Pe aceeași temă
Ana Blandiana a fost cea mai importantă şi influentă voce a societăţii civile din primul deceniu de după revoluţia din decembrie 1989. Mulţi ani preşedintă a Alianţei Civice, organizaţia care a contribuit la coagularea opoziţiei politice în CDR în vremuri de tranziţie şi care a jucat un rol important în primul transfer de putere din 1996, Ana Blandiana s-a retras de sub lumina reflectoarelor, dedicându-se Academiei Civice şi Memorialului Sighet, dar şi proiectelor literare, multă vreme amânate. De la masa de scris, Ana Blandiana aruncă o privire asupra celor 20 de ani de tranziţie postcomunistă.
Aderarea la NATO şi UE au asigurat României un bilanţ pozitiv al tranziţiei, care se datorează mai mult unui context internaţional favorabil decât propriilor eforturi reformatoare. Doar la supravieţuire se gândeşte, şi nu la reformă o clasă politică debilă, rezultatul incestului dintre Securitate şi nomenklatura comunistă. Supravieţuirea acestei elite la conducerea României a împiedicat înscrierea României pe drumul modernizării autentice. Iată cum explică resorturile acestui proces Ana Blandiana: „Cea mai importantă urmare a violenţei nu a fost, însă, doar preluarea puterii de echipa care a organizat-o, ci şi faptul că această echipă nu-şi mai putea permite – chiar dacă ar fi vrut – să părăsească băncile puterii, pentru că ar fi trebuit să treacă direct pe băncile acuzării. Au fost obligaţi, deci, să inventeze mereu forme de rămânere la putere. Şi au rămas. Au rămas chiar şi atunci când, formal, nu au câştigat alegerile, organizaţi într-o reţea de putere subterană distribuită în toate partidele politice şi de acordul căreia depinde ascensiunea oricui, în orice domeniu“.
Întreaga evoluţie posttotalitară a României a fost marcată de sângele curs în decembrie 1989. Ana Blandiana spune că echipa lui Ion Iliescu avea nevoie de teroare şi sânge pentru ca să preia puterea. „Înainte de prinderea lui Ceuşescu au tras cei ce rămăseseră de partea lui; după, au tras cei ce îl trădaseră, dar aveau nevoie de violenţă pentru ca, la adăpostul spaimei, să preia în linişte puterea. Era un semn că-şi însuşiseră perfect lecţia lui Stalin.“
* * *
Care ar fi în linii generale bilanţul României după 20 de ani de la căderea regimului comunist?
Înainte de toate, aş vrea să observ că România este singura ţară în care acest bilanţ nu se face într-un mod oficial, printr-o analiză serioasă la nivel instituţional. Despre cei 20 de ani pun întrebări doar cohortele de ziarişti străini care ne vizitează şi ne cercetează în aceste zile ţara şi vorbesc doar reprezentanţii societăţii civile, care organizează colocvii şi simpozioane lipsite de ecou mediatic şi obosite de repetarea pentru a 20-a oară a aceloraşi adevăruri.
Ziarul german Die Welt, din 11 noiembrie, se miră că, „în timp ce în toate ţările blocului comunist sunt comentate evenimentele de acum 20 de ani, în România este tăcere“. Şi, într-adevăr, în timp ce întreaga Europă sărbătoreşte cu seriozitate, fantezie şi exuberanţă cei 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce, oarecum eufemistic, poate fi considerat şi momentul teoretic al sfârşitului comunismului), în România vacarmul electoral maschează de fapt o tăcere jenantă pe această temă. Pentru că România nu aniversează doar 20 de ani de la revoluţia care „a fost sau n-a fost?“, ci şi 20 de ani de când nu a vrut şi nu a fost în stare să răspundă la această întrebare şi nici să lămurească vreuna dintre problemele pe care ea le-a ridicat.
„Cine a tras în noi, după 22?“
România a fost singura ţară în care schimbarea de regim din 1989 a avut un caracter violent. Nici după 20 de ani ea nu poate să comenteze oficial ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru simplul motiv că, de 20 de ani, documentele legate de acele evenimente sunt ascunse ca să nu se afle vinovaţii pentru cei 1.122 de morţi, dintre care mai mult de două treimi după fuga lui Ceauşescu. O adevărată omerta, rezultat al unei ţesături de interese, dintre care cel mai important este acela de a nu se afla adevărul, împiedică dezbaterea şi explicarea caracterului violent al anului 1989 în România.
1989 a fost un an programat, dar a fost programat pentru că revolta reală atinsese cote care ameninţau să scape de sub control. Gorbaciov a înţeles asta, ca şi Gyula Horn, când a tăiat sârma frontierei de Vest, ca şi generalul Jaruzelski, când s-a aşezat la masa rotundă cu Solidarność. Ceauşescu, nu. Cred că n-au înţeles nici liderii est-germani, nici cei cehi şi slovaci sau bulgari, dar erau prea dependenţi de URSS ca să nu se supună. Ceauşescu avea un grad de independenţă mai mare şi de raţionalitate mai mic. Cu el nu s-a putut trata, deci s-a tratat cu unii subalterni. Violenţa s-a născut din confruntarea între cei ce l-au trădat pe Ceauşescu şi cei care n-au făcut-o pentru că le era frică. Tinerii aflaţi în stradă au fost victimele celor două categorii. Înainte de prinderea lui Ceuşescu au tras cei ce rămăseseră de partea lui; după, au tras cei ce îl trădaseră, dar aveau nevoie de violenţă pentru ca, la adăpostul spaimei, să preia în linişte puterea. Era un semn că-şi însuşiseră perfect lecţia lui Stalin care, cu cinismul care îl caracteriza, recunoştea că „violenţa e necesară pentru salvarea şi perpetuarea structurilor totalitare“.
Cea mai importantă urmare a violenţei nu a fost, însă, doar preluarea puterii de echipa care a organizat-o, ci şi faptul că această echipă nu-şi mai putea permite – chiar dacă ar fi vrut – să părăsească băncile puterii, pentru că ar fi trebuit să treacă direct pe băncile acuzării. Au fost obligaţi, deci, să inventeze mereu forme noi de rămânere la putere. Şi au rămas. Au rămas chiar şi atunci când, formal, nu au câştigat alegerile, organizaţi într-o reţea de putere subterană distribuită în toate partidele politice şi de acordul căreia depinde ascensiunea oricui în orice domeniu. „Mogulii“ şi „oligarhii“ nu sunt decât nodurile mai proeminente şi mai lipsite de discreţie ale acestei plase dese care acoperă întreaga ţară şi asigură României locul întâi în clasamentele comunitare privitoare la corupţie. De fapt, poate corupţie este un cuvânt prea slab pentru grozăvia procesului prin care s-au devalizat toate bogăţiile ţării, de la marile uzine la bogăţiile subsolului, de la flotă la sistemul de irigaţii, împărţindu-se între nişte indivizi care se află la pupitrele de conducere sau în spatele celor pe care i-au pus la pupitrele de conducere şi care, printr-un indigest amestec de economic şi politic, folosesc prerogativele puterii exclusiv în interes personal. Pentru că această corupţie nu este doar de natură economică: nu numai bogăţiile, ci şi adevărurile sunt manipulate de aceşti adevăraţi profesionişti, cu o experienţă de o jumătate de secol în materie de crimă, minciună şi rapt (de la stat). Din păcate, integrarea euroatlantică, de departe cea mai importantă şi pozitivă realizare a celor 20 de ani, nu a schimbat prea multe în această privinţă. Am fost integraţi cu seninătate cu securişti cu tot, nu numai din indiferenţă şi nu pentru că morala n-ar avea legătură nici cu banii, nici cu puterea, ci şi pentru că vechii colaboratori ai terorismului puteau deveni utili specialişti în lupta împotriva terorismului.
Cum comentaţi „reconcilierea naţională“ propusă de Radu Sârbu şi Ciuhandu la Timişoara şi încercarea de a urca în balconul Operei a lui Geoană şi Antonescu, de la 1 decembrie 2009?
Ca pe o operaţie contra naturii.
Care dintre personalităţile vieţii politice v-au confirmat aşteptările şi care v-au dezamăgit?
Cei în care am crezut m-au dezamăgit, cei împotriva cărora am fost au confirmat tot răul la care m-am aşteptat de la ei.
La 20 de ani de la căderea comunismului, credeţi că mai este nevoie de intelectuali angajaţi în spaţiul public?
Este nevoie - o nevoie stringentă, disperată – de elite. De elite politice în stare să gândească în mod intelectual, de elite culturale, artistice, ştiinţifice în stare să-şi asume interesul public într-un mod civic. Nu implicarea propriu-zisă în politică a acestora contează, ci autenticitatea şi greutatea valorii lor, capacitatea lor de a fi modele, importanţa lor în societate, nu prin locul pe care îl ocupă în structurile de putere, ci prin respectarea publică, inclusiv de către acestea. Din păcate, în primele decenii de după război, aceste elite au fost exterminate, apoi a venit contraselecţia anilor ‘80, apoi, mai târziu, înlocuirea de către mass-media a elitei cu show-biz-ul.
Sloganul „Jos comunismul!“ mai este astăzi valabil?
În 1989, sloganul oficial a fost „Jos Ceauşescu!“. „Jos comunismul!“ s-a auzit abia în tăcerea de după bilanţul morţilor, rostit de cei care încercau să continue revoluţia din mintea celor ce au murit. „Jos comunismul!“ este valabil atâta timp cât reziduurile comunismului împiedică construcţia şi funcţionare statului de drept. Dacă vă îndoiţi de actualitatea lui, aduceţi-vă aminte cum arăta sala Parlamentului României în 18 decembrie 2006.
Ar mai fi de actualitate o Lege a lustraţiei?
Da, sunt convinsă. Ar fi destul să treceţi în revistă membrii parlamentului, ai Curţii Constituţionale, ai Consiliului Superior al Magistraturii, ai înaltelor ierarhii ale principalelor instituţii ale statului, ca să descoperiţi ce ridicat este încă procentajul celor ce ar cădea sub incidenţa ei. Dar aşa cum sunt convinsă că o Lege a lustraţiei este încă necesară, sunt convinsă şi că ea nu va fi niciodată votată la noi. Lustrarea, purificarea, care în Roma antică avea loc din cinci în cinci ani (grecii o numeau catharsis), nu s-a petrecut la timp şi nu se va petrece în România. Tot ceea ce trăim – de la dramatic până la ridicol – vine din această neputinţă de a elimina reziduurile otrăvitoare.
Memorialul Sighet, cel mai important proiect de recuperare a memoriei, a fost admirat, contestat, sprijinit, blocat. Ce planuri de viitor mai aveţi pentru Memorial?
Memorialul Sighet se apropie de sfârşitul realizării lui, care a durat 17 ani. La începutul anului viitor îi vor mai fi adăugate ultimele două, poate trei săli. Este o instituţie de cercetare, de muzeografie, şi de învăţământ în acelaşi timp, unică în felul ei şi recunoscută astfel în lume. Când sunt la Sighet îmi place să privesc valul de vizitatori care intră şi care ies transfiguraţi, ca şi cum ar fi trăit o experienţă existenţială, personală, şi nu-mi vine să cred că noi am fost cei care am reuşit să înfrângem toate adversităţile, toate prejudecăţile, toate greutăţile materiale, toată reaua credinţă şi chiar toată ura care încercau să ne oprească. În 1993, când am obţinut egida Consiliului Europei pentru proiectul nostru, pe care nici noi nu-l credeam realizabil, România nici măcar nu era admisă ca membră a Consiliului Europei, iar ideea unui memorial al victimelor comunismului părea, nu numai la noi, ci şi pe plan internaţional, ceva cel puţin exagerat, dacă nu cumva chiar periculos, ca o cutie a Pandorei. Următorul memorial de acelaşi fel, cel de la Budapesta, avea să fie realizat abia peste 11 ani de către guvernul maghiar. În afara continuării proiectelor aflate în desfăşurare, visul nostru ar fi să putem realiza în Bucureşti – oraşul cu atât de puţine muzee şi în care străinii, ca să îşi facă o idee despre comunism, se duc să viziteze Casa Poporului, care nici nu li se pare prea urâtă – o versiune redusă şi esenţializată a muzeului de la Sighet (care are mai mult de 50 de săli). Pentru asta, însă, ar trebui ca Primăria sau Guvernul să ne încredinţeze o clădire pe care să o transformăm sau cel puţin un loc pe care să putem construi noi un muzeu. Toate demersurile şi insistenţele noastre de până acum au rămas fără răspuns.
Cum apreciaţi bilanţul condamnării comunismului făcută de preşedintele Băsescu, în parlament, la 18 decembrie 2006?
Cred că singurul câştig concret al condamnării comunismului în faţa Camerelor reunite a fost reacţia sălii, care a dovedit fără dubiu că nu este vorba de condamnarea a ceva trecut, încheiat, aparţinând istoriei, ci a unei realităţi încă vii şi ameninţătoare. Dacă înainte de acel spectacol înfricoşător exista cineva – şi existau mulţi – care considera că a mai vorbi despre comunism este o exagerare şi o formă de încremenire în proiect, după, nimeni nu a mai putut nega evidenţa. Iar evidenţa fusese că întregul parlament era, într-un fel sau altul, împotriva raportului prezentat de preşedinte, chiar dacă huiduiau numai partidul lui Vadim Tudor şi echipa lui de zgomote – introdusă ilegal, cu complicitatea serviciului de pază -, în timp ce reprezentanţii celorlalte partide, inclusiv ai celui al preşedintelui, aveau aerul că sunt cel mult amuzaţi de situaţie. De altfel, dintre numeroasele recomandări de la sfârşitul raportului, una singură – cea referitoare la introducerea în programa şcolară a unor ore de studiu al perioadei comuniste – ar fi putut fi trecută în realitate fără votul parlamentului. Un vot care nici măcar n-a intrat în discuţie şi în lipsa căruia totul a rămas o formă fără fond.
Care-i secretul acestei formidabile echipe pe care o faceţi cu Romulus Rusan?
Faptul că fiecare îl iubeşte pe celălalt mai mult decât se iubeşte pe sine însuşi şi faptul că nu suntem asemănători, ci complementari.
De ce v-aţi întors la masa de scris? Regretaţi timpul consumat în şedinţele furtunoase ale Alianţei Civice, ale CDR, timp în care aţi fi putut scrie alte cărţi?
Da, îl regret, uneori până la lacrimi, ceea ce nu înseamnă că, dacă ar trebui să o iau de la capăt, nu aş face la fel. E destul să-mi aduc aminte că majoritatea condiţiilor cerute ulterior de Uniunea Europeană se cuprindeau încă de la începutul anilor ’90 în documentele Alianţei Civice; că fără Alianţa Civică nu ar fi existat alternanţa la putere, iar fără alternanţa la putere n-ar fi fost posibilă integrarea. Dar faptul că sacrificiul a fost util nu îl face mai puţin dureros. Ceea ce în plan public era un câştig, pentru destinul nostru a fost aproape o catastrofă. În tot acest timp n-am visat decât să mă pot întoarce cu totul la scris, iar faptul că Dumnezeu m-a ajutat să am încă puterea să o fac este un noroc fără margini. În anul care vine voi publica probabil un nou volum de versuri şi voi termina cartea la care lucrez de mai mulţi ani care se va intitula Fals tratat de manipulare.
Cum comentaţi decernarea Premiului Nobel pentru literatură Herthei Müller? S-a spus că este o nouă palmă pe obrazul Securităţii.
În acest an, în care s-a aniversat cu atâta emoţie în întreaga Europă căderea Zidului Berlinului, premierea Herthei Müller a fost inspirată şi profund simbolică pentru legătura dintre cele două Europe. Cărţile ei se petrec în România anilor ’50-’80 ai secolului trecut, când Securitatea era nu numai o instituţie atotstăpânitoare, ci şi o obsesie colectivă. Această obsesie este tema centrală a paginilor ei stranii şi radicale, iar reflectoarele Premiului Nobel o decupează din indiferenţă şi obligă Occidentul să ia cunoştinţă de ea.
De altfel, în ultimele zile – ca urmare a acestei sensibilizări, dar şi a diverselor descoperiri făcute în dosarele CNSAS şi de alţi scriitori germani originari din România –, presa germană este plină de dezbateri despre metodele de lucru ale Securităţii. E ciudat cum presa românească, compromisă de scandalurile campaniei electorale, nu se oboseşte măcar să informeze, dacă nu e în stare să intre în dezbatere. //
Interviu realizat de ARMAND GOŞU
