De exemplu, un japonez putea mai usor patrunde in Coreea de Sud, decat un nord-coreean. Insa, pentru legendarea lui era nevoie nu doar de acte false, de crearea unei false identitati, ci si de invatarea limbii, asi­mi­larea regulilor de comportament etc., pentru a nu putea fi identificat. Alte mul­te persoane rapite au fost folosite, dupa ce au invatat limba coreeana, ca tra­du­ca­tori de literatura tehnica pentru diverse ramuri industriale, in contextul in care eco­nomia nordului comunist era in colaps.

 

De la extraterestri la comunisti

 

Pentru a explica misterioasele dis­pa­ri­tii, in anii 1970, se facea apel la ex­tra­te­restri. Si asta in ciuda faptului ca, in apropierea Japoniei, Coreea de Sud se confrunta acut cu problema rapirilor. La cei peste 80.000 de coreeni rapiti de auto­ri­tatile comuniste din nord, in perioada razboiului din peninsula, s-au adaugat alte aproximativ 3.000 de persoane rapi­te pe timp de pace si un numar de 489 de per­soane al caror statut nu a putut fi, nici pana astazi, pe deplin verificat.

In Japonia exista familii care abia dupa doua decenii de la disparitia rudelor au luat in calcul si varianta rapirii lor de catre nord-coreeni. Practic, doar spre sfarsitul anilor 1980, odata cu apari­tia mai multor marturii despre rapiri, po­li­tia a fost fortata sa redeschida dosarele privind disparitia unor persoane. Deja, dupa 1997, guvernul a fost confruntat cu un puternic curent de opinie care l-a obli­gat sa forteze punerea problemei rapi­ri­lor pe agenda internationala.

 

17 septembrie 2002

 

Intalnirea dintre premierul Jinichiro Koizumi si liderul comunist nord-coreean Kim Jong Il, de la 17 septembrie 2002, a marcat recunoasterea de catre regimul de la Phenian, dupa multi ani de negare totala, a rapirilor de cetateni ja­ponezi de catre Coreea de Nord. Ofi­cial, Phenianul a notificat initial 13 ra­piri, de pe urma carora doar 4 persoane ar fi ramas in viata, alte 8 au murit, iar o alta persoana rapita n-ar fi intrat niciodata in Coreea de Nord. Kim Jong Il nu doar ca a recunoscut public rapirile, ci a si cerut iertare victimelor. A promis pedep­­sirea celor implicati in aceste ope­ra­tiuni de rapire (desi numeroase marturii ale unor agenti coreeni care au defectat indi­­ca faptul ca Kim Jong Il a fost cel care a or­donat, in anii 1970, rapirile) si a promis ca se va implica personal pentru a fa­ci­lita intalnirea victimelor cu familiile lor, precum si reintoarcerea lor in Ja­ponia.

Guvernul Japoniei a trimis o echipa de investigatori care s-au intalnit cu victimele supravietuitoare si au colectat date pe canale oficiale (28 septembrie-1 oc­tombrie). Insa accesul la informatii a fost limitat de partea nord-coreeana, care a furnizat nu doar date inconsistente, ci si indoielnice in dosarul rapirilor. In contextul imbunatatirii fara precedent a relatiilor japonezo-nord-coreene, ge­nerate de recunoasterea de catre Kim Jong Il a rapirilor de japonezi, guvernul de la Tokyo a prezentat, cu ocazia negocie­rilor din 29-30 octombrie, o lista cu 150 de intrebari referitoare la persoanele ra­pi­te. Insa intrebarile punctuale ale japonezilor au primit raspunsuri incomplete.

Cum se explica faptul ca regimul comunist nord-coreean a recunoscut ra­pi­ri­le? Pe de o parte, Coreea de Nord se afla in pragul colapsului economic, avea nevoie de asistenta japoneza, pe care Tokyo a livrat-o, cu toate ca era constient de faptul ca aceasta va fi utilizata in scopul militarizarii tarii si nu pentru cresterea standardului de viata al populatiei. Pe de alta parte, regimul comunist de la Phenian incerca sa creeze o bresa in "frontul capitalist", imbunatatindu-si re­la­tiile cu Japonia, prin recunoasterea oficiala a rapirilor, in contextul creat dupa septembrie 2001, cand George Bush a pus Coreea de Nord pe "axa raului". De fapt, liderul comunist Kim Jong Il nu a facut decat sa speculeze presiunea la care era supus guvernul de la Tokyo din partea opiniei publice nipone, care solicita rezolvarea urgenta a cazurilor de rapire.

Ca raspuns la cererea Japoniei, guvernul nord-coreean a permis, la 15 octombrie 2002, ca 5 victime ale rapirilor sa fie repatriate. Tokyo a pus in vedere guvernului de la Phenian ca este responsabil de soarta membrilor familiilor aces­to­ra tinuti ostateci in continuare in Co­reea de Nord, a cerut eliberarea si repatrierea lor in Japonia.

Intelegerile convenite cu ocazia summit-ului de la Phenian, din septembrie 2002, au fost reconfirmate in cursul vizitei premierului Junichiro Koizumi din Co­reea de Nord, de la 22 mai 2004, ocazie cu care s-au discutat si probleme lega­te de securitate, inclusiv problema nucleara si cea a rachetelor nord-coreene. In dosarul rapirilor s-a decis ca Phenia­nul sa permita repatrierea unor membri ai familiilor ramase in Coreea de Nord dintre cei care au revenit in Japonia in octombrie 2002.

Repatrierea, chiar si a unui numar foarte redus de persoane rapite, a facilitat obtinerea de informatii si despre alte cazuri de rapiri necunoscute ori neconfirmate pana atunci. Astfel, marturiile d-nei Hitomi Soga si ale sotului sau, Ro­bert Jenkins (eliberati in 2002 si respectiv 2004), au adus lumina in cazul thailandezei Anocha Panjoi, rapita de nord-coreeni in Macau, in iunie 1978. Aceasta a fost casatorita cu unul dintre dezertorii americani refugiati in Coreea comunista. La cererea autoritatilor thailandeze de a li se prezenta informatii legate de acest caz, Phenianul a negat categoric ca Anocha Panjoi ar fi intrat in Coreea de Nord. In cazul romancei Doina Bumbea, rapita la Roma, Italia, probabil in iulie 1978, marturiile lui Soga si Jenkins sunt esentiale. Potrivit acestora, Doina Bum­bea a fost casatorita, la randul ei, tot cu un dezertor american, James Dresnok, cu care a avut doi fii. Ar fi murit de cancer in 1997. Nota verbala in cazul Doina Bumbea, inaintata de ministrul de Ex­ter­ne M.R. Ungureanu, in 2005, a ramas fara raspuns din partea autoritatilor Co­reei comuniste. Cazurile de rapiri continua cu cetateni libanezi, chinezi, francezi, italieni, olandezi, malaezieni etc.

 

Consultari japonezo-nord-coreene ramase fara rezultat

 

In ciuda insistentei autoritatilor de la Tokyo de a obtine informatii corecte si complete despre situatia persoanelor ra­pite, Phenianul a cooperat tot mai putin in rezolvarea unor cazuri concrete. Tes­tele ADN facute in cazul Megumi Yokota au contrazis pretentiile nord-coreenilor, demonstrand ca este vorba de ramasitele altei persoane. In plus, guvernul japonez i-a identificat pe agentii nord-coreeni res­pon­sabili pentru rapirea cuplului Ya­sushi si Fukie Chimura (din Obama, pre­fectura Fukui), a cuplului Yukiko si Kaoru Hasuike si a lui Hitomi Soga (toti din prefectura Niigata) si a cerut Phe­nia­nului extradarea lor. Fara niciun succes.

Practic, relatiile dintre Japonia si Coreea de Nord sunt blocate din cauza nerezolvarii acestui dosar extrem de sen­sibil pentru opinia publica din Japonia. Dupa lansarea rachetelor nord-coreene, in iulie 2006, precum si anuntul efec­tuarii unui test nuclear in octombrie acelasi an, practic, relatiile dintre Tokyo si Phenian au fost inghetate. Problema rapirilor este una care tine de suveranitatea nationala a Japoniei, ca si de viata si securitatea cetatenilor ei. Nu e o problema care sa priveasca doar cateva familii, ci intreaga natiune este extrem de captivata de acest subiect. Imbunatatirea relatiilor cu Coreea de Nord, cresterea securitatii si increderii in Asia de Est sunt de neconceput fara repatrierea ceta­te­nilor japonezi rapiti de serviciile secrete comuniste.

 

 

ANDREI PLESU

Romani in Japonia

 

Orice calatorie e o experienta a di­ver­si­tatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la di­fe­­renta. Una e sa te misti in variatiunile multiple ale ace­leiasi teme, alta e sa te simti catapultat pe o alta pla­neta. Ca, de pilda, cand cala­to­resti in Japonia. N-am fost niciodata in Africa, in Australia sau in Caraibe. Pen­tru mine, Japonia ramane, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain". Te poti simti strain in In­do­ne­zia, parcurgand drumul de la Djakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "ci­vilizat" intr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain in bucataria chineza, in coloritul, mo­ravurile si inocenta americane sau in expresia ling­vis­tica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona ni­mic cat de cat familiar. In Japonia, insa, alte­ri­tatea e ra­­dicala. Te misti in spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici ma­car ase­manatorul...

N-am sa fac demonstratii pre­ten­tioa­se, de mor­fo­lo­gia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la ma­sa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa incep prin a recunoaste ca baile sunt, in mai toate hotelurile lumii, su­ficient de diversificate teh­nic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, re­­glajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul in alerta si produc, in faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati in Ja­po­nia, toate acestea sunt, insa, bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, intr-un hotel hiper­mo­dern, de o experienta unica: clo­setul avea aspectul unui scaun  de cosmonaut, cu spatar reglabil, bra­­te late acoperi­te de microcomputere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare un­ghiuri. Obiectul m-a confiscat de­fi­ni­tiv, de inda­ta ce am in­trat in baie. L-am cercetat in­­de­lung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat, to­tusi, de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ ca­tegoric. Atrac­tia maxima o reprezentau, fireste, nu­me­roasele­ butoane de pe bratele scaunului, in­­sotite de inscriptii in japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma, m-am aruncat in ne­­cunoscut. In fapt, necunoscu­tul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie is­terica sau ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul func­tiona - ca progresul in­­­­susi - dupa legi fatale. Intr-o clipita, in­­treaga baie a de­venit un amplu spec­tacol de sunet si lumina. Eram in­­­­­conjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul ras­pundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele in­­caperii, oglinzile, pe­retii, par­doseala. Proportiile odaii, eclera­jul, in­clinatia obiectelor anexe, toate se mo­dificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, im­­pietrit, ca ma indrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inun­da­tii, ploi de meteoriti, gla­ciatiuni. Ca poate, fara sa vreau, am dat peste misterul "Facerii" in cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apa­­sare pe butonul gresit, intr-un originar closet galactic. Din fericire, la un mo­ment dat, toata harmalaia a incetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfar­sit, in dormitor, unde atmosfera era pas­ni­ca: numai, sub pat, o lumina spectrala, care iti lumina papucii ori de cate ori la­sai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta.

S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sunt de o paradiziaca sim­plitate. Nu in Japonia. In programul calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel tra­di­tional. Regretatul meu amic Theodor E­­ne­scu, pe atunci director al Muzeului Na­­tio­nal de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, intr-una dintre toaletele aliniate langa recep­tie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un pro­cedeu ritual, in­­calcarea unei anumite suc­cesiuni a gesturilor il tinea blocat. Ca­bi­na cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scri­peti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si cla­tirea...

La randul meu, am incasat prima trauma cand, intrand in camera care imi era rezervata, nu am vazut decat un paralelipiped gol, fara nicio piesa de mobilier. In mintea mea ingusta, de eu­­ro­pean ras­fatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te in­­tinzi putin, iti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante si asa mai departe. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana in­soti­toa­­re care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de inteles, prin semne limpezi, ca nu pri­cep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, insa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma intind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca. Nu - mi-a pan­to­mi­mat, in replica si cu o blanda cru­zime, in­ter­locutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne intindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele incrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarat sa cer de man­ca­re in camera. Alesesem, mai curand la in­­­tam­pla­re, ceva in care identificasem cu­vantul "vitel". A apa­rut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn pa­trata. "Nu - zic - nu baie! Man­­care! Vitel, care vasa­zi­ca! Papa!" "Ba din contra - imi semnalizeaza cu un su­ras bu­dist preopinenta - mai intai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare ac­cese de demnitate, ce­dez: intru in scal­da­toarea de lemn; gheisa dupa mine! Se a­­tine, ranjind, cu un manunchi de nuiele a­ro­mate in mana. Refuz sa ma dezbrac, in­sista, neva­s­­ta-mea se in­­tristeaza, ghei­sa e de neinduplecat. In­cropim, pana la ur­ma, ceva, un ritual incomplet (interrup­tus?), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei por­tii de shabu-shabu. Asta inseamna un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de car­ne si se agita in fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al euro­pe­ni­tatii mele e ca nu pot agita carnea in zea­­ma fara s-o scap dintre betigase. Decid, prag­matic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agi­tata, altfel nu se pa­trun­de cum trebuie de miresme. De cate ori incerc sa trisez, ma priveste sever si imi sop­tes­te militareste: Shabu-shabu! Trag concluzia ca sha­bu-shabu inseam­­na, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stan­­ga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se incheie melancolic, in insatisfactia partilor si cu perspectiva neinbietoa­re a unei rogojini me­dievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor pre­su­pune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o in­­cer­­­­­­care dura, barbateasca. Fara exer­ci­tiu, po­­zi­tia in lotus sau semilotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata du­rata unei mese: anchilozeaza pi­cioa­­rele, ras­­tig­nes­te coloana si distruge ape­titul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enes­cu, pe post de vic­tima. Fuseseram invi­tati sa participam im­­preuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chi­nuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bi­peda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la ma­sina sub forma de statueta de bronz, un Bud­dha chir­cit, in pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, spe­cialist in Zen, a in­­te­les repede ca are de trecut o proba grea. Tre­buia sa stea cu­­minte cu picioarele sub el si sa ma­nan­ce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca printre co­meseni pe ge­nunchi. Dupa scurt timp, filozoful ro­man a simtit ca pierde controlul membre­lor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ii confiscau intreaga aten­tie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extras de car­pe si se obisnuieste greu cu ideea ca fa­solea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert.) Tre­bu­ia, fireste, facut ceva! Trebuia schim­bata pozitia, pas­­trand, totusi, aceeasi stilistica, de vre­me ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel incat sa-si poata sprijini se­zutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea man­tuirea insasi. Dar numai pentru ca­teva minute. Calcaiele nu sunt nici ele an­trenate sa suporte intreaga pagoda a cor­pului. In plus, o apa­sa­re dispropor­tio­na­ta suprasolicita, in aceasta pozitie, de­ge­tele indoite ale picioarelor. Sufocat de du­rere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o incercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o ris­canta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, do­minand - fara autoritate - fap­tu­rile gra­­cile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, in ochii celor de fa­ta, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi ara­­­tat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obi­dit, fla­mand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista in genunchi, daca nu ai practica zilnica a pe­nitentei? Mai ramasese o sin­gura varianta. Neor­to­doxa, greu integrabila ta­bie­tului nipon, dar, parca, mai con­­for­ta­bi­la: po­zi­tia "Lorelei". Te lasi bi­ni­­sor pe o parte, sprijinit intr-un cot, ca fe­­cioara pe pajiste... Ja­po­ne­zii au contem­plat cu dis­cretiune tot acest program gim­­­nastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, li­chidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fie­care madular al fi­lo­zofului. Nu exis­­ta alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina fru­moasa aveti!" - a gemut Ga­briel ilu­minat si, ridi­can­du-se, a pornit, tam-nisam, s-o viziteze, lasandu-si am­fi­trio­­nii cu lingura la gura, intre doua im­­bu­­caturi.

Am facut o experienta asemanatoare ca­tiva ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul a­­celeiasi ceremonii culinare. Prevenit, am incercat sa rezist pa­na la ca­pat, cu pretul unei perfecte ob­nu­­bilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica ex­­perinta Zen.

Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat cor­pul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea e­for­tului, efortul ca program sa lipseasca. Con­­stiinta trebuie eliberata de ratio­na­litate si de premeditare. In cazul nostru, al lui Ga­briel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reu­siseram sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si in­­­cer­cand sa o dominam rational. Fa­cu­seram totul pe dos.

Budismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea ro­ma­neas­ca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i si­tuatia! In definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri intregi incremeniti in proiect, nu sunt in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vor­ba gheisei mele: Shabu-shabu!

 

(Fragment din Comédii la portile Orientului, Editura Humanitas, 2005)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22