Pe aceeași temă
În urmă cu 10 ani aţi înfiinţat Institutul Român de Istorie Recentă. Ce a stat la baza ideii fondării acestui institut?
Am pornit de la convingerea pe care am dobândit-o lucrând în România, după ce am ieşit la pensie din diplomaţie, conform căreia ţara dvs. are nevoie cel mai mult de o confruntare cu trecutul său. Una dintre condiţiile necesare pentru acest lucru este cunoaşterea trecutului. Este ştiut faptul că, la vremea respectivă, nu fuseseră publicate lucrări cât de cât valabile despre istoria recentă a României din secolul XX, începând cu regimul autoritar de la sfârşitul anilor 30. Aveam deja în spate experienţa olandeză în acest domeniu: suntem încă urmăriţi de memoria Holocaustului oribil de eficient din ţara mea şi de cea a războiului din Indiile Olandeze de Est împotriva naţionaliştilor indonezieni – chiar în zilele noastre apar dezvăluiri noi în aceste cazuri. Mi-am dat seama că şi în România va fi la fel. Aţi avut parte de o perioadă mult mai lungă de nenorociri şi teroare şi cred că aceste aspecte trebuie aduse la suprafaţă şi făcute publice, nu neapărat în sensul tragerii la răspundere a eventualilor vinovaţi, cât mai ales al cunoaşterii faptelor.
Care a fost reacţia istoricilor români la iniţiativa dvs.?
Am discutat aceste convingeri ale mele cu oameni pe care i-am cunoscut aici la începutul anilor 90. Mulţi dintre ei mi-au împărtăşit opiniile, mai ales cei tineri, dar au existat şi cazuri când oameni importanţi, cu experienţă, mi-au spus că trecutul nu e interesant şi că ar trebui să privim spre viitor. Acestora din urmă le-am răspuns că trecutul nu poate fi ignorat.
Părerile tinerilor intelectuali mi-au întărit convingerea că ceva trebuie făcut în acest sens. Numai că ei nu ştiau cum să înfiinţeze un institut – nu aveau experienţă şi nici bani. M-am întors la exemplul olandez: guvernul exilat la Londra în cel de-al doilea război mondial a pus la punct un plan şi chiar în ziua eliberării de sub nazişti a fost înfiinţat unul dintre cele mai bune institute de studiere a istoriei recente. Aşa că le-am spus tinerilor români că voi căuta sprijin în Olanda. Până la urmă, după depunerea unor proiecte amănunţite, am primit un substanţial ajutor financiar din partea Ministerului Afacerilor Externe olandez pentru a înfiinţa la Bucureşti un institut de cercetare şi scoatere la lumină a istoriei recente, din 1938 până în 1990.
Aveam fondurile necesare, aşa că am început să căutăm oamenii potriviţi pentru acest institut, ceea ce nu a fost uşor. Dintre tinerii istorici, Florin Ţurcanu a muncit enorm şi m-a ajutat cu actele de înfiinţare – o adevărată corvoadă în haosul administrativ din anul 2000. Am înfiinţat o fundaţie, apoi am căutat să formăm un consiliu şi să găsim un director, ceea a fost foarte dificil, pentru că majoritatea istoricilor care s-ar fi putut ocupa de istoria recentă erau compromişi. Până la urmă, am găsit un istoric cu experienţă, pe Andrei Pippidi, care, deşi nu se ocupa de istoria recentă, avea un trecut ireproşabil. Andrei Pippidi a condus institutul timp de câţiva ani, după care a trebuit să găsim pe cineva mai tânăr. Între timp aveam şi un consiliu, în care se aflau oameni remarcabili – Dennis Deletant, Alexandru Barnea, Anca Oroveanu, plus câteva personalităţi din Olanda, Franţa, Belgia şi Germania, care veneau aici de câteva ori pe an ca să lucreze alături de noi şi să ne sfătuiască. Ştiţi că la începutul anilor 2000 arhivele nu erau aşa de accesibile ca acum, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să colectăm tot materialul pe care l-am putut găsi. În plus, am înfiinţat şi o bibliotecă.
Care a fost implicarea dvs. în activitatea institutului?
Principala mea sarcină a fost să am grijă ca institutul să nu se destrame. În anii aceia nu era foarte greu să legi parteneriate, dar era dificil să le menţii. Deseori aveam divergenţe legate de felul în care trebuia să ne rezolvăm problemele. Apăreau certuri, neînţelegeri între directorul institutului, colaboratori şi angajaţi. Mai era şi problema că eu nu locuiam în România şi veneam aici doar de două ori pe an.
Dar, în tot acest timp, am făcut progrese şi au apărut primele publicaţii în colaborare cu Editura Polirom. Apoi, mulţumită generozităţii părinţilor unuia dintre istoricii noştri, Armand Goşu, am publicat două anuare ale IRIR. În varianta nouă, revitalizată a institutului, avem în vedere publicarea unui al treilea anuar.
Spuneţi „varianta revitalizată a institutului“. După ce a fost foarte activ la început, IRIR a intrat într-un con de umbră. Ce s-a întâmplat?
Problema e că nu prea mai aveam bani. Am încercat din răsputeri să obţinem încă un grant din partea Olandei, prin acelaşi program MATRA, care ne finanţase în anul 2000, dar o reînnoire a finanţării era împotriva principiilor Ministerului Afacerilor Externe de la Haga. Aşa încât institutul a intrat în hibernare de prin 2005.
Revirimentul se datorează faptului că a apărut un actor nou pe scena institutului – Liviu Tofan, chemat de Marius Oprea de la München, care a luat sub aripa sa rămăşiţele IRIR. El a pus ordine în arhivele institutului şi a avut minunata idee de a iniţia campania pentru transferul pe suport digital al arhivei secţiei româneşti a Radio Europa Liberă. Campania Europa Liberă, Aici a fost un real succes şi în urma ei s-a strâns o sumă considerabilă de bani. Acum repornim institutul, căutăm un nou sediu şi vom numi un nou consiliu.
În zilele noastre, studiul istoriei recente a fost preluat de către instituţii ale statului – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus iniţial de Marius Oprea, iar acum de Vladimir Tismăneanu. Ce părere aveţi despre implicarea statului în studiul istoriei recente?
Unul dintre cele mai puternice principii pe care a fost fondat IRIR era independenţa sa. Mulţi nu au înţeles asta de la început şi se întrebau de ce să nu acceptăm, dacă ni s-ar fi oferit, ajutor financiar de la guvernul român. Reacţia diferitelor autorităţi ale statului faţă de IRIR, în primii 5 ani de funcţionare, a fost diferită. De exemplu, la început, ne-am bucurat de simpatia consilierului prezidenţial Zoe Petre, dar ulterior interesul autorităţilor s-a diminuat. Nu am reuşit să obţinem o reducere a chiriei pentru clădirea pe care statul ne-o pusese la dispoziţie în strada Matei Voievod, aşa că mare parte din bani se duceau pe chirie. Am încercat să vorbesc chiar cu premierul Năstase în acest sens, dar nu am avut succes. Dar, în afară de această încercare nereuşită, nu am căutat alte favoruri din partea autorităţilor, tocmai pentru a ne păstra independenţa. Venind în zilele noastre, ceea ce s-a întâmplat cu instituţii similare de studiu al istoriei recente este o dovadă că trebuie păstrată o independenţă faţă de politic în cel mai larg sens al cuvântului – preşedinţie, guvern etc. Motivul e simplu: în momentul în care pleacă de la putere formaţiunea politică de al cărei sprijin te-ai bucurat, acest ajutor dispare şi te poţi trezi în stradă!
Totuşi, la un moment dat, IRIR a acceptat o colaborare cu IICCR-ul lui Marius Oprea...
Am colaborat forţaţi de împrejurări, pentru că nu mai aveam fonduri şi eram obligaţi să părăsim sediul. Marius Oprea, care fusese unul dintre principalii noştri cercetători, ne-a spus să mergem la institutul pe care îl conducea şi ne-a oferit spaţiu pentru arhive şi bibliotecă, în condiţiile în care ne-a promis că nu se va atinge de programele noastre. Am fost nevoiţi să acceptăm, pentru că altfel IRIR ar fi dispărut complet.
Aveţi în vedere colaborări sau programe comune cu institutul condus acum de Vladimir Tismăneanu?
E posibil, dar subliniez că trebuie să fim foarte atenţi atunci când colaborăm cu un institut care e finanţat de guvern. După cum ştim, guvernele se schimbă şi am văzut deja ce se întâmplă. Din punct de vedere politic, studiul istoriei recente este foarte sensibil şi de aceea trebuie să luptăm pentru independenţa IRIR, pentru a nu fi acuzaţi că facem jocurile politice ale unui partid sau ale unui preşedinte.
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
* * *
Coen Stork
Ambasador al Olandei în România în perioada 1988-1993, Coen Stork este o figură emblematică printre occidentalii care au sprijinit disidenţa românească în vremea comunismului. După ce şi-a încheiat mandatul de ambasador şi a ieşit la pensie, s-a ocupat de diferite acţiuni din sfera Drepturilor Omului în România. În 2000, Coen Stork a înfiinţat, cu sprijin financiar olandez, Institutul Român de Istorie Recentă.
Proiecte actuale
Printre proiectele actuale ale IRIR se numără continuarea campaniei Europa Liberă, Aici, o şcoală de vară pentru masteranzi şi doctoranzi interesaţi de studiul istoriei recente, realizarea unui Muzeu al Dictaturii, reluarea apariţiei Anuarului IRIR şi un film documentar despre Afacerea Tănase-Haiducu din 1982, una dintre cele mai fascinante poveşti de spionaj şi intrigă politică ale Războiului Rece.
* * *
* COEN STORK este fondator al Institutului Român de Istorie Recentă
