Anneli Ute Gabanyi: Dacă nu schimbăm politica de integrare de la rădăcină, vom avea mari probleme cu refugiații

Interviu Realizat De, Alexandru Lazescu | 15.12.2015

Discutam în urmă cu trei luni, când fenomenul refugiaților atinsese un punct culminant, monopolizînd aproape agenda mass-media, despre reacțiile din Germania, plecând în principal de la niște declarații ale liderilor germani care vorbeau despre primirea unui număr mare de refugiați, milioane, ani de-a rândul.

Pe aceeași temă

Cum arată lucrurile astăzi, la aproape trei luni distanță?

Este foarte interesant ceea ce s-a întâmplat de atunci, de când am vorbit. În primul rând, a slăbit presiunea asupra ziariștilor de a se alinia „corectitudinii politice“ în privința temei refugiaților și emigranților. În al doilea rând, a avut loc o ascuțire considerabilă a diviziunii între cele două aripi ale principalului partid de guvernământ, Uniunea Creștin-Democrată și Uniunea Creștin-Socială. Disensiunile dintre ele au atins un nivel la care nu m-aș fi așteptat că se va putea ajunge încă o dată, după ce în 1976, când mai trăia și guverna în Bavaria Franz Josef Strauss, cele două partide se aflau, într-adevăr, la marginea rupturii. Nu s-a ajuns acolo, dar și de data aceasta controversa este extrem de dură. În centrul ei se află cererea Uniunii Creștin-Sociale ca guvernul să indice „o limită de sus“ (eine Obergrenze), adică un număr maxim de refugiați care pot intra în țară în fiecare an. Cancelara Merkel și apropiații ei din Uniunea Creștin-Democrată - pentru că nici în partidul condus de ea susținerea nu mai este de 100 de procente - nu vor pentru nimic în lume să accepte stabilirea unei astfel de limite. De ce? În esență, pentru că, procedând astfel, doamna Merkel ar recunoaște implicit eșecul întregii ei politici în problema refugiaților, nemaivorbind de faptul că nici cei mai înfocați susținători ai unei astfel de „limite“ nu au un răspuns la întrebarea cum ar putea fi pus în practică.

 

Am văzut că există totuși opoziție chiar la Berlin. Thomas de Maizière, ministrul de Interne, a avut o poziție separată pe care a exprimat-o în câteva rânduri și foarte influentul Wolfgang Schäuble.

Eu spuneam că și în interiorul partidului creștin-democraților și chiar în interiorul guvernului, adică între unii miniștri și cancelar, se văd fisuri serioase între politicieni care insistă asupra unor măsuri care să îngrădească migrațiunea până acum nestăvilită și aceia care, precum cancelara Merkel, vor să susțină cu orice preț dreptul constituțional al refugiaților de a primi azil în Germania. Ministrul de Interne Thomas de Maizière, membru al Uniunii Creștin-Democrate și un vechi prieten politic al doamnei Merkel, este considerat, pe rând, a fi un simpatizant al măsurilor dure de limitare a migrației propuse de creștin-socialii din Bavaria, un ministru incapabil sau unul depășit de evenimente. În presă se discută dacă demersurile lui de Maizière reprezintă niște baloane de încercare pentru a testa reacția opiniei publice la anumite măsuri sau dacă ministrul face parte dintr-un grup de politicieni de frunte care se opun cancelarei într-un mod tot mai fățiș.

 

Cu totul altfel se prezintă cazul unui alt opozant al politicii doamnei Merkel, ministrul de Finanțe Wolfgang Schäuble. Din cauza divergențelor dintre cei doi în problema migrației, domnul Schäuble este în momentul de față la sondaje cel mai îndrăgit și respectat politician german, întrecând-o chiar și pe doamna Merkel, care ani la rând a ocupat acest loc. Comparând criza refugiaților în care a ajuns Germania cu o avalanșă, a stârnit multă vâlvă, mai ales pentru faptul că a sugerat că această avalanșă ar fi fost pornită de către un „schior neatent“. Deși a dezmințit că metafora folosită ar fi o aluzie la doamna Merkel care, în paranteză fie spus, nu este cunoscută pentru performanțe speciale în această disciplină sportivă, semnalul emis de domnul Schäuble nu a rămas necomentat în presă, fiind interpretat de către unii comentatori chiar ca o chemare la o revoltă a mai-marilor Uniunii Creștin-Democrate împotriva cancelarei. Ziariștii se întreabă dacă criza refugiaților nu a devenit între timp o „criză Merkel“ de care ar fi gata să profite domnul Schäuble.

 

De unde această ruptură între Wolfgang Schäuble și d-na Merkel?

Domnul Schäuble are o foarte veche ranchiună împotriva doamnei Merkel, din mai multe motive. În primul rând, trebuie să facem trimitere la un memorabil și curajos articol publicat de doamna Merkel în ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung, în 1999, în care ea s-a dezis public de cancelarul Helmut Kohl din cauza unor afaceri de corupție în stil mare (pe care, de altfel, dânsul n-a vrut să le recunoască în fața unei comisii a Bundestagului). În aceste afaceri de corupție a fost într-un fel amestecat și domnul Schäuble, care până atunci fusese considerat moștenitorul de iure ca președinte de partid și cancelar în momentul în care domnul Kohl avea să se retragă. În momentul acela, domnul Schäuble a pierdut partida, iar, în cele din urmă, doamna Merkel a fost cea care a devenit ulterior cancelar. A doua supărare s-a produs în anul 2004, atunci când s-a pus problema propunerii candidatului pentru postul de președinte al Germaniei din partea partidelor conservatoare. Nefiind susținut de doamna Merkel, care l-a preferat pe domnul Horst Köhler, acesta din urmă, și nu Wolfgang Schäuble a devenit președintele Germaniei. Nici în problema crizei din Grecia, din această vară, domnul Schäuble nu și-a putut impune punctul lui de vedere, prevalând și de această dată opinia cancelarei Merkel. Nu este exclus ca, ajuns la finele îndelungatei sale cariere politice, ministrul în vârstă de 73 de ani să fie dispus să o înlocuiască pe doamna Merkel în momentul în care ea nu va mai avea susținere în partid sau se va retrage singură. Această posibilitate nu este cu totul nerealistă, dacă ținem cont de faptul că jumătate din populația germană n-o mai susține.

 

În directă legătură cu criza refugiaților...

Sigur că da. În general, decepția și uneori chiar furia oamenilor este legată și de faptul că Germania nu a fost și nu este pregătită pentru a face față acestui val. Autoritatea Federală pentru Migrație și Refugiați estimează că numărul refugiaților intrați în Germania, dar care nu au fost înregistrați oficial se ridică în momentul de față la 290.000, iar numărul cererilor de azil neprelucrate este de 350.000. Însuși șeful acestei autorități, Frank-Jürgen Weise, a recunoscut public că nu se știe exact câte persoane intră în țară, unde se află, unde sunt repartizați și în ce stadiu se află prelucrarea cazului lor. Situația este însă și mai dramatică. Chiar și refugiații intrați pe teritoriul Germaniei care trec printr-un proces de înregistrare nu primesc legitimații sau certificate-tip, identice în toate landurile federale. Nu este niciun secret că procedurile de înregistrare a refugiaților nu sunt aceleași în toate landurile din Germania și nici măcar în toate orașele și comunele unuia și aceluiași land. Astfel, dacă un refugiat pleacă - sau uneori pur și simplu dispare - dintr-o tabără de refugiați, urma lui riscă să se piardă, deoarece sistemele electronice din Germania nu sunt compatibile între ele. Ceea ce ridică întrebarea cum este posibil acest lucru într-o țară ca Germania, care a mai mai fost confruntată în anii ’90 cu un mare val de refugiați și care, vrând-nevrând, ar trebui să aibă capacitatea tehnică de a gestiona astfel de probleme. Recent, la începutul lui decembrie 2015, s-a hotărât emiterea unor legitimații de refugiați standardizate în Germania, în primăvara anului viitor.

 

Am văzut că, între timp, politicieni germani, care în prima fază au sprijinit și poate mai sprijină încă, în principiu, acest flux migraționist, au realizat problemele care țin de incompatibilități, în cazul unor refugiați, în raport cu ceea ce societatea germană vede ca valori fundamentale care o definesc.

Sigur că da, însă disensiunile sunt foarte vizibile între politicienii la vârf, politicieni din Berlin și din Parlament și politicienii din orașele și comunele care se confruntă direct cu întreaga gamă de probleme legate de refugiați. Atunci când sunt intervievați la televiziune, acești primari sau consilieri pe teme sociale se plâng de lipsa de susținere din partea autorităților de la Berlin în efortul lor de a caza și hrăni mii de refugiați, care deseori sosesc fără a fi anunțați în prealabil. Stai și te întrebi de unde mai au forța aceste persoane pentru a gestiona în continuare fluxul migraționist. Noroc cu voluntarii, care fac acolo muncă de apostolat, neplătiți fiind și lucrând în orele lor libere. Într-o emisiune a canalului ARD, un astfel de voluntar a relatat că într-o tabără de refugiați de la Berlin lucrează 6 salariați și, cu schimbul, între 150 la 250 de voluntari.

 

Am văzut că Angela Merkel speră ca Turcia să ajute în problema refugiaților.

Până de curând, CDU și CSU nici nu vroiau să audă de o apropiere mai mare a Turciei de UE. În locul unei posibile integrări a Turciei în UE la capătul negocierilor demarate acum 15 ani, au inventat „parteneriatul privilegiat“ dintre această țară și UE, un termen extreme de vag, asupra căruia dreapta continuă, însă, să insiste. Acum, cancelara pledează pentru o mare apropiere a Turciei de UE și în special pentru reluarea negocierilor de aderare la UE, blocate de câțiva ani buni. După cum arată însă sondajele, nici această schimbare de politică a doamnei Merkel nu este deosebit de apreciată de către populație.

 

S-a schimbat cumva tonul din mass-media față de cel de acum trei luni în chestiunea refugiaților?

Într-adevăr, odele și cântecele de bucurie au cam dispărut din presa scrisă și electronică. Tonul din media este marcat de mai mult realism, devenind în același timp și mai critic. Este evident că presa se străduiește să reflecte teama crescândă a unui tot mai mare număr de cetățeni germani, care au impresia că problema refugiaților a scăpat de sub controlul autorităților. Politicienii se întrec în a repeta în public niște fraze stereotip, deși lumea simte foarte bine că în spatele acestor fraze nu există soluții adevărate pentru îngrădirea fluxului migraționist. Omul de rând este măcinat și de temerea că, din cauza numărului atât de mare de migranți, ajutoarele sociale și proiectele de infrastructură de care beneficiau până acum nevoiașii germani să fie reduse.

 

Din perspectiva discuțiilor legate de refugiați, există două mari chestiuni. Prima ține de dificultățile legate de gestiunea unui flux atât de mare de oameni. A doua este aceea a manierei în care această masă importantă de oameni se poate integra în societate.

Sunt multe voci critice sau sceptice care spun că, dacă pornim la drum în același fel cum am pornit la drum cu integrarea sau, mai bine zis, neintegrarea turcilor, vom avea mari probleme. Primii muncitori străini, numiți „muncitori-oaspeți“ (Gastarbeiter), italieni, greci și portughezi, au fost invitați să vină la muncă în Germania Federală în anii ’60 în ideea că, la un moment dat, precum orice musafir, vor pleca cândva acasă. Așa s-a și întâmplat, atunci când situația economică în țările lor de origine s-a ameliorat. În cazul turcilor veniți pe urma primului val de muncitori străini, s-a pornit de la aceeași idee, că oamenii aceștia la un moment dat se vor întoarce în patria lor, nefiind nevoie de măsuri de integrare din partea guvernului federal. S-a pornit de la ideea că turcii vin, lucrează, strâng bani și după un număr de ani pleacă acasă. Nu s-a întâmplat însă așa. Muncitorii turci și-au adus în Germania nevestele rămase în Turcia sau și-au ales neveste din cea mai profundă Anatolie, care nu știau limba germană. În lipsa unor politici în acest sens, nici această generație a părinților, dar nici o bună parte din generația nouă a copiilor lor născuți în Germania nu au fost bine integrate în societatea germană. De unde scepticismul meu. Îndrăznesc să afirm că, dacă nu schimbăm politica de integrare de la rădăcină, atunci vom avea cu noii refugiați o problemă cu atât mai mare, cu cât numărul lor îl va întrece cu mult pe cel al turcilor.

 

În schimb, un loc important în dezbaterea publică din Germania îl ocupă felul în care problema refugiaților ar putea să găsească o rezolvare cu ajutorul Uniunii Europene. Pe de o parte, la marele public prinde acuzația, adusă celorlalte state din UE și nu în ultimul rând noilor membri UE din Europa Centrală și de Est, că acestea nu dau dovadă de solidaritate cu Germania, obligată să ducă greul migrației. Pe de altă parte, la nivelul mass-media și al unei părți a spectrului politic se poate observa o oarecare schimbare de retorică în legătură felul în care UE gestionează fluxul refugiaților. Mai nou, se înmulțesc și în Germania vocile care spun că în urmă cu doi-trei ani nici Germania nu s-a arătat solidară cu Grecia și Italia, atunci când aceste țări au fost năpădite de fluxul migranților veniți peste mare. Atunci, Germania a insistat asupra prevederilor Tratatului de la Dublin, simțindu-se foarte sigură în inima Europei. Tema solidarității europene a apărut abia în momentul în care această țară a fost afectată la rândul ei de faptul că prevederile Dublinului nu au mai fost aplicate de țările suprasolicitate din Sud. În același timp, din mai multe capitale ale UE se fac auzite voci care susțin că Germania nu poate să impună țărilor membre niște politici pe care aceștia nu le vor și că este problema Germaniei dacă are legi atât de atrăgătoare pentru refugiați încât nu este de mirare că aceștia se îndreaptă către această țară. Și, chiar dacă vor fi trimiși în alte țări membre în baza cotelor obligatorii, ei tot vor pleca în Germania, în momentul în care vor avea posibilitatea de a călători liber în comunitate.

 

Într-un interviu în Der Spiegel, Martin Schulz, care, dincolo de faptul că este președintele Parlamentului European, este german, spunea că nu a fost niciodată mai îngrijorat de starea UE ca acum. Dacă pe lângă criza refugiaților mai adăugăm criza datoriei Greciei, care practic e doar înghețată, și peste toate problema posibilei ieșiri a Marii Britanii din UE, avem o listă lungă de îngrijorări. Cum se văd aceste lucruri la Berlin? Auzeam formula unei Europe cu două viteze. A fost cumva repusă în discuție?

În momentul de față, opinia publică din Germania se concentrează asupra crizei refugiaților, iar clasa politică din această țară pare să se preocupe exclusiv de rezolvarea acestei crize. Reapar în discuție două formule care sunt invocate în astfel de situații de către politicienii germani: „scotocim în ceață“ (Wir stochern im Nebel) și, fiind în ceață, „circulăm numai în măsura vizibilității“ (Wir fahren auf Sicht). Și totuși, criza refugiaților se suprapune în Germania în momentul de față cu criza euro, departe de a fi rezolvată, dar și cu o criză a corupției în economia germană, legată de firmele Volkswagen sau Siemens, care ar putea afecta imaginea Germaniei, care până acum era una excelentă.

 

Tema Europei cu două viteze, care acum un an, doi ani era încă foarte actuală, nu se mai află în prim-plan. Este, de altfel, o teză mai veche, care a fost promovată pentru prima dată în 1994 de către Wolfgang Schäuble, împreună cu un alt politician al Uniunii Creștin-Democrate, Karl Lamers. În ultima vreme, s-a preconizat ideea că această departajare ar putea să fie operată între țările care aparțin zonei monedei euro și cele care nu îndeplinesc condițiile pentru a introduce moneda comunitară. Îmi amintesc că la un colocviu, acum doi ani, dacă nu mă înșel, am discutat despre aceasta într-un cerc în care era prezent, pe de o parte, un înalt funcționar din Ministerul de Externe german și un înalt oficial român. În România s-a înțeles că țara trebuie să aleagă între două feluri de riscuri - unul economic, ceea ce ar însemna ca economia românească să nu fie încă pe deplin competitivă, și altul politic, care ar atrage după sine rămânerea României în afara „cercului interior“, select, al Uniunii Europene. Dar tema nu am mai văzut-o în discuție în ultima vreme. Cum spuneam, avem alte probleme.

 

Care a fost impactul în Germania al atentatelor de la Paris, inclusiv din perspectiva crizei refugiaților?

În cazul conflictului din Siria, Germania a intrat în război pur și simplu pentru a-și demonstra solidaritatea cu Franța. Având în vedere riscurile legate de această decizie și lipsa unei strategii bine definite, nu pare a exista o altă motivație logică. Participarea la acest război cu o fregată și cu câteva avioane de recunoaștere alături de Franța este susținută de către toate partidele de guvernământ. Iar opoziția din Parlament este prea slabă pentru a fi luată în seamă. În schimb, mai toți specialiștii susțin că, din punct de vedere militar, această acțiune nu are șanse de succes, atâta timp cât se acționează numai cu bombardamente din aer. Până acum, Germania a fost, din fericire, scutită de atacuri teroriste precum cele din Franța, Statele Unite, Spania sau Anglia. Se pune întrebarea dacă, participând la acțiunile Franței, Germania nu ar putea să devină expusă la rândul ei unor astfel de atacuri. S-au făcut auzite și unele voci, e drept, puține, care consideră că prezența pe teritoriul țării a unui număr atât de mare de imigranți necontrolați și chiar necontrolabili ar putea spori pericolul atacurilor teroriste. Cert este însă, spun specialiștii, că Germania a intrat într-o aventură care nu se va termina repede și pentru care nu se întrevede o strategie de exit.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22