RUXANDRA CESEREANU: Mișcările din stradă, în 1990 și 2017-2018, au alcătuit un parlament simbolic în agorele României

Interviu Realizat De, Sabina Fati | 27.02.2018

RUXANDRA CESEREANU este poetă, prozatoare, eseistă, profesoară la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A analizat Revoluția din 1989, a scris despre gulagul românesc în mai multe volume, a meditat în cărți și articole despre mentalitățile și tarele autohtone, despre dictatură, rezistență și violență. În volumul Imaginarul violent al românilor (Humanitas, 2003),

Pe aceeași temă

Ruxandra Cesereanu se apleacă și asupra mineriadelor, subiect redevenit actual după ce dosarul instrumentat de procurorii militari a fost trimis judecătorilor spre soluționare.

 

La 28 de ani de la mineriada din iunie 1990, dosarul cu violențele și crimele produse atunci a ajuns pe masa judecătorilor. Ce valoare are acest proces, care are loc atât de târziu?

Evident, valoarea este una morală, atât pentru victime (cele care mai trăiesc), cât și pentru tinerii de acum care nu cunosc cu exactitate ce s-a petrecut între 13-15 iunie 1990 și de ce minerii (asmuțiți de reprezentanții puterii de atunci) s-au năpustit abuziv și violent asupra studenților (în principal) și a celor care manifestau pașnic în Piața Universității în 1990. În contextul în care, actualmente, din cauza hemoragiei corupției și a politicienilor veroși, a devenit stringentă aplicarea justiției, judecarea mineriadei din iunie 1990 are un rol recuperatoriu etic și poate chiar terapeutic. Vorbesc din ipostaza mea de cetățean al României și de observator al postcomunismului românesc.

 

Procurorii militari cer în acest proces închisoare pe viață pentru Ion Iliescu. Cum arată în imaginarul colectiv primul președinte de după căderea regimului comunist?

Ion Iliescu a făcut tot ceea ce a putut ca să se mențină la putere, în proaspătul postcomunism românesc, indiferent de sensul anticomunist al revoluției din decembrie 1989. Ambiția sa fățișă și râvna obstinată de a păstra puterea, după prăbușirea regimului Ceaușescu, l-a determinat să acționeze fără scrupule, bazându-se pe instinctul său de activist și de politician antrenat în culisele comunismului românesc. Câteva victime în plus ori în minus (în urma mineriadei din 1990) nu au contat pentru primul președinte al tranziției. Iliescu nu a fost niciodată stupid, ci un viclean infam.

 

Ce loc socotiți că va ocupa în istoria postdecembristă premierul-vedetă al României, Petre Roman, atât de popular în revistele internaționale pentru femei ale anului 1990? Roman, la fel ca Iliescu, ar putea primi închisoare pe viață la finele acestui proces privind mineriada din iunie.

Petre Roman nu are un portret atât de sumbru, iconic vorbind, ca Ion Iliescu, întrucât întotdeauna a fost ceva mai evaziv decât primul președinte al României postcomuniste și a aplicat tehnici de seducție cu efect scontat în mentalul colectiv. Atâta vreme, însă, cât a funcționat în duet politic și decizional asumat cu Ion Iliescu, inclusiv în iunie 1990, culpa sa este evidentă.

 

Mineriada din 13-15 iunie nu a fost primul exercițiu al noii puteri de după 1989 de a-i contrapune pe muncitori, manifestanților. S-a mai întâmplat pe 28 ianuarie și pe 12 februarie 1990. Violența a răbufnit însă cu adevărat în iunie, când minerii au fost aduși cu trenurile din Valea Jiului. Cum vă explicați acest proces în crescendo?

Avalanșa mineriadelor din 1990 (ianuarie, februarie, iunie) a fost determinată de îngrijorarea (poate chiar panica) lui Ion Iliescu (și a acoliților săi de la guvernare) după ce a fost formulat, în luna martie, cel mai important document civic al proaspătului postcomunism românesc – Proclamația de la Timișoara și Punctul 8 al acestei proclamații -, care propunea o lege a lustrației, vizându-i pe cei care avuseseră funcții în perioada comunistă. În ianuarie și februarie 1990, președintele interimar (împreună cu Frontul Salvării Naționale) controla situația, în ciuda opoziției partidelor istorice (PNȚCD și PNL în principal) și a protestelor din stradă. Însă, odată cu Proclamația de la Timișoara, este formulat nu doar un program economic de restructurare și revitalizare a țării, dar și propuneri civice concrete de înlăturare, la nivel politic, a foștilor activiști de partid și a oamenilor politici implicați în perioada comunistă. În plus, tot în această perioadă, încep să iasă, public, la iveală elemente care indică faptul că în decembrie 1989 avusese loc nu doar o revoluție în stradă, ci și o lovitură de palat, controlată de comuniști ce intenționau doar să reformeze PCR, iar nu să înlăture ori să renunțe la extrema stângă. Manifestația-maraton din Piața Universității 1990 (care a durat din aprilie până în iunie) adoptă Proclamația de la Timișoara, respectiv, adoptă propunerea pentru o lege a lustrației; or, aceasta era indezirabilă pentru Ion Iliescu și grupul său. De asemenea, mai ales în perioada de apogeu a mitingului-maraton, manifestanții care vorbesc din balconul Universității pun adesea pe tapet minciunile mediatice în relație cu evenimentele din decembrie 1989, care nu au materializat doar o revoluție în stradă, ci și un puci al fostei nomenclaturi.

 

În volumul Imaginarul violent al românilor vorbiți despre mai multe registre ale limbajului violent care au contribuit la tragedia mineriadei din iunie 1990. Cât de importantă este ponderea acestui tip de violență în pregătirea unei represiuni precum cea din Piața Universității?

Ziarele puterii, născute sau renăscute în 1990 (Adevărul, Dimineața și Azi), au apelat la toate cele nouă registre ale limbajului violent pe care le-am clasificat și analizat în cartea mea Imaginarul violent al românilor (Humanitas, 2003; Tracus Arte, 2016). Doar în a doua parte a acestei cărți mă ocup de mineriade, prima parte este dedicată imaginarului lingvistic violent, de la Eminescu pamfletarul până la ziarul România Mare, condamnabil în 1990 și în anii următori, pentru stilul imund și extremist-furibund. Cele nouă registre aplicate de ziariștii puterii, în 1990, față de manifestanții pașnici din Piața Universității sunt următoarele: subuman, igienizant, infracțional, bestiariu, religios, putrid, libidinos, funebru și xenofob. Apelul la aceste registre care culpabilizau artificial niște manifestanți pașnici (ce nu doreau altceva decât o purificare morală a României în postcomunism, transparentizarea informațiilor despre decembrie 1989 și accesul la mai multe mijloace de informare, necontrolate de stat și putere) a funcționat ca stimul și ațâțare pentru cititorii ziarelor invocate mai înainte, fani ai FSN, ai lui Ion Iliescu și Petre Roman.

 

Violența, ca răspuns al autorităților în fața unei manifestații pașnice, a fost un reflex al „violenței proletare“, care devenise un factor natural al marxismului și al regimurilor comuniste?

Cartea lui Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, încă mai este valabilă, ca analiză și propunere de interpretare. Participanții la mineriadele din 1990 (dar și din anii următori - 1991, 1999 -, deși există diferențe notabile între mineriade) au acționat ca o mulțime infracțională ce râvnea să fie percepută ca „mulțime eroică“. Ortacii din iunie 1990, ca grup psihologic, aveau toate trăsăturile pe care le diagnostichează Le Bon: impulsivitate, iritabilitate, versatilitate, sugestibilitate, labilitate, credulitate, exagerare, intoleranță, autoritarism, conservatorism. Au existat două formule speciale care i-au mobilizat pavlovian pe minerii din Valea Jiului: „lupta pentru democrație“ și „restaurarea ordinii“. Acestora li s-a adăugat orgoliul ortacilor de a fi fost (așa cum pretindeau) urmașii protestatarilor din Valea Jiului, împotriva lui Ceaușescu, în 1977, fapt care nu era deloc real, întrucât majoritatea greviștilor din 1977 fuseseră judecați, deportați sau pedepsiți în varii moduri, pentru a fi controlați în așa fel încât o revoltă a minerilor să nu mai aibă loc niciodată. De asemenea, a fost la mijloc și frustrarea ortacilor de a nu fi participat în niciun fel la revoluția din decembrie 1989 (care s-a desfășurat mai ales în marile orașe ale țării), așa încât, solicitați de Ion Iliescu să vină grabnic în capitală și „să elibereze“ Bucureștiul de studenți și alți rebeli împotriva FSN și împotriva președintelui, ei au fost mândri (în mercenariatul lor primitiv și fanfaron) să alcătuiască un fel de „gardă pretoriană“. Agresiunea lor împotriva studenților și intelectualilor, în iunie 1990, a fost gestul cel mai barbar petrecut după prăbușirea regimului comunist din România.

 

Ați fost la București să luați parte la ceea ce se întâmpla în Piața Universității. Cum ați descrie fenomenul?

Am fost o singură dată, în luna mai, când mitingul-maraton era în deplinătatea sa, înainte de primele alegeri libere. Am stat două zile, venisem la București cu treburi literare, dar și dornică să văd cu ochii mei ce se întâmpla în Piața Universității. A fost emoționant și tulburător, chiar dacă riscă să sune patetic ceea ce mărturisesc acum. Nu voi uita niciodată mulțimea de aproape 100.000 de oameni veniți în agora botezată sau poreclită Golania, Kilometrul Zero și Zona Liberă de Neocomunism. A fost un moment decisiv de limpezire a conștiinței și de asumare. În decembrie 1989 fusesem entuziastă la prăbușirea regimului comunist, dar și terifiată de numărul mare al morților și răniților revoluției. Drept care manifestasem, ulterior, o stare de sfială sau o paralizie ori un blocaj sufletesc, din pricina doliului colectiv. După ce am văzut cu ochii mei manifestația-maraton din Piața Universității și am auzit discursurile din balconul Universității, reacțiile mulțimii, cântecele, spiritul parodic, umorul, rugăciunile comunionale, ceva s-a trezit definitiv în mine. Acelui ceva eu îi spun conștiință morală. Era o energie nouă, de observator lucid și combativ, implicat în ceea ce se întâmplă în țara sa.

 

Cum vă explicați acum, după atâta vreme, că liderul Pieței Universității, Marian Munteanu, semnase la finele anilor ’80 un angajament cu Securitatea, iar în ultimii ani, înainte de căderea comunismului, își turna colegii și profesorii străini?

Am fost consternată de aceste informații, care mi-au lăsat un gust amar, atunci când au ieșit la iveală. L-am zărit și auzit pe Marian Munteanu doar în Piața Universității (și în interviurile ori discursurile mediatizate atunci), iar în cadrul mitingului-maraton au fost ireproșabile atât comportamentul său, cât și vorbele sale. La fel ca destui alții, am fost foarte decepționată când, la oarecare vreme după mineriada din 1990, Marian Munteanu s-a asociat politic cu Virgil Măgureanu, fostul director al SRI, o figură perfidă a postcomunismului românesc.

 

Piața Universității a durat mai mult de 50 de zile. Era ceva acolo care făcea mișcarea vulnerabilă?

Vulnerabilitatea, dacă a fost vreuna, ținea chiar de emoționalitatea fenomenului Piața Universității 1990. Aceasta a durat cât a fost logic să țină, adică până la alegeri. După aceea, mitingul-maraton nu și-a mai avut întru totul rostul, destule orgnizații implicate în acest protest s-au și retras de altfel, trebuiau căutate alte metode pașnice de a convinge poporul că o Românie condusă de Ion Iliescu și de FSN nu e una nouă, ci una veche și conservatoare, retrogradă și autoritară. Deși mitingul-maraton s-a stins treptat, el nu s-a stins îndeajuns încât să nu fie lichidat agresiv de puterea trufașă instalată în urma primelor alegeri libere de după prăbușirea regimului comunist.

 

De ce credeți că trebuia demontată Piața Universității?

Fiindcă era, așa cum au scris câteva ziare ale puterii, un focar; dar eu spun laudativ și admirativ lucrul acesta: era un focar (nu de infecție, ci) de răspândire benefică a libertății de gândire și opinie și a spiritului democratic. O agora în toată legea, un parlament simbolic, de fapt.

 

Gulagul comunist nu a avut parte de un proces, nici în România, nici în altă parte. De ce credeți că nici măcar simbolic nu a fost posibil acest lucru? Ar putea fi, într-un fel, procesul mineriadei din iunie parte a Procesului Comunismului?

Postcomunismul românesc nu a fost grațios, ci violent, primitiv și tensionat, în primii ani de tranziție. Faptul fatal că între 13-15 iunie 1990 încă au mai murit oameni (și nu puțini; ziarul italian Reppublica indica cifra de 21 de morți și 650 de răniți!), după ce în timpul evenimentelor din decembrie muriseră peste 1.000 de oameni și fuseseră răniți peste 3.000 de oameni, era inacceptabil și indica o continuitate blamabilă și periculoasă între perioada comunistă și proaspătul postcomunism. Unele voci jurnalistice nu s-au sfiit să vorbească despre funeraliile democrației în România postceaușistă, din cauza mineriadei din iunie, sau chiar despre o formă de pogrom perpetuată de către mineri asupra studenților în principal. Așa încât ar fi adecvat, într-o anumită măsură, ca procesul mineriadei din iunie 1990 să facă parte dintr-un proces al comunismului.

 

V-ați ocupat mult de relația dintre victimă și călău, inclusiv în romanul dvs., Un singur cer deasupra lor, în care personajul care îl întruchipează pe Ceaușescu e cineva oarecum simpatic. În ce fel e marcată România de această legătură?

Intenția mea a fost să construiesc din Ceaușescu un personaj caraghios și grotesc, nicidecum unul simpatic, în romanul-frescă pe care l-ați amintit. Am dorit să evit perspectiva monotonă și comună a monstruozității lui Ceaușescu, atât de vehiculată în mass-media, după prăbușirea regimului comunist. Și ca să răspund la partea a doua a întrebării dumneavoastră - la fel cu destui alți observatori și analiști ai comunismului și postcomunismului românesc -, și eu consider că fenomenul Pitești (experimentul reeducării prin tortură, în cadrul căruia victimele erau preschimbate în călăi) petrecut în închisoarea cu același nume, între 1949-1951, a izbutit la scară mare în România, chiar dacă nu în forma sa brutală, ci într-una persuasivă, prin dresaj, prin reeducare mentală. Asta nu înseamnă că nu au existat destui opozanți și protestatari la adresa comunismului, chiar dacă au fost în minoritate față de majoritatea care a acceptat dresajul. Anii (1944-1962) în care s-au manifestat cele câteva sute de luptători anticomuniști din munți (ajutați de zeci de mii de țărani din satele de la poalele munților), apoi 1977 (greva minerilor din Valea Jiului), 1987 (revolta muncitorilor brașoveni) și evenimentele din decembrie 1989 indică în mod tranșant că nu toți românii au acceptat dresajul și că sămânța revoltei s-a păstrat vie și a rodit atunci când dictatura comunistă a devenit insuportabilă. Au existat și gesturi individuale remarcabile și curajoase, asumate protestatar de Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu și mulți alții (câteva zeci de nume admirabile s-ar adăuga celor trei menționate anterior).

 

Cum s-a schimbat „piața“ din 1990 până astăzi? Ce asemănări sunt între Piața Victoriei și Piața Universității?

În decembrie 1989 s-a strigat „Vom muri și vom fi liberi!“. În Piața Universității 1990, în cadrul mitingului-maraton, s-a strigat „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!“ (era vorba despre pieriții din decembrie 1989 și de legătura ombilicală, moral, între protestatarii din 1990 și cei care muriseră în timpul revoluției). În februarie 2017 și la protestele din 2018, strada nu mai e romantică și sentimentală, ci ironică, parodică, eventual cinică, dar păstrându-și totuși jucăușenia. Patetismele asumate în mod frenetic și hiperbolic (firesc, de altfel) în decembrie 1989 și 1990 au dispărut. Vorbele s-au simplificat, luciditatea din 2017 și 2018 este calmă. Drept care Rezist și Rezistăm au devenit parole pentru și între protestatarii de acum. La Cluj (în Piața Unirii și în marșurile care pornesc de aici prin oraș), la Timișoara, la Sibiu și în Piața Victoriei (și a Universității) din București (și în alte orașe, desigur, dar acestea patru menționate au fost cele mai mediatizate datorită numărului constant de participanți), protestatarii au mizat pe continuitatea legitimă dintre manifestațiile de acum și mitingul-maraton din Piața Universității 1990. Și nu e de mirare că formula este REZIST. E un cuvânt care, în istoria noastră recentă, vine dintr-o moștenire anume, rezistența din munți. În felul ei, rezistența de acum, din stradă, este, simbolic, tot o „rezistență din munți“, adaptată la împrejurările nocive create de pesedism (moștenitorul fesenismului de odinioară, care, la rândul lui, era moștenitorul comunismului). Spun că e vorba de o „rezistență din munți“ adaptată, pentru că muniția tradițională s-a adaptat la context, devenind o muniție lingvistică, sonoră (datorită sloganurilor) și cu miză de graffiti (pancartele variate, simili-carnavalești). La urma urmei, a rezista înseamnă a nu te lăsa lobotomizat, a nu fi pasiv. Nu ai cum să pui un diagnostic exact sută la sută, dar mișcările din stradă, în 1990 și 2017-2018, au alcătuit un parlament simbolic în agorele României. În 2017-2018 a fost și este nu doar o revoltă catalizată de alergia la corupția molipsitoare din România, ci și o formă de igienă și de precauție: oricine va conduce țara asta – acum și vreodată - trebuie să fie responsabil. Or, vremurile de acum arată iresponsabile, la nivelul majorității diriguitoare în parlament și guvern.

 

Precum odinioară în Piața Universității 1990, pe lângă gravitate, ironia e o altă caracteristică a manifestaţiilor din 2017-2018. Constanta protestelor sunt spiritul parodic, atmosfera hâtră și jovială. E un soi de bucurie a tinerilor (căci majoritatea protestatarilor sunt oameni tineri) că se află împreună și că vor o schimbare de mentalitate, formulată printr-un limbaj la îndemână. Scandările și sloganurile sunt variate, dar parodia e cea dominantă. Zeflemeaua înseamnă, însă, energie (nu este defel doar haz de necaz). Nădejdea mea e că oamenii foarte tineri au învățat enorm din lecția civică a protestelor de acum. Pentru cei care nu au votat în 2016 (decepționați ori din alte motive), protestele din stradă au fost un vot tardiv, fie chiar metaforic, de responsabilizare și asumare a faptului că, indiferent dacă îți convine sau nu, ești român, te-ai născut aici și în țara asta trăiești (deocamdată).

 

Cum ar arăta o „mineriadă“ în 2018 în imaginația prozatoarei care sunteți? Informațională? Cu ce efecte? 

Nici prozatoarea din mine, nici cetățeanul român care sunt nu ar îndrăzni să-și imagineze vreo mineriadă în 2018, întrucât mi s-ar părea riscant să avansez vreo ipoteză în acest sens. Iar o perspectivă antiutopică, legată de România, nu doresc să formulez deocamdată. Cred că sunt destule alte bătălii de purtat pentru justiție pur și simplu. Adevărat, într-un anumit fel, parcă ne-am întors cu 28 de ani înapoi la ceea ce a declanșat manifestația-maraton din Piața Universității. Atunci a fost dorința de purificare morală a României și încercarea de a propune o lege a lustrației. Acum, după 28 de ani, e vorba tot de purificarea morală a României și de stoparea hemoragiei corupției. Și mă întreb, într-un exercițiu de reverie, cum ar fi fost dacă legea lustrației ar fi fost adoptată în 1990 și câți politicieni inadecvați (din varii motive) ar fi fost împiedicați să acceadă la putere și să maculeze ideea de democrație.

 

Într-un exercițiu contrafactual, cum ar arăta România dacă, în 13-15 iunie, nu ar fi avut loc minieriada?

Probabil, fără 13-15 iunie 1990, România ar fi avut mai multe creiere tinere care să reconstruiască logistic și politic această țară, după prăbușirea comunismului. Fenomenul emigrației românești ar fi fost relativ stopat, iar energia, la nivel de popor, ar fi fost validă. În caz că nu fantazez utopic acum.

 

Interviu realizat de SABINA FATI

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22