DAN LUNGU: În România nu avem politici culturale de încurajare a creației contemporane

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, abordează o temă de actualitate: copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Cum aţi ales această temă şi cum aţi făcut documentarea pentru roman?

E un roman care se coace de mult... Vine dintr-o provocare veche, aceea de a scrie din perspectiva copilului, de a vedea lumea prin ochii lui. Mereu am fost fascinat de perioada copilăriei, de spontaneitatea și imaginația celor mici, de metamorfozele realității atunci când o privești prin lentilele inocenței. În volumele mele de proză scurtă, adesea apare câte un copil narator. Prin Fetița care se juca de-a Dumnezeu încerc să creez o lume, așa cum e văzută prin ochii Rădiței și filtrată prin sensibilitatea ei.

Cred că fiecare autor are panoplia lui de obsesii și simte când e momentul ca una dintre ele să devină primadona unei cărți. Se creează un context care aproape că te împinge să scrii un anumit roman. Eu am trăit acest sentiment de urgență când m-am apucat de În iad toate becurile sunt arse. Acum ori niciodată, mi-am spus. Dacă aș fi întârziat un an sau doi, nu aș mai fi putut scrie acea carte. La fel, acum câțiva ani, am simțit că e momentul potrivit pentru Fetița care se juca de-a Dumnezeu. Prezența cotidiană a propriilor copii atunci când scrii un roman despre copilărie e un mare cadou. Desigur, am apelat la jurnalul meu de creație, plin de observații și de idei, dar prezența fizică a copilăriei în atmosfera casei e un catalizator subtil, care m-a motivat și inspirat. Asta nu înseamnă că e o carte, în vreun fel sau altul, despre copiii mei. Am evitat în mod sistematic să povestesc întâmplări sau să folosesc replici ori scene reale din viața de familie, mi se pare imoral să fac asta. Cu ceva timp în urmă, am avut revelația că, de fapt, copiii mei au crescut incredibil de mult, că nu vor rămâne veșnic mici și că în curând toată prospețimea unei vârste se va rispi ca un abur. Atunci am știut că a venit vremea acelui roman pe care îl pregăteam de mult.

În roman sunt distincte vocile fetiţei şi ale mamei sale care lucrează în Italia, iar capitolele care le sunt dedicate alternează constant pe parcursul întregii cărţi, având o pondere aproximativ egală. Care este tema de la care aţi plecat în scrierea acestui roman: copilăria sau emigraţia?

Tema principală este cea a copilăriei, secondată de cea a pierderii inocenței și a maturizării traumatizante. Primul capitol, cu zoomul focalizat pe detalii, ne introduce în universul călduț-familial al Rădiței de dinaintea emigrației mamei, iar ultimul capitol este cel al efectelor secundare și al ieșirii forțate din magia copilăriei. Capitolele dedicate emigrației reconstituie contextul, în cercuri concentrice, în care are loc metamorfoza și developarea sensibilității infantile. Sunt capitole pentru care am folosit o documentare serioasă, făcută la fața locului, adică în Italia. Nu spun asta fiindcă ar conta în vreun fel pentru valoarea estetică a unui roman, ci pentru a răspunde curiozității legate de laboratorul romanului.

Așa cum ați remarcat, capitolele dedicate copilăriei alternează cu cele focalizate pe viața românilor din Italia, urmărind legăturile dintre cele două lumi și mai ales relația dintre Rădița și Letiția, mama ei. De asemenea, cele două șiruri de capitole sunt foarte diferite stilistic, dialogul lor sugerând destul de clar, sper eu, construcția raportului interior-exterior, psihologic-social, copil-matur. Mai există și o serie de inserții fantastice care au rolul lor bine gândit, însă nu voi devoala acum chiar tot.

„Nici Ministerul Culturii și nici Uniunea Scriitorilor din România nu au reușit să creeze un sistem de rezidențe, burse și granturi care să îi sprijine eficient pe creatorii contemporani.“

Un alt roman al dumneavostră, Sunt o babă comunistă!, a fost ecranizat de Stere Gulea. Există şanse să vedem şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu pe marile ecrane?

Așa este, Baba comunistă a avut această șansă, deși e o carte foarte dificil de ecranizat. În privința celui mai recent roman al meu, sunt mai mulți regizori care l-au citit și ar fi interesați, dar deocamdată nu am nicio propunere concretă.

Aţi scris romanul la Viena, în cadrul unei rezidenţe. Cât de importante sunt astfel de rezidenţe pentru un scriitor?

Am avut o rezidență de creație de șase luni la Museumsquartier, unde am scris cea mai mare parte a romanului. Practic, am avut un apartament în acel minunat complex muzeal din miezul Vienei, ceea ce la noi ar părea o blasfemie, căci muzeele sunt cvasisacralizate, nu ai voie să atingi nimic sau să vorbești tare... Camera de lucru era un cub mare, perfect alb, cu ferestre ce dădeau spre Mariahilferstrasse. Când scriu, îmi plac camerele spațioase, fiindcă am obiceiul să mă plimb, să cizelez fraza în minte și să mă plimb; asftel, într-o zi fastă, în care pot lucra și zece sau douăsprezece ore, fac kilometri întregi prin cameră. Nu este singura carte la care am scris grație unor rezidențe. Bună parte din Cum să uiți o femeie e scrisă la Villa Marguerite Yourcenar, iar din Sunt o babă comunistă!, la Paris. Pe de altă parte, scriu la fel de bine și la Botoșani sau la Iași, dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

În fine, ca să răspund la întrebare, pot spune pe pielea mea că rezidențele de creație sunt foarte-foarte utile. În primul rând, mă izolează de lumea cunoscută și îmi dau răgazul să plăsmuiesc personajele cărții și să locuiesc o perioadă doar eu cu ele, să le observ obiceiurile și să le testez psihologiile, reacțiile. În perioadele de creație, coabitarea cu personajele, care încep să capete realitate, să prindă carne textuală pentru mine e absolut obligatorie. Orice prezență străină nu face decât să perturbe ecosistemul literar al cărui echilibru se naște și să mă irite. Când scriu sunt urâcios și aricios, uneori insuportabil. Rezidențele îi scutesc pe cei de lângă mine de mutrele și capriciile mele. Plăcerea scrisului, dincolo de satisfacții luminoase, explozive sau lente, cumva egoiste, greu de împărtășit, e impregnată de o nervozitate mereu pe muchie de cuțit...

Apoi, rezidențele presupun, generic vorbind, un peisaj nou, ceea ce, în cazul meu, ascute simțul obsevației și mă ajută să găsesc detalii relevante pentru scenele pe care le construiesc. În fine, în ordinea socializării literare, în unele rezidențe ai șansa de a întâlni scriitori străini, cu background cultural diferit, alimentați de alt canon, diferențe care dau naștere la discuții stimulative.

E mare păcat că în România nu avem politici culturale de încurajare a creației contemporane. Nu există un program funcțional și coerent în acest sens, așa cum erau, pe vremea lui Horia-Roman Patapievici, programele Institutului Cultural Român pentru promovarea culturii românești în străinătate, care rămân un etalon de profesionalism și viziune. Nici Ministerul Culturii și nici Uniunea Scriitorilor din România nu au reușit să creeze un sistem de rezidențe, burse și granturi care să îi sprijine eficient pe creatorii contemporani. Nu spun să fi dezvoltat astfel de proiecte pentru autorii străini, așa cum se întâmplă în Germania, Franța sau Austria, ci măcar pentru cei autohtoni.

Sunteţi directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi. Ce ne puteţi spune despre activitatea instituţiei pe care o conduceţi?

Pe 1 februarie s-au împlinit doi ani de când am venit director la MLR Iași. Este prima mea funcție de management și în acest timp ani am descoperit deliciile legislației românești în materie de administrație culturală, muzee, finanțare etc., precum și ale mentalităților din instituțiile de stat. Au fost doi ani foarte complicați, în care am încercat să revitalizez și să modernizez activitatea și imaginea instituției. Nu e un secret pentru nimeni, adesea în muzeele literare sunt angajați, ca muzeografi sau pe alte posturi, scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți, dintre care unii se cred, inevitabil, geniali. Nu e un secret pentru nimeni că unora dintre ei le e greu să înțeleagă că muzeele nu sunt instituții de asistență socială și nici măcar rezidențe de creație, că expozițiile temporare nu sunt destinate cărților proaspăt publicate de către angajații instituției, că evenimentele culturale ale muzeului nu sunt pentru a-și declama ei versurile și a încasa, eventual, drepturi de autor, că muzeul nu le poate face delegație și nici deconta drumul pentru a participa, ca autori, la festivalurile literare, că în relația cu patrimoniul și cu publicul, e mult mai bine ca muzeograful, fie el și scriitor, să nu-și trădeze sensibilitățile bahice. Așadar, pentru început, a trebuit să explic aceste lucruri. Unii s-au supărat și au plecat, alții s-au supărat și au rămas, iar alții au înțeles corect regula jocului.

Abia după aceea m-am putut ocupa de viziunea mea asupra muzeului, ca instituție vie, deschisă, „desacralizată“, care valorifică în mod creativ, profesionist şi fără prejudecăţi patrimoniul cultural, susţine şi promovează creaţia contemporană, se implică în problemele comunităţii şi reprezintă un vector al construcţiei identităţii colective. În acest sens, am recurs la o serie de programe și proiecte, dar nu le voi pomeni pe toate aici. În primul rând, pentru a împrospăta atmosfera, am îndesit substanțial numărul expozițiilor temporare. Dintre acestea, aș aminti Cărți de buchisit de la Bojdeuca Ion Creangă (expoziție de manuale școlare vechi, de la 1816 până la 1935), Fețele necunoscute ale lui Cezar Petrescu de la Casa Pogor (expoziție de portrete grafice realizate de scriitorul și gazetarul Cezar Petrescu) sau expoziția Artiști fotografi ai secolului al XIX-lea, început de secol XX de la Muzeul „Mihai Eminescu“ – Colecția „Istoria teatrului românesc“, care a prezentat o selecție de portrete ale marilor familii regale, personalități românești și europene de la 1850 și până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Un proiect expozițional de succes l-a constituit Copilăria părinților noștri, prin care s-a reconstituit atmosfera vieții cotidiene din perioada comunismului. Noutatea a constat în faptul că expoziția a fost concepută de către liceeni – de la alegerea temei și strângerea obiectelor până la promovarea evenimentului și realizarea ghidajului. Proiectul participativ a avut ca rezultat o expoziție intens vizitată, itinerantă, care în 2015 va ajunge în Spania și Germania. Un mare succes l-a înregistrat expoziția de gravuri Rembrandt, compusă din lucrări reprezentând Scene biblice, adusă în timpul FILIT-ului de anul trecut.

Pentru a apropia publicul tânăr, dincolo de expoziția exeperimentală pomenită, am transformat parcul Casei Pogor într-un Parc al Lecturii, unde a fost instalată o rețea de internet wireless cu acces gratuit și, de asemenea, este încurajat cititul în aer liber prin amenajarea unor rafturi de cărți puse la dispoziția cititorilor. În general, spațiile extramuzeale au fost revitalizate prin evenimente (festivaluri, concerte, ateliere) și transformate în puncte culturale alternative; de pildă, MLR este cel care găzduiește Street Delivery la Iași.

În vederea facilitării accesului la muzeele literare ieșene pentru toate categoriile sociale, diversificării tipurilor de participanți și deschiderii instituției către societate, începând din februarie 2014, în prima duminică din lună este gratuită intrarea la toate muzeele componente ale MLR Iași (printre care Bojdeuca lui Creangă, Casa Pogor, Casa Dosoftei, Muzeul „Mihail Sadoveanu“, Muzeul „George Topîrceanu“, Vila Sonet ș.a.).

Pentru a încuraja creația contemporană și a sprijini cercetarea, MLR Iași a lansat Festivalul Internațional de Literatură și Traducere – FILIT, Școala de bune maniere literare – cursuri de creative writing (poezie, proză, reportaj, text dramatic, scenariu de film etc., unde i-au avut ca „profesori“ pe Emil Brumaru, Oltița Cîntec, Petru Cimpoeșu, Viorel Ilișoi, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici etc.), programul de Rezidențe FILIT pentru traducătorii străini, precum și programul de burse și rezidențe de cercetare științifică privind istoria și viaţa culturală a Iaşiului.

În anul 2013 a fost înființată Editura Muzeelor Literare, care, în mai puțin de doi ani, a adăugat în portofoliu 33 de volume de Ion Creangă, Mihai Eminescu, G. Călinescu, I.L. Caragiale, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Al.I. Odobescu, Mite Kremnitz, Iacob Negruzzi etc., precum și traduceri profesioniste în diverse limbi din operele clasicilor români.

În fine, rezultatele se văd, iar eu sunt foarte mulțumit: numărul vizitatorilor a crescut cu 30%, notorietatea muzeului e pe trend ascendent, iar imaginea la nivel național și internațional este tot mai bună.

De mai bine de o jumătate de an, Muzeul Literaturii Române din Bucureşti nu are un sediu. Ţineţi legătura cu colegii din Bucureşti? Colaboraţi în vreun fel?

Este inadmisibil ceea ce li s-a întâmplat. Am vorbit chiar de curând cu d-l Ioan Cristescu și am făcut niște planuri de bătaie, urmează să vedem cum le punem în practică.

În ultimii doi ani aţi organizat la Iaşi Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT). Care e povestea din spatele acestei iniţiative şi cum au decurs cele două ediţii?

FILIT este unul dintre proiectele care m-au convins să vin la MLR Iași. Doar din această poziție se putea face un festival mare, profesionist, internațional, care să pună Iașii pe harta evenimentelor literare europeane, așa cum visam de ani buni împreună cu Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici. Proiectul a găsit sprijin ferm în persoana lui Cristian Adomniței, președintele CJ Iași, un adept al proiectelor îndrăznețe, care ne-a promis că se luptă pentru finanțare doar dacă facem un festival mare, cel mai mare din țară, cu șanse de a deveni cel mai important din această zonă a Europei. Am promis, am primit un buget neobișnuit pentru festivalurile literare din România și ne-am luat o responsabilitate uriașă pe umeri. Dacă nu ieșea impecabil de la prima ediție, nu mai exista o a doua. S-a muncit pe brânci, înconjurați fiind de o atmosferă sceptică și un sistem birocratic ostil.

„Tema principală este cea a copilăriei, secondată de cea a pierderii inocenței și a maturizării traumatizante.“

În fine, a trecut cu (foarte) bine prima ediție. „Este deja, la prima sa ediție, cel mai important festival literar din Europa de Est“ a scris El País. „Un eveniment literar de asemenea anvergură și de o asemenea croială europeană n-a mai existat vreodată în România“, a scris Frankfurter Allgemeine Zeitung. Minunat, desigur ! Numai că, după ce a trecut euforia reușitei, am realizat că trebuie să facem și a doua ediție. Ați ridicat ștacheta prea sus, ce o să mai faceți anul viitor?, am fost compătimiți. Din nou, stres și muncă pe rupte. „Anul trecut a fost perfect, dar anul acesta a fost mai bine“, este cel mai frumos compliment pe care l-am primit după cea de-a doua ediție. Pe scurt, în cei doi ani au fost peste 60.000 de participanți la sute de evenimente cu autori de primă mână (aș fi nedrept să dau doar câteva nume, ele pot fi găsite pe site-ul festivalului - www.filit-iasi.ro), iar ecourile în presa națională și internațională au depășit și cele mai secrete așteptări ale noastre.

Ce vă propuneţi pentru ediţia din acest an?

În primul rând, să păstrăm standardele de la primele două ediții. Anul acesta, festivalul se va desfășura între 30 septembrie și 4 octombrie, cu structura de anul trecut (Casa FILIT, Casa Poeziei, Serile FILIT, Scriitori în licee, Bookfest – ediție specială, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte). Desigur, peste an se vor desfășura Rezidențele FILIT pentru traducători străini. Inevitabil, vor fi și câteva surprize. Plăcute, evident!

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU