Pe aceeași temă
De ce aţi ales medicina de urgenţă?
Este pasiunea mea. Medicina de urgenţă este un domeniu care m-a atras de mult şi despre care simt că nu este o muncă, ci mai mult o plăcere.
Pe la jumătatea anilor 90, cred că 1994 sau 1995, am început să văd la televizor, tot mai des, o persoană îmbrăcată în combinezon roşu, în locurile în care se întâmplau accidente. Pentru mine aşa a început SMURD. Pentru dumneavoastră cum a început?
A început printr-o iniţiativă, pentru care am avut oameni care m-au sprijinit, la Mureş. Vorbim de oameni cum ar fi profesorul Mircea Chioreanu, fostul şef al Clinicii de Terapie Intensivă, colonel Liviu Micu, fostul comandant al pompierilor, şi mulţi colegi care au acceptat să lucreze ca voluntari şi să facă ceva care era, mai întâi, o idee, apoi ceva care a reuşit să trăiască şi să evolueze. SMURD a început în 1990, a continuat să funcţioneze şi să evolueze până în ziua de astăzi. Încă putem să zicem că este în evoluţie. E adevărat că, în ultimii 3-4 ani, este mult mai evident şi mai vizibil pe plan naţional.
Dar mi-aduc aminte că, în vremea respectivă, se spunea că sunteţi spion, că veniţi să destabilizaţi România. Cum aţi reuşit? Pentru că se ştie cât de greu se întâmplă un lucru în ţară la noi.
Eu cred că este foarte important dacă ştii că faci ceva corect. Perseverezi. Perseverenţa este cheia succesului. Şi al doilea lucru: eu cred că nu ai cum să păcăleşti populaţia atâta timp, în sensul în care să faci ceva care nu este pentru oameni şi care să nu îi intereseze. Aici, populaţia a fost factorul cel mai important: când a văzut că SMURD e un lucru pentru oameni, lucrurile au mers şi s-au găsit şi oameni la nivel politic care au înţeles acest lucru, pentru că fără ei nu puteam nici să începem dezvoltarea SMURD pe plan naţional, nici să continuăm. E foarte important acest lucru. Faptul că mai sunt aici şi continuu înseamnă că cineva doreşte ca acest proiect să meargă mai departe.
Iniţial, spuneaţi mai devreme, lucraţi cu foarte mulţi voluntari.
Am lucrat cu mulţi voluntari. Şi acum lucrăm cu foarte mulţi, inclusiv angajaţi din rândul Ministerului de Interne, din rândul Ministerului Sănătăţii. SMURD nu este singur suficient. Trebuie să se înţeleagă că SMURD este o parte a unui sistem. Noi am lucrat în ultimii ani să dezvoltăm sistemul. Vorbim de un sistem de urgenţă, care include SMURD, include Serviciul de Ambulanţă, include unităţile de primiri urgenţe, include absolut toate componentele care îngrijesc bolnavul în urgenţă, din momentul în care se întâmplă accidentul, şi, în mod normal, include şi spitalele de urgenţă, care trebuie să asigure asistenţă de urgenţă, până ce este externat bonavul şi redat societăţii. Deci, când dezvolţi un sistem, componentele lui trebuie să funcţioneze foarte bine. Într-adevăr, SMURD are un lucru special al lui: un mod de a aduce mai multe instituţii să colaboreze împreună, modul integrat, fie că e parte din Ministerul de Interne, din Ministerul Sănătăţii, autorităţile publice locale. Deci este un sistem care a evoluat pe baza unui sprijin şi al unei colaborări între mai multe instituţii: Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Pompierii, spitalele. De exemplu, dacă luăm Bucureştiul, vorbim de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti, Spitalul Floreasca, cu care operează împreună SMURD şi, operativ răspunde de SMURD Ministerul de Interne, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Dar un jucător important, pe lângă SMURD, rămâne Serviciul de Ambulanţă şi rămân, bineînţeles, spitalele şi unităţile de primiri urgenţe care primesc bolnavii.
Şi totuşi, este distinctă această entitate numită SMURD. Sunt uniforme speciale, sunt maşini speciale. Populaţia identifică o situaţie de urgenţă prin prezenţa SMURD.
Sunt multe situaţii în care ajutorul, chiar dacă SMURD se vede şi este acolo, vine şi de la celelalte instituţii. Sunt situaţii în care se evidenţiază mai mult SMURD decât alte instituţii, dar aici depinde de caz. Dacă luăm, de exemplu, situaţia care a fost recent, incendiul tragic de la Maternitatea Giuleşti, acolo a fost şi SMURD, şi Serviciul de Ambulanţă. Numai că, acolo, într-adevăr, s-au folosit echipamente speciale: maşinile de transport multiple-victime, care sunt specific ale SMURD, ale pompierilor şi ale SMURD pentru accidentele colective – aceste maşini mari, pătrăţoase au patru locuri şi în ele pot intra pacienţii pe targă sau au mai multe locuri pentru pacieţii care stau în poziţie şezândă, cu echipament special. A venit şi maşina pentru intervenţii colective şi calamităţi, care are în ea corturile, care nu a trebuit să fie utilizată atunci, dar are în ea toate materialele care sunt necesare, dacă e nevoie pentru mai mulţi accidentaţi. Pe lângă acestea, bineînţeles, alte echipamente care sunt specifice, dar ambulanţele pe care le foloseşte SMURD, cu mici diferenţe, sunt după standardul asistenţei publice, la noi. Este un standard care este stabilit prin lege şi care nu diferă de Serviciul de Ambulanţă. Diferă nivelul de utilizare şi modul de utilizare a lor.
Cine face parte din SMURD? Cine este personalul? Cum este selectat?
Personalul SMURD provine din mai multe părţi. De la Ministerul Administraţiei şi Internelor, de la pompieri, este personal angajat de la pompieri şi instruit special. Avem personal medical de la spitalele care conlucrează cu pompierii, cum e Spitalul Floreasca, cum e Spitalul Judeţean Mureş, cum e orice spital judeţean unde este SMURD şi acolo unde avem destui medici şi asistenţii de la spital. Asta pentru maşinile de terapie intensivă. Selecţia se face pe baza pregătirii, pe baza aptitudinilor. Este o selecţie standard.
Cine face selecţia?
Pentru fiecare instituţie, selecţia este făcută de instituţiile angajatoare. De exemplu, la pompieri, Ministerul de Interne face selecţia.
Şi la spital?
Spitalul face selecţia personalului, însă după asta personalul nu se angajează pe SMURD. Se angajează pe unitatea de primiri urgenţă. Din unitatea de primiri urgenţă se mai face o selecţie pentru cei care ies pe maşinile SMURD. Şi, de regulă, sunt oameni care au o pregătire foarte bine pusă la punct pentru problemele de terapie intensivă şi problemele de asistenţă de urgenţă. Este un personal cu un nivel foarte înalt de calificare.
Insist asupra acestui lucru, pentru că se vede o diferenţă între acest personal de pe SMURD şi restul.
Nu ştiu dacă este o diferenţă...
Ba da. Acest personal pare că are omenie faţă de omul aflat în suferinţă. Apoi se vede un soi de mândrie a apartenenţei la un anume grup de elită.
Asta este poate adevărat, dar este un fenomen psihologic normal. Când aparţii unui grup care este apreciat şi este văzut bine, atunci automat ai şi tu sentimentul că eşti important, pentru că faci parte dintr-un grup de acest gen. Deci, este un lucru normal. De fapt, în toate ţările lumii care au sisteme evoluate de intervenţie, se dezvoltă acest simţ în rândul personalului: este mândru de locul în care lucrează şi atent cu cei cu care lucrează – adică pacienţii. La noi, cred că, cel puţin pe linia SMURD, este. Pot să zic că acest lucru nu este exclus şi în celelalte părţi. Cred că şi în celelalte părţi există mândria că lucrezi în sistemul de urgenţă. Deci nu e neapărat numai la SMURD. E adevărat că SMURD şi mai ales echipele de paramedici înseamnă o chestiune de lucru în echipe foarte bine sudate, care lucrează împreună foarte bine şi care sunt instruite să crească împreună. Lucru pe care şi serviciul de ambulanţă, încet-încet, prin modul în care am insistat în legislaţia recent apărută, îl face: echipe fixe, care să nu mai schimbe echipajele. Începem să găsim şi la Serviciul de Ambulanţă echipe care sunt sudate şi care evoluează şi lucrează împreună. Şi acolo, într-adevăr, creşte un sentiment de mândrie, de echipă, de lucru în echipă. Comportamentul se schimbă total faţă de situaţia în care se lucrează individual. Este o politică, hai să zicem, a serviciului şi, de când s-a înfiinţat, s-a concentrat foarte mult pe latura umană. Paramedicii nu sunt personal medical, personal, de pildă, paramedical. Sunt pompieri cu o pregătire pentru a acorda un prim ajutor calificat. Poate că sunt mai atenţi, fiind mai aproape de omul de rând. Înţeleg mai bine omul de rând. Nu ştiu. Nu am o explicaţie clară la ce observaţi dumneavoastră, dar poate că, într-adevăr, există anumite aspecte care trebuie analizate.
În programul acesta de instructaj al celor care urmează să lucreze în acest sistem integrat există şi o pregătire etică?
Medicii, asistenţii fac această treabă în pregătirea lor. Şi la pompieri există o parte de pregătire, există un modul de pregătire în manualele lor care se referă la aspectele de corelare cu pacientul, de corelare cu familia pacientului. Normal că aceste chestiuni de etică se predau.
Cât câştigă un medic care lucrează la SMURD?
Medicii au exact acelaşi câştig ca în sistemul public. Nu există nicio diferenţă. Trebuie să se înţeleagă că şi sistemul SMURD, şi Ambulanţa, şi unităţile de primiri urgenţă, totul are acelaşi sistem de salarizare. Nu există alt sistem de salarizare pentru personalul care lucrează în SMURD.
Ceea ce este în plus este mândria de a aparţine acestei caste.
Da. Este o mândrie, să o recunoaştem, în rândul personalului, dar şi în rândul voluntarilor, nu numai al celor plătiţi pentru aceasta.
Ştiţi că anul acesta, când s-a pus problema declaraţiilor de venit, toată redacţia noastră a direcţionat cei 2% către SMURD.
Da, şi eu vă garantez că au fost folosiţi şi foarte, foarte corect şi banii nu sunt încă cheltuiţi integral.
Multă lume este convinsă de acest lucru.
SMURD face parte dintr-o mare entitate care se bucură de o mare încredere din partea populaţiei. SMURD este parte a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi, împreună, au o rată de încredere de peste 90%. Şi poate că un motiv este că acest grup de oameni, acest sistem de intervenţie este văzut de cetăţeni, într-adevăr, când ei sunt la limită, între viaţă şi moarte, şi când au nevoie de ajutor. Şi cred că acest aspect contează. Nu suntem unici. Lumea vine şi spune: ce mare lucru aţi făcut. În alte ţări, asemenea sisteme există de mult, se dezvoltă şi se dezvoltă bine. Şi cel mai important lucru este ca populaţia să aibă încredere. Să aibă încredere în cine o deserveşte, să aibă încredere în sistem, lucru la care încă lucrăm şi la sistemul sanitar. Să aibă populaţia încredere mai mare în sistemul public medical, nu numai în sistemul sanitar sau în intervenţia de urgenţă. Deci, trebuie să dezvolţi încrederea populaţiei, pentru că populaţia are dreptul să fie sigură de ce se întâmplă cu ea şi de faptul că, la nevoie, mai ales, se găseşte cineva care să o sprijine sau să o ajute. Ce poate fi mai rău pentru un om de rând decât să rămână descoperit când are nevoie, mai ales pe aspectele medicale şi mai ales pe aspectele de urgenţă? Pentru că, dacă nu eşti sigur când dai telefon la 112 că îţi vine un răspuns prompt, calificat, care poate să te ajute, nu este un rău mai mare. Acum, multe lucruri, dezvoltate de noi în acest sistem, încă reprezintă aspecte de controversă în sistem. Mulţi vociferează că personalul paramedical este puţin instruit. Dar primim vizite şi oaspeţii vor să vadă modelul nostru de instruire a personalului paramedical, care este exact modelul francez, dezvoltat împreună cu Ministerul de Interne din Franţa. În instruirea acestui personal am fost sprijiniţi şi de Ambasada SUA, când am spus că ne trebuie instruire, cu expertiză de la dânşii. Deci, toate aceste aspecte, întreaga dezvoltare a sistemului s-a făcut luând modele şi experienţe şi pozitive, şi negative din alte ţări: ce să copiem, ce să adaptăm şi ce să nu luăm deloc. Sunt chestiuni diferite la care trebuie să te uiţi când dezvolţi un sistem, ca să-l dezvolţi corect. În ultima perioadă, avem vizite din alte ţări – fie din Orientul Mijlociu, fie din Europa – cu scopul de a urmări cum s-a dezvoltat modelul de intervenţie de urgenţă din România, modelul de specializare integrată, care, de exemplu, în judeţul Mureş, e foarte evoluat; cum a ajuns 112 să ocupe locul de frunte ca număr de urgenţă, schimbând numerele vechi. Gândiţi-vă că încă sunt ţări cu tradiţie în UE care nu au reuşit să desfiinţeze numerele lor vechi şi să impună numai 112. România a reuşit să o facă, prin existenţa unei viziuni comune a Ministerului Sănătăţii, a Ministerului de Interne şi STS. Omul de rând trebuie să ştie un singur număr la care să apeleze, nu 3, 4, 5, 10 numere. Aceste aspecte cred că trebuie luate în considerare şi trebuie să înţelegem că România este în curs de dezvoltare a sistemului de urgenţă. Nu putem să zicem că deja avem un sistem dezvoltat. Avem un sistem în curs de dezvoltare şi care începe să arate aspectele lui pozitive. Dar încă putem face mult mai mult ca ţară şi ca sistem.
Un indice pentru sistemul acesta este timpul de intervenţie.
Timpul de intervenţie, în România, se calculează din momentul în care a sunat telefonul până la momentul în care ajunge primul echipaj la bolnav. În Bucureşti, dacă vedem cum era acum 2 ani, 3 ani, când timpul de intervenţie era în zeci de minute în unele situaţii, pentru că Serviciul de Ambulanţă era depăşit, acum avem un timp de sosire care a scăzut la 7, 9, 10 minute de la apel. Deci, deja am scăzut foarte mult. E lege la noi. Până în 2014, sunt prevăzuţi anumiţi parametri, timp de sosire pentru echipe în zona urbană şi zona rurală şi timp de sosire pentru echipajele de urgenţă cu asistent sau medic în zona urbană şi în zona rurală. În unele judeţe deja le-am atins, în altele suntem aproape de ele şi în altele suntem departe de ele. Sistemul este în curs de dezvoltare.
Din punctul acesta de vedere, intervenţia de la Maternitatea Giuleşti cum a fost?
A fost exact ca la carte din punct de vedere al intervenţiei. Au fost anumite aspecte pe care noi, bineînţeles, le analizăm. Căci noi analizăm fiecare intervenţie şi vedem ce mai trebuie îmbunătăţit în ea.
Ce vi se pare că nu a mers acolo?
Eu vă spun foarte deschis: relaţia cu anumiţi ziarişti. Pompierii au primit apelul, din start, fiind un dispozitiv cu risc, un spital, au trimis mai multe ambulanţe, mai multe echipaje de pompieri şi de SMURD de prim ajutor; a fost alertată echipa medicală, a fost alertat Serviciul de Ambulanţă. Serviciul de Ambulanţă a reţinut garda de zi ca să înlocuiască echipajele SMURD, blocate pentru acest caz, aşa încât să nu se simtă în Bucureşti lipsa acestor echipaje. La faţa locului au fost mai multe echipaje SMURD, un număr de echipaje de la Ambulanţă, care în mod foarte organizat au făcut evacuarea. Au fost chemaţi un număr de medici şi asistenţi de la SMURD Bucureşti, de la Floreasca, de acasă. Toate aceste mişcări nu s-au văzut nicăieri, dar aceşti oameni au făcut, de fapt, să funcţioneze partea de intervenţie. Au venit echipajele. Erau mai mulţi medici. Au venit medici din maternitate, neonatologi de acasă, fără să fie chemaţi. Au venit acolo neonatologi din alte spitale, pe care nu i-am chemat.
În schimb, cei care erau în spital şi care aveau celebra cartelă prin care ar fi putut fi deschisă uşa nu au fost de găsit.
Nu comentez nimic despre ce s-a întâmplat până la incendiu. Dar de la incendiu, de când am sosit eu, colegii de la spital, de acolo, lucrau să-i stabilizeze pe copii, după ce i-au scos din salonul incendiat. Colegii de la SMURD au colaborat cu ei şi au dus copiii la „Grigore Alexandrescu“, după care au fost transportate femei care erau în travaliu, aproape de naştere, pentru că nu mai aveau condiţii. Au fost transportate în maşinile mari, însoţite de ginecologi de la Matenritatea Giuleşti, după care a fost transferat restul persoanelor stabile – mame, copii -, toţi au fost transportaţi către diferite maternităţi. Deci au fost mai multe etape: etapa de evacuare a celor mai grav afectaţi – aceştia erau cei 8 nou-născuţi arşi, în stare gravă –, după care a fost evacuarea femeilor în travaliu într-un mod foarte controlat şi chiar dacă ar fi fost să nască în maşină puteau să fie asistate; din fericire, niciuna nu a născut în maşină şi au născut la maternitate, la Filantropia, după ce au ajuns. După care a urmat evacuarea celor care aveau cele mai uşoare probleme, dar pentru care spitalul nu mai oferea condiţii în care să stea. La locul intervenţiei s-a colaborat foarte bine.
Cine a coordonat toată acţiunea de acolo?
Fiecare a coordonat pe domeniul lui. Au fost pompierii, a fost poliţia, au fost de la primărie, am fost eu din partea ministerului, dar şi doctorul Opriţă, care răspundea de echipele SMURD. A fost o chestiune de echipă acolo, echipă care a făcut să funcţioneze totul bine în baza unor planuri. Aţi văzut: pleca ambulanţa, poliţia în faţa ei. Aştepta şi o aducea cât mai repede înapoi. Nu am avut nicio secundă lipsă de ambulanţe sau de personal. În 2 ore şi un sfert, 2 ore şi jumătate am evacuat 114 persoane, dintre care numai 60 de adulţi, restul, toţi copii. Şi au fost evacuaţi şi copii care erau în stare critică. Deci toate acestea s-au făcut. Ca intervenţie, pot să spun – şi păcat că a trebuit să testăm acest lucru – că a funcţionat exact cum se prevede să funcţioneze o asemenea intervenţie. Unde a fost o problemă, însă? O parte dintre familii era afară, cu o parte dintre gravide. A durat un pic până ce le-am reintrodus în spital, când s-a terminat intervenţia, ca să-i spunem fiecăruia unde a fost trimisă ruda lui, copilul lui. Şi trebuie să spun că – nu pot să generalizez –, dar cu o parte din mass-media nu a fost un parteneriat, nu a lucrat neutru; dimpotrivă, noi am fost sub o presiune foarte mare. Nu am să menţionez o anumită persoană, dar o anumită reprezentantă a mass-media era chiar extrem de agresivă în timpul în care noi lucram la evacuarea pacienţilor. Ea insista că trebuie să vină cineva şi să-i dea toate informaţiile, informaţii pe care noi încă nu le aveam. Deci, eu atât vreau să spun: logic şi normal, nu pot să ies să dau informaţii câţi copii răniţi, câţi copii decedaţi, până ce nu ştiu câţi copii sunt şi ai cui sunt. Insistenţa de a afla o ştire de senzaţie – câţi au murit, câţi au ars – putea să pună foarte multe familii în situaţia în care, în momentul în care anunţi că au fost decedaţi, normal că toate familiile ar putea să se gândească dacă nu cumva e copilul lor. Deci, a trebuit să aşteptăm un pic, să avem informaţiile corecte şi, apoi, să ieşim. Puteam să ieşim şi să spunem că avem atâţia decedaţi şi să fie mai puţini sau să fie mai mulţi. Nu ştiam identitatea lor. După ce s-au stabilit toate aceste lucruri, am ieşit şi am dat aceste informaţii. Cred că, la aceste intervenţii, nu avem o cultură de a înţelege că în timpul intervenţiei trebuie să respectăm faptul că se intervine. Poate că data viitoare – şi am învăţat un lucru din această situaţie – trebuie să emitem un act clar, normativ, prin care să fie stabilit modul de acces în zonele de intervenţie: cine are acces în zonele de intervenţie şi până unde are acces în zonele de intervenţie. Mass-media au dreptul la informare şi să transmită mesajul, dar nu în detrimentul intervenţiei. Deci, intervenţia rămâne suverană. Ce facem acolo rămâne suveran. Informarea poate să fie obţinută, dar respectând faptul că se face o intervenţie. Cu mulţi ne-am înţeles foarte bine şi au înţeles ce facem, dar au fost câteva persoane care nu au înţeles ce facem; ele au creat presiune inclusiv asupra familiilor, pentru că stăteau împreună cu familiile şi când urlau la noi, urlau şi familiile la noi. Apărea ceva, care, la locul unei intervenţii, este ultimul lucru de care ai nevoie: în loc să te ocupi de intervenţie trebuie să te ocupi să linişteşti spiritele care sunt agitate de către cineva. Şi încă o dată, repet şi insist: nu generalizez: am colaborat cu unii ziarişti foarte bine. Cred că cine citeşte va înţelege foarte bine când vorbesc despre cine şi ce vorbesc. Nu este normal să insişti atât de mult asupra unor oameni care încearcă să rezolve o problemă acolo, numai şi numai pentru că tu vrei informaţii.
În anii 90, undeva, în provincie, o femeie, însoţită de un bărbat, şi-a dat foc în piaţa publică. A fost răvăşitor, pentru că un canal de televiziune, Antena 1, a transmis în direct acest lucru, iar cameramanul, în loc să o ajute pe această femeie, a filmat-o.
Sper să nu mai avem astfel de probleme, dar când le vom avea, le vom aborda altfel, ca la americani: un loc unde să stea mass-media şi să aştepte să vină cineva să-i informeze, cu dreptul de a filma din acel loc, dar fără să încurce intervenţia. Populaţia să stea într-un loc unde să aştepte şi cei care nu au ce căuta trebuie cât mai repede îndepărtaţi din zona respectivă. Să nu uităm ce s-a întâmplat acum câţiva ani la Mihăileşti. S-au pierdut doi tineri din mass-media, pentru că au intrat într-o zonă periculoasă de intervenţie. Nu poţi lucra având oameni care nu ştii cine sunt şi care toţi păşesc între tine şi victime, în locul de intervenţie şi între furtunurile de la pompieri. Nu merge. Din fericire, la Giuleşti, poliţia şi jandarmeria au controlat foarte bine situaţia. Problema erau persoanele care insistau să evidenţieze că nu le dăm informaţii, că nu vrem să dăm informaţii.
Că ascundeţi ceva...
Exact. Nu aveam ce să ascundem. Numai că era ideea de a aştepta să avem informaţii corecte, ca să nu dăm informaţii greşite.
Şi când aţi avut informaţiile corecte, cum a fost momentul, omeneşte vorbind, când a trebuit să spuneţi că este o tragedie...
Foarte trist a fost. Când am aflat care este situaţia, atunci, împreună cu reprezentanţii primăriei, cu colegii de la pompieri, am prezentat mass-media situaţia reală. Abia atunci s-a aflat ai cui sunt copiii, unde sunt părinţii, ca să poată fi informaţi cât mai repede, ca să nu rămână ideea că nimeni nu ştie al cui este copilul decedat sau copilul care trăieşte.
Ulterior, însă, comunicarea cu familiile a părut deficitară.
După intervenţie, au fost duse familiile în amfiteatru şi s-a comunicat. E adevărat că nu erau toţi. După aceea au fost poate anumite disfuncţionalităţi de comunicare, dar familiile au fost introduse în amfiteatru şi au lucrat chiar reprezentanţii primăriei, care au lucrat foarte bine pe această problemă.
Dar nu este nevoie şi de un psiholog în astfel de cazuri?
Numai că psihologul nu-l aduci în prima secundă. Psihologii s-au ocupat. Să ştiţi că primăria a asigurat, mai ales pentru părinţii copiilor decedaţi, psihologi care au discutat cu ei, din ceea ce ştiu eu de la primărie, acolo unde au fost duşi. Pentru că au fost duşi într-un spital separat, departe de presă, de ochii oamenilor şi s-a discutat cu ei şi s-a asigurat chiar şi consultul psihologic şi unii au plecat, după asta, la cererea lor, de la spital, a doua zi. Deci, şi acest aspect a fost abordat, dar nu în stradă în văzul tuturor.
D-le doctor, cine vrea să vă vadă „ars“?
Nu aş răspunde la întrebarea asta. Eu cred că atunci când dezvolţi un sistem puternic şi, cu atât mai mult, un sistem public puternic, cu atât sunt oameni cărora nu le convine, dar sunt oameni care sunt foarte mulţumiţi. Normal că aceia cărora nu le convine ce se întâmplă vor să vadă că cei care fac acest lucru să nu-l mai facă. Dar asta e mai puţin important. Cred că nu vreau să intru în acest amănunt. Nici nu vreau să zic nimic de el. Îl lăsăm aşa. //
