Dan Serban: Este o rezistenţă a sistemului care nu vrea să se schimbe nimic

Era desfiinţarea unor spitale o necesitate? Sunt argumentele în favoarea desfiinţării spitalelor suficient de solide?
În primul rind, vorbim din punct de vedere al indicelui de performanţă: câte servicii medicale şi de calitate se făceau în spitalele respective. Dacă ne ducem spre statistică, atunci, din 480 de spitale de stat câte are România, numai 130 furnizează 93% din serviciile medicale necesare românilor. Celelalte 350 lucrează cu 7% din bugetul pe spitale şi acolo, în principiu, nu se face medicină, ci doar se redirecţionează pacienţii. Ori nu au medici, ori nu au încadrările necesare, ori specialităţile sunt deficitare, nu numai prin lipsă de personal, ci şi prin modul în care sunt pregătiţi cei care ar trebui să asigure serviciile medicale. În afară de asta, sunt cheltuielile pe care Ministerul Sănătăţii le face pentru aceste spitale şi pentru care nu se returnează serviciul medical care ar fi de aşteptat. Mai e şi o problemă de mentalitate. Românul crede că el are dreptul să aibă spital imediat după ce iese din curte. Nu e bun un dispensar sau o policlinică. El crede că numai spitalul îl poate rezolva, mentalitatea este că boala lui e neapărat de spital, că e cea mai gravă şi că numai un medic de spital poate să o rezolve.

Dar dincolo de această mentalitate, realitatea e că nici policlinici, nici cabinete nu prea există în mediul rural.
Sau nu sunt accesate. Nu există, să zicem, sâmbătă şi duminică şi pentru asta se încearcă să se facă acest contract cadru de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru a impune permanenţa. Eu sunt un om care lucrează în spital, inclusiv la camera de gardă. Din 150 de prezentări pe zi, dacă sunt 10 internări serioase. Restul sunt chestii de policlinică sau pe care le poţi rezolva cu medicul de familie.

Cu toate acestea, spitalele aveau o „utilitate“ pentru oamenii din zonă. Asigurau un serviciu măcar pentru afecţiunile minore sau medii.
Eu cred că aceste spitale, nu ştiu situaţiile tuturor celor 67, aveau în primul rând o siglă pe care scria „spital“, dar ele nu făceau servicii medicale la nivel de spital. Se făcea un soi de protecţie socială sub sigla spitalului, a Ministerului Sănătăţii. Asta e realitatea. Şi rezistenţa asta de a elibera spitalul, de a te externa arată aceeaşi situaţie. Mai e ceva, până acum trei luni spitalele din România erau pline de gândaci, de pisici, infecte, cu o lipsă mare de medici şi asistente, care plecau în străinătate, aşa striga toată lumea. Şi, dintr-o dată, când s-a pus problema să le închizi, au devenit nişte zâne, toate au fonduri europene, peste noapte toate fac servicii de calitate şi toată populaţia din zona respectivă regretă că se desfiinţează spitalul, dar pe care nici ei nu-l accesau, în realitate. Dacă voiau un serviciu de calitate sau aveau o afecţiune mai gravă nu se duceau în spitalele acelea, ci tot la spitalul judeţean. Nu se înţelege un lucru: spitalele propuse pentru desfiinţare nu-şi mai meritau titulatura de spital, ca dovadă că 80% din cazuri erau redirecţionate. Majoritatea acestora au cheltuieli pe resurse umane de peste 90%. De unde mai au atunci bani pentru materiale sanitare, pentru medicamente, pentru întreţinerea clădirii, lumină, dezinfectante, când au peste 90% cheltuieli pentru resurse umane? Ce serviciu medical mai poţi face fără niciun leu?

Să spunem că, într-adevăr, aceste spitale trebuiau închise. Problema este de procedură, modalitatea concretă este cea care a vexat. Nu pare să fi existat planificare, o strategie coerentă.
Discreditarea a fost dată de modul în care s-au prezentat anumite situaţii. Ministerul Sănătăţii şi-a făcut datoria şi a anunţat încă din ianuarie, a fost transparenţă legislativă. Hotârărea de guvern a ieşit la începutul lunii martie. Deci, se anunţase de la începutul lui martie că la începutul lui aprilie nu mai pot fi finanţate de Casa Naţională, că nu mai trebuie să facă internări. Dar a existat o rezistenţă uriaşă, n-au vrut să externeze pacienţii, mai mult, au mai şi internat pacienţi, deşi nu mai aveau voie şi ei ştiau lucrul acesta. A existat rezistenţa omului de acolo, care a spus: „nu vreau să plec de aici, eu vreau să mor medic sau asistent aici“.

Vreţi să spuneţi că, de fapt, este vorba de o opoziţie a sistemului, şi nu de o proastă organizare, aşa cum a părut?
Eu vă pot spune că la Caritas, unde cunosc foarte bine situaţia, cu câteva zile înainte s-a stabilit care sunt pacienţii şi unde pleacă ei, în aşa fel încât „evacuarea“ asta, care a fost arătată la televiziuni ca fiind cumplită, s-a făcut pentru toţi pacienţii într-o oră, cu maşini cu tot. Da, este o rezistenţă a sistemului pe care o vedem peste tot, nu numai în sănătate. Nimeni nu vrea să se schimbe nimic. Dacă nu se făcea acum, cât ar mai fi trebuit să dureze? Încă 5 ani? Tocmai ideea de a o prelungi prea mai mult risca să ducă la distrugerea acestui proces. Pe de altă parte, evacuarea s-a făcut respectând drepturile pacientului, respectând calitatea îngrijirii. Am văzut spunându-se cum au fost luaţi copiii cu incubatoare şi transferaţi în alte spitale. Păi, cum trebuiau transportaţi copiii ăia? Nu în incubatoare? Când are două zile de la naştere şi e prematur? Cum să-l transporţi? Câtă vreme s-a ţinut cont de starea de sănătate a fiecăruia, a adultului, a copilului, a prematurului şi au fost luaţi, fiecare, şi transferaţi acolo unde îşi puteau găsi alinarea şi rezolvarea situaţiei medicale, care a fost problema? Ce contează că transfer 5 sau 10 oameni, atâta vreme cât i-am transferat corespunzător?

De ce nu s-a aşteptat întâi să fie acreditate spitalele şi, în funcţie de asta, să le desfiinţeze?
Acreditarea este un proces care stabileşte calitatea instituţiei în sine, a spitalului, din punct de vedere economic, resurse umane, informatică, capacitate de conducere, securitatea populaţiei, din punct de vedere al dreptului pacientului şi al serviciilor pe care le oferă. Când noi evaluăm un spital, avem în vedere toate aceste puncte. Ministerul Sănătăţii, care, potrivit legii, organizează activitatea sistemului sanitar în România, are voie să intre şi să verifice orice spital, înainte de Comisia de Acreditare. Comisia stabileşte calitatea serviciului, spune că serviciul ăsta e de 3 stele sau 5 stele sau 0 stele. Dar şi MS are voie să facă evaluarea lui şi ştia mai bine ce cheltuieli are acolo, câţi pacienţi se duc şi câţi migrează de acolo.
De la 1 ianuarie s-au înscris în proceduri de acreditare până în momentul acesta 240 de spitale. Au o perioadă de 5 ani în care pot solicita acest serviciu de acreditare. După 1 mai, probabil că vor fi primele echipe de evaluatori care vor merge în spitale.

Care vor fi primele spitale unde veţi trimite evaluatorii?
Spitalul Cantacuzino, care a făcut toate actele premergătoare, Spitalul Militar din Cluj, un spital privat din Baia Mare, spitalul din Moineşti. Înscrierea în procedura de acreditare este legală şi obligatorie până la 1 iulie, când trebuie să se înscrie toate spitalele. Asta nu înseamnă că am început acreditarea. Ea începe în momentul în care spitalul a plătit pentru procedura aceasta, în care şi-a făcut fişa de autoevaluare şi apoi am trimis eu oamenii. E un proces lung. Eu trimit oamenii, care stau acolo 7-10 zile, depinde cât e spitalul de mare, fac un raport scris, raportul scris se negociază între spital şi echipa de evaluare. Pe urmă se stabileşte raportul final, care trece prin filtrele noastre şi ajunge la Consiliul de administraţie, organul colegial al Comisiei.

Ce probleme întrevedeţi la comasare?
Ministerul s-ar putea să aibă o problemă la comasare. De ce? Pentru că principala motivaţie pe care MS a evidenţiat-o a fost: am scăpat de echipa de conducere din fruntea spitalului şi facem economii. Problema are însă şi un revers. În momentul în care ai comasat prea multe spitale, pentru ca să măreşti paleta de servicii medicale, atunci s-ar putea să nu poţi controla spitalul. Un caz concret e la Ploieşti. Dacă tu ai deja 4 spitale şi mai primeşti 3 spitale şi spitalele tale sunt deja la un nivel de sute sau o mie de pacienţi, nu ştiu exact, spitalul judeţean oricum e foarte mare, şi mai aduci spitalul de ginecologie, spitalul de pneumoftizio, de infecţioase, oricum trei clădiri, şi tu ai un sediu în mijlocul Ploieştiului, numai ca să ajungi să le verifici şi să treci pe la toate aceste spitale îţi trebuie foarte mult timp. Deci s-ar putea ca acest câştig financiar pe care îl ai desfiinţând postul de manager de spital, de director medical, de director de îngrijire s-ar putea să se răsfrângă negativ asupra calităţii serviciului pe care îl oferi.

Interviu cu DAN ŞERBAN, preşedintele Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, realizat de ANDREEA PORA.

Citeste si despre: desfiintarea spitalelor, acreditarea spitalelor, comasare, rezistenta la reforma, sistemul sanitar.