Pe aceeași temă
A predat literatură comparată, antropologie culturală şi antropologia memoriei la Universitatea de Vest din Timişoara (1997 - 2015) şi limba şi literatura română la Paris, Cracovia şi Pisa. A creat şi condus din 1998 Grupul de Istorie Orală şi Antropologie Culturală de la Fundaţia A Treia Europă din Timişoara.
Când e deznădăjduit/descurajat – profesional vorbind – cineva care face istorie orală?
Când trebuie să transcrie interviurile, să prelucreze și să administreze o arhivă deja bogată, să o facă apoi accesibilă, în diverse moduri, unui public interesat, fără a atenta la ceea ce azi numim protecția datelor personale ale martorilor (din rațiuni în primul rând etice) și la dreptul lor de a limita acest acces.
Și când e el fericit?
Când găsește oamenii potriviți pentru a fi intervievați și pe cei care au talentul de a-i asculta și întreba, sunt empatici și pregătiți pentru a veni în întâmpinarea celuilalt. Când spun oamenii potriviți, mă refer la adecvarea între tema documentată și persoana găsită pentru a depune mărturie, dar și la calitățile necesare unui martor în general: onestitate, talent de a povesti, de a fi atent la cel care îl ascultă și îl întreabă etc. Sunt cei pe care eu îi numesc adevărați „oameni-resursă”, adică aceia care știu foarte multe lucruri din experiența personală de viață, a lor și a celorlalți din anturajul lor (de obicei, memoria lor interferează), din comunitatea lor, au o bună memorie și o cultură a comunicării orale, aș zice. Unii dintre ei se și documentează, nu doar ocazional, asupra subiectului ce te interesează, dar și asupra altor teme care interferează cu el. Au făcut deja propriul travaliu al memoriei, mai ales în cazul experiențelor de viață traumatice, și sunt dispuși să te facă părtaș la el (ceea ce e un privilegiu cu mari costuri emoționale de ambele părți).
Dar la fel de important e ca lucrul tău să fie de folos, așa cum e pentru orice alt domeniu, de altfel. Din perspectiva mea, folosul e multiplu și e diferit în funcție de cine apelează la un interviu de istorie orală, de la cel care îl citește sau ascultă din curiozitate sau plăcere, până la cel care se documentează sau cercetează trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Un folos e în parte asigurat din capul locului. E al celui care face interviul (îi dă acces la informații pe care nu le avea, îi schimbă eventual modul stereotip de a vedea unele lucruri, îl sensibilizează la diferențele culturale), dar și al celui care povestește, în măsura în care povestitul are un rol cathartic, terapeutic, mai ales în cazul experiențelor de viață traumatice. Atunci când ajunge un bun public (și știu din experiență că mărturiile sunt orientate deja din punctul de pornire spre un al treilea destinatar, cel care va asculta sau citi mărturia și va deveni, la rândul lui, transmițător al memoriei), documentul de istorie orală poate fi de folos pentru a continua și deschide o cercetare spre alte orizonturi decât cele inițiale. Poate fi de mare folos lingviștilor, specialiștilor în comunicare, științele sociale, istoricilor, antropologilor, pedagogilor, scriitorilor.
O satisfacție deosebită o ai când cineva din familie se interesează de mărturia unei rude dispărute, vrea să afle ceva despre trecutul și implicit firele identității lui familiale sau vrea pur și simplu să îi asculte vocea, să îl „reînvie” prin ea. La fel când cineva care citește cărțile în care au fost publicate interviurile întâlnește persoane cunoscute, vrea să adauge propria lui mărturie sau să vorbească despre el însuși. Memoria stimulează și generează memoria celorlalți și rețelele ei de transmitere sunt azi foarte numeroase, câmpul ei se extinde precum cercurile pe suprafața unei ape. E un proces greu de urmărit, așa cum sugerează Paul Ricoeur, pe orizontala „trecutului care devine prezent sau a prezentului care anticipează un viitor”.
Ce sperați că veți face în acest domeniu, când ați început să lucrați și să înțelegeți istoria orală?
Urgența pentru mine a fost să cunosc latura traumatică a trecutului comunist, despre care nu aveam decât foarte vagi informații, prin martorii direcți care mai puteau, la o vârstă deja înaintată, să depună mărturie în primul deceniu de tranziție. Asta, după o îndelungată tăcere impusă, trebuie să subliniez, după o istorie falsificată sau manipulată și fără a avea acces în acel moment la documentele care să poată permite cunoașterea din alte surse a acestui trecut. Am început în 1991 cu deportarea în Bărăgan și cu poveștile celor care au avut de suferit prin ea.
Cunoașterea aceasta avea sens pentru mine, pe termen mai lung, dacă era împărtășită cu alții și ducea la o înțelegere mai largă a acestui trecut interzis, extrem de dureros pentru cei care l-au trăit, uitat sau ascuns cu bună-știință. Voiam pur și simplu să salvez ce se putea salva cu mijloacele istoriei orale și să deschid victimelor calea spre a-și spune singure povestea lor, făcând pasul necesar spre a primi recunoaștere și a avea parte de o minimă dreptate. Nu îmi dădeam seama atunci de anvergura consecințelor pe care o avea acest prim pas în studierea memoriei comuniste și nici nu aveam vreo idee asupra gradului în care societatea românească era pregătită să îl asume.
Abia în perioada cât am fost lector de română la Universitatea Paris IV Sorbona (1992–1995) și când m-am format în antropologie istorică și culturală (din 1994 am urmat un stagiu doctoral la EHESS), am înțeles mai bine că, dincolo de crearea unei arhive, istoria orală, mai ales sub forma povestirii de viață, care a fost opțiunea mea, poate fi un pasionant proiect de cercetare, de care nu m-am dezis până acum.
Ce sperați acum – apropo de istoria orală?
Să își găsească locul potrivit și cuvenit între alte surse documentare accesibile între timp și alte practici memoriale care ne permit să punem sub lupă trecutul recent ca să ajungem la o înțelegere mai cuprinzătoare și mai atentă a acestuia, mai nuanțată și diversificată. Ne poate ajuta să vedem cum funcționează reconstituirea trecutului, reprezentarea lui, în funcție de contextele și circumstanțele în care e evocat, să stabilim conexiuni între istorie și memorie, între individ și societate. Sper să ne ajute să restabilim dreptul omului traumatizat de istorie de a-și explica și de a înțelege ce i s-a întâmplat, chiar și atunci când cele petrecute sunt la limita inexplicabilului sau a absurdului. De obicei povestirile de viață orale sunt ocazii pentru a face astfel de analize, pentru omul confruntat cu răul produs de alt om, cu consecințe sociale și individuale care depășesc alte catastrofe, cum s-a spus deja. Prin ele, informația ne parvine gata „ambalată” în sensuri care ne invită să le descifrăm. Nu doar prin ceea ce se spune, ci și prin ceea ce nu se spune.
Și la ce iluzii/speranțe ați renunțat între timp?
La una foarte importantă în ochii celor mai mulți, aceea de a ajunge la adevăr. Accesul la acesta nu e niciodată direct, presupune o serie de intermedieri și coroborări între surse, dar și între adevărurile personale și cele impuse de opinia comună sau de memoria colectivă, de multe ori reductive și înșelătoare. Memoria poate fi oportunistă, versatilă, uneori manipulatoare, dar dacă o privim nu ca pe un bagaj de transmis din mână în mână, ci ca pe un proces înscris într-o durată și într-un prezent în care își exercită puterea și slăbiciunile, ea e o temă de studiu cu un potențial uriaș pentru cunoașterea omului, a timpului său și chiar pentru autocunoaștere. Nu o opun discursului istoriografic și nu îl consider nici pe acesta sursă a adevărului pur, din motive care ar merita o expunere mai detaliată.
Sunt azi mai sceptică decât la început. Omul care-și povestește trecutul, orientat fiind spre un ascultător real sau virtual, are motive să apere și o imagine a sa în ochii celorlalți. Cei care au suferit, sau suferă încă, nu se conciliază cu toții ușor cu identitatea de victime și mai ales cu vinovățiile ce li s-au atribuit în numele unei ideologii instrumentalizate astfel încât să ducă la reprimarea celui declarat „dușman”. Alții au încă de încheiat socoteli cu trecutul sau au de luptat cu o societate, fie complet opacă la suferința lor, fie dornică de a o uita cât mai rapid, de a se debarasa de ea, ca de un lest inutil. Nu mai vorbesc de situația complicată și ambiguă a membrilor aceleiași familii, care au fost pe baricade diferite, sau de cei care au fost confruntați pe rând cu situația de victime și apoi de colaboratori ai regimului comunist. Și aici intervin chestiuni de circumstanțe, detalii necunoscute, stilul de lucru al organelor de supraveghere la nivel local sau regional, acțiuni și atitudini explicabile în contextul în care s-au petrecut și netransparente azi pentru cel care nu a cunoscut îndeaproape acel context. Vreau să spun că efortul de a lămuri lucrurile și de a ținti adevărul e un proces anevoios, pândit de capcane, astfel încât concluziile celui care analizează un document de istorie orală se pot dovedi pripite, false, lipsite de temei. Ca să nu mai vorbesc de proiecțiile de care vorbesc psihologii și de care nu e scutit nimeni în zona cercetării umanului.
Nu mai cred nici că putem învăța din trecut. Unii învață și vor să învețe din el, cei mai mulți, nu.
Pentru a face, la modul profesionist, istorie orală, ai nevoie de maeștri?
Ca orice meserie, o înveți mai ales pe măsură ce o faci și câștigi experiență. O înveți și ucenicind pe lângă alții. Retrospectiv îmi dau seama ce mult au însemnat „maeștrii mei” în această privință.
Am avut norocul ca, înainte cu puțin timp de plecarea Sandei Golopenția în SUA (1980), unde azi este profesor emerit la Universitatea Brown din Providence, să o însoțesc pe teren în Maramureș, la Breb. A fost prima oară când am participat la o anchetă de istorie orală, într-o comunitate încă tradițională, făcută de o lingvistă și o etnologă absolut ieșită din comun, într-un loc și el de excepție în acele vremuri. Sanda era școlită în anchetele făcute de tatăl ei, Anton Golopenția, și de mama sa, Ștefania Cristescu, cu echipele Școlii monografice ale lui Gusti. Mentorul ei fusese între alții Mihai Pop, care mi-a fost și mie profesor de „folclor”, cum se zicea pe atunci, la Facultatea de Limba și Literatura Română din București (1970 – 1972) și a cărui viziune dinamică asupra tradiției, flexibilitatea privirii și analiza riguroasă și minuțioasă a terenului, erau lucruri cu mare impact asupra celor care îl urmau. Mihai Pop m-a pus în relație mai târziu cu Rostás Zoltán, care făcuse istorie orală în București încă din perioada comunistă, intervievând membri ai echipelor Gusti care mai trăiau atunci și alți intelectuali ai elitei bucureștene.
Am învățat de la Sanda Golopenția cum trebuie să îți alegi subiecții, cum să abordezi terenul și interlocutorii, cum să asculți, mai ales. Mai târziu am citit cu folos ce a scris despre tipologia martorilor, despre istoria conversațională și conceptul de intermemorie. Cu alte cuvinte, am înțeles că e nevoie să și analizezi și să interpretezi terenul, exersând acel „du-te-vino între observație, participare și scris”, de care vorbesc antropologii care se ocupă de lumea culturală și de distanța de la care o privești (Mondher Kilani, Yves Winkin, de pildă).
Și de mai ce ai nevoie? Ce e în „ranița” obligatorie a celui care face acest tip de activitate?
De răbdare, intuiție, empatie, capacitate de comunicare, respect pentru diferență, de o bună pregătire a terenului și interviului, de un suport teoretic solid, de un angajament pe termen lung, de responsabilitate și simț moral. E important, cred, și să îți menții convingerea că merită să îți dedici o parte din viață ajutând să ajungă și la alții cuvântul celor care nu au exercițiul afirmării publice, al celor care fac istorie fără a fi menționați de ea, altfel decât numeric.
Istoria ultimelor decenii românești – fie ele din dictatură sau din democrație (o democrație destul de originală) – e foarte accidentată. Cu multe drame, cu multe suferințe. Cum / în ce fel e tipul acesta de istorie – și memoria care decurge din ea – o formă de patrimoniu?
Memoria vie, care înseamnă – conform lui Pierre Nora – că există încă grupuri mari de oameni ce o poartă și o împărtășesc, se opune în principiu fixării și obstrucționării caracterului ei dinamic, fluid. Interviul de istorie orală rezultă el însuși dintr-o întâlnire a doi oameni sau mai mulți, care dialoghează și pun la un loc ceea ce știu și nu știu pentru a înțelege, a-și explica și analiza trecutul. O fac interogându-se asupra lui, în situații temporal și spațial circumscrise, ce nu se mai repetă întocmai niciodată. Această unicitate e unul dintre punctele forte ale istoriei orale, care sporește valoarea documentului produs de ea în timp. Cum să fixăm cadrul acesta perisabil și efemer care structurează totuși istorisirea și o leagă de un context? Ne ajută azi imaginea video, jurnalul și notele de teren, fișa subiectului intervievat, dar, oricât ar fi de exactă descrierea circumstanțelor în care se naște un astfel de interviu și de la care putem spera un prim nivel de semnificații, nu putem fixa bogăția sensurilor pe care le transmite o povestire de viață sau o narațiune a unui martor. Vreau să subliniez deci inaderența structurală a unui interviu la fixarea sensurilor (el e mult mai mult decât o sumă de teme identificabile), compensată poate, parțial, printr-o bună metodă de arhivare.
Arhiva este deja o formă de patrimonializare și instituționalizare a memoriei. A livra un interviu unei arhive este însă și o primă formă de „a-l mortifica”. Se pune problema cum putem să îl transformăm în document, cu toate adnotările necesare acestui proces, cu toate precauțiile de a nu denatura sensurile lui sau de a nu-l reduce la o fișă de informare, păstrând în același timp ceva din dinamica lui inițială? Esențiale mi se par în acest sens vocile martorilor, adevărate amprente ale emoțiilor și sensurilor transmise. Se cer reascultate pentru sugestiile pe care le dau interpretării și accesului la individualitatea interlocutorilor și pentru a plonja în miezul viu al discursului memorial, cel mai adesea plurivoc, sinuos, indecis, deschis spre celălalt.
Există azi tendința de a patrimonializa o astfel de memorie concentrată în vocea oamenilor, în narațiunile lor, care încorporează suferința sau bucuria vieții, pentru că viața e și ea, cum spuneți, accidentată și imprevizibilă. Iar bilanțul făcut printr-o povestire de viață chiar de cel care a trăit-o e un izvor de cunoaștere. Nu doar a faptelor, evenimentelor, acțiunilor și relațiilor omului cu el însuși și cu cei din jur, ci și a emoțiilor, gândurilor, credințelor, reprezentărilor pe care le are el și implicit o parte dintre oamenii din epoca lui despre trecut, viață, istorie și memorie.
Avem arhive de istorie orală încă din anii 1990 – 2000, cum ar fi cea de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (grupul constituit de și în jurul prof. dr. Doru Radosav), integrată în formă digitală la BCU Cluj, avem arhiva de istorie orală de la Muzeul și Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet și Academia Civică, inițiată de Ana Blandiana și Romulus Rusan, cu susținerea unor cercetători mai tineri, precum Ioana Boca. L-am pomenit deja pe Rostás Zoltán, cu grupul de tineri care a lucrat și publicat alături de el.
Am ales și eu ca arhiva de istorie orală constituită între 1998 – 2008 la Fundația a Treia Europă și apoi la Centrul Interdisciplinar de Studii Regionale de la Universitatea de Vest (1998 – 2017) de Grupul de Istorie Orală și Antropologie Culturală constituit în 1998 (pe care l-am format, coordonat și cu care am realizat nenumărate proiecte de cercetare și publicare), precum și propria mea arhivă de istorie orală să își găsească adăpost la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara. E un pas spre patrimonializare. Nu doar a interviurilor și povestirilor orale, ci și a fotografiilor sau a altor tipuri de documente memoriale livrate de martori sau de familiile lor.
E un patrimoniu pe care Estul (includ, desigur, aici și România) îl poate „vinde”, îl poate trece Vestului?
Ghilimelele indică faptul că nu vă gândiți, de fapt, la valoarea comercială a unui astfel de patrimoniu, care are în centrul său omul purtător și transmițător de memorie, ci mai degrabă la un comerț al conștiințelor deschise unele spre altele, capabile de explorare a orizontului de trăire și înțelegere a celorlalți. Un „comerț” al gândurilor și întrebărilor care se întâlnesc, eliberate de prejudecăți, de clișeele ideologice sau partinice, în sfera mai largă a umanului.
Îl primește Vestul? Are nevoie Vestul de un asemenea patrimoniu?
Presupun că da. Dintre cei care au cercetat arhiva noastră de istorie orală – și am îndeplinit adesea rol de ghid în întâmpinarea lor – cei mai mulți au fost studenți, doctoranzi sau cercetători veniți, cum spuneți, din Vest sau români care au studiat în străinătate, unde apelul la istoria orală pentru a documenta un eveniment sau a explora o comunitate (inclusiv de memorie) este un fapt curent. Am lucrat eu însămi în proiecte de cercetare inițiate de cercetători din Vest pe teme ale Estului, cum a fost cel condus de Gail Kligman și Katherine Verdery privitor la colectivizare și proprietatea privată, în care am folosit, ca și alți colegi români sau străini din proiect, interviul de istorie orală ca sursă de informare, alături de alte surse memoriale. Am învățat de la cele două cercetătoare americane cu îndelungată experiență de lucru pe teren românesc, încă din perioada comunistă, cum se lucrează în echipă și cum, pentru înțelegerea de tip antropologic, e necesară confruntarea diverselor surse și discursuri memoriale, de la mărturii la folclor, de la un document juridic la imaginea vizuală.
Dar noi? De ce avem nevoie de un asemenea patrimoniu?
Avem, ca oameni, nevoie de el pentru a ne privi dinspre alții, mă refer la alții diferiți generațional, etnic, religios, cultural etc., dar și la alții care au trăit altfel decât trăim noi, cu alte idei și reprezentări despre ei și lumea lor, cu alte experiențe de viață, care nu ne-au fost accesibile în mod direct. E un exercițiu cu un potențial terapeutic și pedagogic excepțional. Depinde cât de onest îl exersăm. Nu e întotdeauna povestea care ne place cel mai mult, cu oameni victorioși și de succes, cum se spune. Sunt adesea povestiri dureroase, triste, care investighează suferința și slăbiciunea umane, violența și distrugerea aproapelui. E o coborâre în zone inconfortabile din care te întorci întărit, dacă știi să descoperi sensurile ce ți se transmit. Oamenii înclină să convertească povestea traumelor lor în povestiri despre supraviețuire. Adesea putem găsi în ele un indiciu pentru cum respectul față de valorile care ne ajută să trăim liberi și plini de speranță poate fi salvator.
Atunci când am participat la elaborarea Raportului de Analiză a Dictaturii Comuniste, în echipa condusă de Vladimir Tismăneanu, am putut constata cât de utile sunt arhivele de istorie orală.
A trecut așa cum se cuvine memoria noastră recentă în instituții? Viitorul, tot mai mult al tehnologiilor, credeți că (poate) face bine?
Dacă vă referiți la școală, da. Nu prin manualele de istorie, ci pentru că se face istorie orală într-un cadru instituționalizat. Am lucrat de mai multe ori cu profesori dedicați, capabili să își mobilizeze colegii, elevii sau studenții, în proiecte, cum e Simona Hochmuth la Timișoara sau lector dr. Alina Satmari, geografă la Universitatea de Vest – Timișoara. De la ea și de la echipa ei am învățat că noile tehnologii de care mă întrebați permit să ducem lucrurile mult mai departe. Au realizat o hartă interactivă a locurilor legate de memoria revoluției reMind Mapping’ 89, folosind interviuri video, digitalizate și montate de elevi pentru o aplicație mobilă. Au prezentat-o în relație cu o expoziție (De la Revoluție la revoluții) a unui grup de artiști timișoreni (Renée Renard, Ciprian Chirileanu, Aura Bălănescu, Nicolae Velciov, Livia Mateiaș, 13m10j) care au folosit și ei tehnologii de ultimă oră pentru a dezvălui potențialul infinit al relaționării memoriei cu actul artistic și creativ.
Care considerați că este opera vieții dumneavoastră?
Răspunzând la întrebări, am ajuns la concluzia provizorie că ea e mai ales una de formare și autoformare. Am reușit să îi contaminez și pe alții de pasiunea mea pentru trecutul recent și istoria orală.
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
O fericită coincidență face în așa fel încât numărul prezent al revistei 22 să iasă din tipografie chiar de ziua de naștere a doamnei Smaranda Vultur. La mulți ani!
La începuturi, o parte din grupul de la A Treia Europă:
Roxana Pătraşcu, Antonia Komlosi , Mihai Crîznic,
Adrian Onica, Adriana Roşioru, Adela Lungu, Alin Vacaru.
