IOANA PÂRVULESCU: "Mă doare cel mai mult prostia oamenilor inteligenţi"

Specia literară numită „viaţă“, aşa cum aţi „botezat-o“ la moment dat, unde aţi început-o? Sau, mai precis, unde v-a început?

Debutul în viaţă seamănă pentru mine cu cel literar. Arghezi spunea că redebutează de câte ori reîncepe o pagină albă. Mie mi se pare că intrăm iar în viaţă de câte ori câte un important eveniment istoric sau personal ne schimbă cursul vieţii. De câte ori dobândim conştiinţa că de-acum înainte e altfel. Este un lucru pe care am încercat să-l prind şi în romanele mele, în care personajele ajung pe neaşteptate dintr-o lume în alta, exact aşa cum se întâmplă, în fond, şi cu viaţa noastră. La mine, debutul absolut s-a petrecut la Braşov, lucru pe care-l consider o favoare a sorţii, şi se leagă de o casă veche, al doilea noroc. În fine, era o casă cu cărţi şi cu copii, eu eram a patra dintre copiii casei, aşa că am intrat direct în jocurile şi cărţile celor mai mari. Am atât de multe de spus despre copilăria la Braşov, încât îi voi dedica un roman.

Aţi publicat deja un fragment din el, în volumul Casele vieţilor noastre. Vorbiţi-ne puţin despre romanul proiectat – Inocenţii. Se petrece cumva în fostul oraş Stalin, cum a fost numit Braşovul prin anii ‘50?

Din fericire, chiar în anul naşterii mele, oraşul a revenit la numele lui vechi, statuile lui Stalin fuseseră dărâmate mai de mult, aşa că eu n-am ştiut, până foarte târziu, nici măcar cum arată acest sinistru individ. Am crescut, iar aici e meritul părinţilor şi al celorlalte rude din casă, dar şi al obiectelor din ea, într-o atmosferă de Mitteleuropa. Romanul e legat de oameni şi de întâmplări pe care, cu ochii copilului, dar chiar şi cu cei de acum, ai adultului raţional, le-aş putea socoti miraculoase sau măcar ieşite din comun. Copiii au acest privilegiu, să se întâlnească în drum cu neobişnuitul, straniul, miraculosul. E vorba apoi de oameni şi de lucruri care abia acum îşi dezvăluie pentru mine înţelesul deplin, partea dramatică. Şi aş mai putea să adaug că relatările de acolo sunt pe deplin adevărate şi în acelaşi timp inventate, adică ficţiunea şi realitatea se îmbină cum numai în mintea copiilor se întâmplă foarte firesc.

Faptul că scriaţi balade la opt ani v-a influenţat actuala carieră?

Ei, nu scriam balade, nu exageraţi! A fost una singură, da, acesta e debutul meu absolut. Aici e iarăşi un fapt cu o simbolică aparte: eu n-am scris balada asta, ci am compus-o în gând, am ţinut-o minte, iar pe caiet am transcris-o abia după vreo doi ani. Spun că e simbolic pentru că, lucru de care n-aveam habar, acesta e un mod de a scrie în societăţile totalitare. La mine, desigur, nu era vorba de nimic subversiv, e doar o potriveală care m-a pus pe gânduri. Am mai avut o perioadă în care am scris în gând, în perioada navetei, când, strivită în înghesuiala din „rata de Roata“, îmi ocupam mintea cu ceva plăcut. Nu pot spune că mi-a influenţat cariera, cu atât mai mult cu cât eu nu visam să fiu scriitor şi, când a fost să aleg ceva serios, am vrut să fiu arheolog, ca Schliemann, aşadar aveam o viziune romantică asupra acestei meserii.

„Meseria de scriitor începe să semene cu cea de salvamar: să salvezi cuvintele de la înec, salvând astfel gândirea şi frumuseţea.“

Aţi mai tânjit, în secret, după visul de a deveni arheolog?

Da, categoric, şi nu în secret. De câte ori aud că un arheolog a mai descoperit ceva important, ciulesc urechile. Mă interesează toate ştirile de acest fel, le urmăresc, mă documentez, de pildă, recent, acum câteva luni, s-a făcut o mare descoperire în Grecia, la vechiul Amphipolis, iar cea care s-a ocupat de excavări a fost doamna Peristeri (întâmplător ştiu că numele ei înseamnă „Porumbiţa“). E o preocupare a mea care nu duce nicăieri. Dar sunt aici urmele unei vieţi ale mele netrăite, pe care aş fi putut-o avea dacă aş fi făcut „cealaltă alegere“. Iar atunci, probabil, mi-aţi fi luat un interviu în care să mă întrebaţi despre cercetările mele arheologice şi despre cum aş fi renunţat la meseria de scriitor.

Dumneavoastră v-aţi dus însă la Litere. Aţi compus, la un moment dat, în România literară, un ghid amuzant, destinat studenţilor care au nimerit din greşeală la Facultatea de Litere. Ne puteţi da mai multe amănunte despre conjunctura în care aţi hotărât să formulaţi un asemenea „ghid“? Nu pune într-o lumină prea bună viitorul limbii române...

Am constatat cu tristeţe că, în loc să vină la Litere din vocaţie (pentru că e o facultate care ţine de o înclinaţie naturală şi de pasiunea pentru citit), multe dintre studentele noastre – spun studente, pentru că ele domină – veneau şi mai vin încă „prin eliminare“, pentru că nu sunt în stare de altceva şi li se pare că „la română e mai uşor ca la matematică“. Sigur că într-un fel e mai uşor, dar, dacă n-ai pasiune, degeaba vii. Sunt studente care ajung la masterat şi vorbesc cu „am decât...“ sau cu alte grozăvii de acest fel, ca să nu mai spun de scris. Chiar acum corectez lucrări de la anul III şi unele sunt de necrezut. Din fericire, la altele văd o frumoasă evoluţie şi ceva promiţător. Dacă ar fi după mine, aş reintroduce un examen greu de admitere, ca să nu mai vină oricine. Sau, altă variantă, aş lăsa pe oricine să vină în anul I, dar n-ar trece examenele de sfârşit de an decât cei foarte buni, aş face o triere puternică, din mers. Eu am avut ore şi înainte de ‘89, când eram obligaţi să-i trecem pe toţi analfabeţii şi, dacă nu-i treceam noi, o mână nevăzută îi trecea în locul nostru... Din fericire, nu toate generaţiile sunt aşa, lucrurile se mai schimbă de la an la an. Dar e o satisfacţie şi când vezi o creştere a interesului. Cea mai gravă e problema limbii, care tinde spre un nou limbaj de lemn. Orice cuvânt savuros, cu sevă, orice cuvânt expresiv e resimţit drept „caraghios“ şi evitat cu mare grijă de mulţi studenţi. Dovadă că nu citesc cărţi, pentru că, dacă ar citi, literatura i-ar familiariza cu o limbă bogată şi plină de culoare.

Cum aţi trecut prin perioada comunistă? V-a marcat cumva?

Într-un sens, noi, care am trecut prin comunism, am dobândit un al şaselea simţ: recunoaştem răul mai uşor! E un fel de alarmă care ne sună în cap şi în trup, de câte ori vedem semnele ştiute: îngrădirea libertăţii, limba de lemn, găunoşenia unor declaraţii, nedreptatea, prostia politică. Am ascultat în decembrie la Radio Cultural, un post excelent, multe emisiuni pe tema asta, iar la una am auzit cu înfiorare, într-o înregistrare din comunism, o frază dintre cele care ne asasinau de dimineaţa până seara şi care formau peisajul nostru sonor zilnic de atunci: „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, însoţit de tovarăşa Elena Ceauşescu, de alţi tovarăşi de partid şi de stat, strânşi uniţi în jurul partidului de o dragoste fierbinte...“. Uitasem! O, da, „dragostea fierbinte“ a tovarăşilor! Ce grotesc! Asta auzeai de Crăciun, de Anul Nou, în ianuarie, când erau zilele „tovarăşilor“. Celor care spun că regretă timpurile alea le-aş pune o săptămână, de dimineaţa până seara, fraze ca asta. De curând, fiind mai mult timp într-un spital, alături de mama, am fost şocată să văd că fizioterapeutul, un tânăr frumuşel, despre care ţi-ai fi spus că e mai informat, a întrebat cu toată candoarea: „Chiar era rău pe vremea aia?“. Cineva din salon, o femeie admirabilă dintr-o mică localitate de lângă Braşov, o femeie dintr-o bucată, bună la suflet, care citise uimitor de multă literatură de închisoare, i-a povestit fără menajamente despre atrocităţile din închisori, cum erau puşi oamenii să-şi mănânce fecalele şi tot restul. I-am spus şi eu tânărului cine ajungea acolo şi pentru ce „fapte“ era pedepsit, de la omitere de denunţ până la grozăvia că a citit o carte în franceză sau că a purtat pălărie, la care el a replicat cu încăpăţânare şi idei primite de-a gata: „Da, în închisoare era rău, într-adevăr, dar dacă au comentat? N-ar fi trebuit să comenteze...“. Mărturisesc că m-a lăsat cu gura căscată... După 1990, am rămas cu intoleranţa la frig, mai ales, dar şi la foame, mereu le povestesc celor care-mi spun că „era mai bine înainte“ că eu am plâns o dată de foame în perioada navetei, când am constatat, acasă, că un amărât de pilaf pe care mi-l cumpărasem de la „Gospodina“ la întoarcerea în Bucureşti, seara, după o zi grea, era stricat, deci a trebuit să mă culc complet nemâncată – nu mai aveam absolut nimic şi nu mâncasem nimic. Avusesem multe ore de şcoală, 6-7, şi 4 ore pe drum: mă sculam la 5 dimineaţa, autobuz, metrou, autobuz la dus, autobuz, metrou, autobuz la întors, toate astea în picioare, iar la 7 seara ajungeam acasă. Am observat în ultimele săptămâni din 2014, când s-a vorbit atât de mult de libertate, că numai cei care n-au avut-o o preţuiau şi o înţelegeau cum trebuie.

Care a fost „momentul de graţie“ din viaţa Ioanei Pârvulescu?

Social vorbind, a fost căderea comunismului, când oameni aproape necunoscuţi se îmbrăţişau pe stradă. A fost ca o minune, una dintre acele minuni de care au parte cei necăjiţi. Îmi pare atât de rău că noi toţi nu aveam experienţă în folosirea libertăţii şi că am lăsat să treacă acel unic moment de adevăr şi de limpezire a apelor... În viaţa cealaltă, sufletească, intimă, am avut mult mai multe asemenea secvenţe uimitoare, în care m-am simţit de-a dreptul ocrotită şi care mi-au dat putere în celelalte încercări – din păcate numeroase. Sunt poveşti pe care le voi spune cândva, dar nu într-un interviu, vă rog să mă iertaţi.

Sunteţi un om credincios?

Îmi amintesc de o emisiune duminicală a lui Iosif Sava, care l-a întrebat pe Mircea Dinescu acelaşi lucru, iar el a răspuns: „Asta e o întrebare prea intimă. Mai bine mă întrebi dacă-i sunt credincios soţiei mele“. O să răspund totuşi. Sunt. Dar excesele în această zonă, fanatismul religios şi chiar bigotismul mă înspăimântă la fel ca orice alte excese. Iar azi exact acestea lovesc, doar vedeţi ce se întâmplă în lume...

Vă plac Titu Maiorescu, Thomas Mann, Caragiale, Creangă, paşoptiştii şi câţi alţii... Care este însă scriitoarea preferată? Aţi avut sau aveţi vreun model?

De curând mi-am dat seama că modelul feminin ar trebui să fie pentru noi, românii, Monica Lovinescu. Un om pur şi simplu curat şi luminos cum nu ştiu câţi alţii au fost, o persoană care chiar s-a sacrificat fără s-o oblige la asta vreo funcţie sau vreun om. Recomand Jurnalul esenţial realizat de Cristina Cioabă din cărţile ei, ca să vă convingeţi. Recunosc că la părerile despre oameni s-a întâmplat să greşească, totuşi era gata să-şi revizuiască opiniile, doar era fiica criticului „revizuirilor“. Din literatura universală îmi plac în mod deosebit Sei Shōnagon şi Wisława Szymborska, dar şi autoare de azi mult mai frecventate, ca Tracy Chevalier, doar cu unele romane, însă.
 

Ce vă face fericită?

Să râd din toată inima împreună cu familia sau prietenii şi, în genere, intimitatea. Am groază de mulţimi şi n-o să mă găsiţi niciodată serbând Anul Nou în frig, în piaţa publică, între răcnete. Cel puţin aşa sper.

Ce vă întristează cel mai mult?

Aş spune şi eu, cum a spus-o înaintea mea un om cu mult mai deştept, că prostia mă doare. Dar pe mine mă doare cel mai mult prostia oamenilor inteligenţi, care-şi fac lor înşile rău şi ţie la fel, fără motiv, fără sens, fără milă. Asta doare... Şi, în aceeaşi ordine de idei, suferinţa celor apropiaţi. Şi pierderea prietenilor, în viaţă sau în moarte.

O să vă readuc la realitate. Traversăm ceea ce pare o nesfârşită tranziţie, în care fiecare se gândeşte la propria persoană, închinându-se la „zeul ban“... Cum vedeţi România în viitor?

„La trecutu-ţi mare, mare viitor.“ Din păcate, noi trăim în plin prezent, un prezent mic.

Educaţia şi cultura îl pot salva pe român de la degradare?

Educaţia şi medicina şi justiţia, plus organizarea. Am impresia că dezorganizarea aduce la noi mai mult rău decât orice altceva, e virusul care ne omoară, şi că simpla organizare în toate domeniile româneşti ar face minuni. Nu ştiu cum putem să fim atât de haotici! Şi ar mai trebui să ne salvăm limba. Eu aş trage un semnal de alarmă, aşa cum se spune despre subţierea stratului de ozon sau despre topirea gheţarilor. Mi se pare că se subţiază stratul de ozon al limbii române şi nu pot să vă spun cât de îngrozitor mi se pare asta. Se topesc gheţari nevăzuţi şi ne îneacă vorbele, creează grave dezechilibre eco-lingvistice. Meseria de scriitor începe să semene cu cea de salvamar: să salvezi cuvintele de la înec, salvând astfel gândirea şi frumuseţea.

Ce planuri de viitor aveţi?

Să primesc tot ce mi se întâmplă cu simplitate. S-o ajut pe mama să se vindece. Să nu-mi îngrop talanţii sau ce-o mai fi rămas din ei. În această ordine.

Interviu realizat de FLORIAN SAIU