Deportari in BaraganLimbaj, morala si moravuri

“Manifestari dusmanoase”

Cum se vede viata noastra daca o privim dinspre dosarele de Securitate? Cand si cum, in ce scopuri a fost utilizata povestirea partiala sau extinsa a vietii si cine o povestea sau mai precis o interpreta? Nu “beneficia” de acest interes decat o anume parte a populatiei, cei identificabili la un moment dat sub una sau alta sau sub mai multe din categoriile etichetate drept dusmani de clasa, exploatatori, chiaburi, sabotori, instigatori, agitatori, certati cu regimul, elemente dubioase, participanti la razmerite, dezordini, actiuni sau manifestari dusmanoase. Astfel de manifestari puteau fi fata de oranduirea sociala, fata de regim sau chiar fata de realitatile din tara noastra, cum e mentionat in ianuarie 1989 in dosarul de urmarire care mi-a fost intocmit si in care am putut citi, pe langa fragmente din scrisorile primite, biografia condensata a diversilor prieteni cu care am corespondat in acea perioada, “filati” si ei pentru a se vedea daca sunt sau nu incadrabili in una sau alta dintre aceste categorii(1).
In diverse rapoarte, liste, informari sau denunturi din anii ’50-‘60 (anii de care m-am ocupat intr-o documentare facuta in 2003-2004 la CNSAS asupra deportarilor si colectivizarii, aflata la baza acestor randuri(2)) cei care s-au dovedit a avea manifestari dusmanoase sunt toti cei intrati in vizor pentru a fi, dupa caz, urmariti, dislocati, deportati, arestati, condamnati, recrutati sau doar verificati. Se intelege ca, in aceste conditii, logica in care naratiunile biografice sunt relatate in dosarele de Securitate, fragmentar sau mai pe larg, e chiar aceea de a furniza argumente pentru identificarile in cauza, constituindu-se deci intr-un fel de povestiri fondatoare ale statutului de vinovat si, implicit, de victima. O lista a pacatelor care te pot transforma peste noapte dintr-un om obisnuit intr-unul culpabil e greu de intocmit, ele fiind mult mai numeroase decat cele sapte care te pot trimite fara drept de apel in Infern. Ele nu sunt pacate morale, ci ideologice, faptele fiind selectate si relatate in conformitate cu ideologia luptei de clasa din anii ‘50, a dusmanului potential, care se manifesta nu doar direct, ci si ascuns, deghizat (vezi imaginea chiaburului ca lup travestit in oaie, vehiculata de caricaturile epocii), o logica ce a dainuit pana tarziu, in anii ‘90, si a fost folosita, intre altele, pentru largirea si intarirea aparatului de Securitate. Limbajul respectiv era in anii ’50 acelasi cu cel al partidului comunist si intrase prin aparatul de propaganda si in limbajul comun, putand fi folosit la nevoie pentru a “identifica” un dusman si a-l demasca. Martorii intervievati il citeaza azi cu ghilimelele de rigoare, vorbind de “asa-zisii chiaburi” sau “asa-numitii exploatatori” etc., dand la randul lor interesante definitii ale categoriilor respective, de care m-am ocupat cu alte prilejuri.
Odata luata in vizor o persoana, devin suspecti si cei din anturajul ei obisnuit, fiind supusi si ei verificarilor. Relatarile biografice care ii privesc mentioneaza adesea persoanele care ii frecventeaza sau pe care ei le frecventeaza, astfel ca, la nevoie, cercul suspectilor se poate largi imprevizibil. Este logica dupa care, in anii ’50, s-au efectuat arestari si condamnari, vinovatiile nefiind aproape niciodata strict individuale si pedeapsa extinzandu-se adesea asupra familiei sau cercurilor de prieteni si cunoscuti. Pierzandu-si astazi valoarea incriminatorie, ce a avut in acei ani consecinte (sa nu uitam!) catastrofale asupra destinului multora dintre cei care le-au cazut victima, relatarile cu continut biografic din dosarele de Securitate pot fi folosite ca documente pentru a vedea cum actiona Securitatea si, la modul mai general, aparatul de reprimare si supraveghere, de ce anume ii era frica Securitatii, ce anume si cu ce frecventa consemna si transmitea pe cale ierarhica. Se poate reconstitui astfel o istorie a institutiei, ce ar trece obligatoriu si prin relatiile ei cu partidul comunist si puterea administrativa, dar informatiile despre indivizii si colectivitatile supravegheate pot servi si la reconstituirea ambiantei istorice a unui eveniment (cu precautiile de rigoare si cu o obligatorie initiere in limbajul specific institutiei) prin compararea cu alte tipuri de surse.
Putem evalua memoria faptelor evocate prin compararea a ceea ce ofiterii de diverse ranguri consemnau la zi cu ceea ce martorii inca in viata povestesc o jumatate de secol mai tarziu in calitate de foste victime ale aparatului represiv. Bazate pe fapte identice, cele doua tipuri de relatari construiesc, cum e de asteptat, perspective diferite, nu doar din cauza distantei temporale fata de evenimente sau a scopurilor diferite ale comunicarii, ci si prin felul in care faptele sunt categorisite si interpretate.
Astfel, daca vrem sa aflam mai multe despre cat de greu le-a fost deportatilor din Banat si Oltenia in Baragan in primele luni de dupa instalarea lor fortata in camp liber, in iunie 1951, despre lipsa apei potabile si, mai tarziu, spre toamna si iarna, despre lipsa lemnelor de foc, despre conditiile in care au fost obligati sa-si ridice casele de chirpici, putem citi rapoartele pe care Securitatea le intocmea saptamanal (!!) referitor la situatia de pe teren, consemnand toate aceste lucruri sub rubrica privitoare la starea de spirit a dislocatilor. Am urmarit in mod special perioada iulie-decembrie 1951, deci cea imediat urmatoare deportarii din 18 iunie 1951.
Starea de spirit din aceasta perioada, rezulta din note si sinteze, e adesea agitata sau nemultumitoare, ca in nota din 30 noiembrie 1951 privitoare la dislocatii din regiunea Ialomita, ceea ce se explica prin: lipsa lemnelor de foc, necesare atat incalzitului, cat si preparatului hranei zilnice, cat si spalatului rufelor, fapt ce a contribuit la epidemia de tifos exantematic ce a aparut in randul dislocatilor din satele noi (p. 198)(3). Nota respectiva din dosarul cu numarul 191 mai consemneaza ca, din lipsa lemnelor de foc, dislocatii au distrus in intregime plantatiile de salcami, care constituiau perdele de protectie, folosindu-le pentru lemne de foc si desi la o parte din dislocati li s-au dresat acte de dare in judecata, aceasta masura nu a dus la nici un rezultat, intrucat prin aceasta nu s-a rezolvat lipsa lemnelor de foc si ei au continuat sa taie din plantatiile de salcami (p. 198). Aflam din finalul aceleiasi note si cauza pentru care situatia e preocupanta: starea de spirit nemultumitoare este tot mai accentuata si aceasta ar putea sa ia proportii mai mari daca nu se vor lua masuri urgente de remediere (p. 199).
Relatarea are deci rol informativ, dar si profilactic si, nu intamplator, atunci cand, pentru a semnala aceeasi situatie, sunt citati direct dislocatii care si-au exprimat nemultumirea, vorbele lor, cuprinse intre ghilimele, sunt trecute in rapoarte sub eticheta comuna de manifestari dusmanoase si stari de spirit. Nemultumirile si zvonurile care circula sunt cuprinse sub aceeasi rubrica si ele ne dau o idee destul de limpede despre atmosfera care domina in sat, despre necazurile oamenilor si iluziile, sperantele pe care si le faceau. Ca motivele de nemultumire erau intemeiate se vede din faptul ca rapoartele informeaza despre ele ca despre o situatie obiectiva. Formularea lor de catre deportati le transforma insa automat in manifestari dusmanoase, ceea ce da o idee despre logica pe care o ascunde (si in acelasi timp dezvaluie) sintagma: manifestari dusmanoase fata de realitatile din tara noastra. Ca acestea din urma puteau genera comentarii ca cele de mai jos nu e de mirare.
Din sinteza trimisa de catre Directiunea Generala a Securitatii Poporului din Regiunea Galati, catre Directiunea Generala a Securitatii Statului (in 9 august 1951) putem afla, de pilda, ca dislocata Ghecea Motea de la centrul GAS Justin Georgescu, raionul Calmatui, intr-o discutie avuta cu mai multi dislocati, s-a exprimat spunandu-le “fratilor nu va descurajati ca nu mai este mult si va incepe razboiul intrucat un semn in aceasta privinta il da insusi avioanele care umbla mai toata ziua prin aer” (p. 102), in timp ce Spijafca Valeriu “de la acelasi centru s-a manifestat fata de colaboratorul nostru ca in momentul in care vor veni americanii, va avea prilejul sa se razbune pe toti cei care i-au facut rau”. Situatia nu e mai buna nici in alte sate de pe teritoriul regionalei Galati, de vreme ce dislocata I. Nuta, din comuna Vadeni, “este nemultumita pentru ca in satul lor nu se aduce petrol de iluminat si pentru gatit si intampina greutati in privinta apei de baut si spalat” (p. 103), in timp ce Maghiaru Petru(4), tot din Vadeni, se plange ca “organele Militiei nu da voie rudelor sa-i viziteze” si ca “Militienii stau in gara, iar atunci cand soseste trenul ii legitimeaza pe toti care vor sa ia legatura cu ei, lasandu-i sa vorbeasca cu ei acolo in gara sau in alta parte, insa pentru un foarte scurt timp, fortandu-i sa plece inapoi cu primul tren” (p. 103).
Ca urmare a unor astfel de manifestari, se consemneaza in acelasi raport intensificarea actiunilor informative pentru a se stabili complect ce activitate cei in cauza continua sa desfasoare si influenta care o au in randul celorlalti dislocati.
Teama Securitatii de eventuale revolte este si de asta data transparenta, in situatia in care deportatii se aflau intr-una din perioadele cele mai dificile ale sederii lor fortate de cinci ani in Baragan, din care, la data raportului, abia ce se scursese o luna si jumatate. Frica de ce li se va intampla, de posibilitatea de a fi deportati mai departe, in URSS, lupta pentru supravietuire, asociata cu puterea de a se amagi si a spera par a fi, daca punem la un loc interviurile cu relatarile dislocatilor si rapoartele Securitatii, starile dominante printre deportati. Ei ignorau se pare, daca tinem seama de ce spun in interviurile pe care le-am facut in anii ‘90, potentialul de putere pe care il detineau printr-o eventuala asociere, dar si gradul in care erau supravegheati. Din cele peste 100 de interviuri pe care le-am realizat, doar cateva vorbesc despre banuiala de a fi fost supravegheati prin informatori sau de anchete la care au fost supusi.
Cu toate acestea, frecventa cu care revine in rapoarte precizarea cum am aflat de la colaboratorul nostru ne arata ca lucrurile stateau cu totul altfel. Cu alt prilej am avut ocazia sa studiez la DJAN Caras-Severin doua voluminoase dosare ce contineau rapoarte de urmarire in timpul colectivizarii a locuitorilor din comuna Domasnea din Banat (anul 1962). Toti cei care au trecut prin anchete la Securitate la raionul Orsova, anchete prin care se urmarea sa fie “convinsi” sa se inscrie in colectiv, au fost obligati sa semneze declaratii ca nu vor spune nimanui ca au fost anchetati. Discutand cu ei patruzeci de ani dupa aceasta imprejurare, am putut constata ca doar o singura persoana, o femeie, si-a calcat angajamentul de tacere semnat atunci si mi-a povestit ce i s-a intamplat. O proba ca frica a intrat adanc in oase si functioneaza si azi ca o cenzura asupra memoriei personale. Sau ca memoria isi are uitarile ei.

Legenda

Tema informatorului, asa cum o gasim in rapoartele de Securitate la care am avut acces, interfereaza neasteptat cu cea a practicii relatarii vietii, atunci cand e pomenita o forma a sa care tine de tehnicile de infiltrare, si anume legenda. Asociata in general cu povestirea care expliciteaza originea unei fiinte naturale sau supranaturale sau care legitimeaza, valideaza - printr-o relatare in perspectiva exemplara a faptelor sale - un personaj (erou sau sfant, de pilda), legenda nu e neaparat o relatare neadevarata, chiar daca, in limbajul comun, cuvantul e invocat si pentru a contesta caracterul adevarat al unei relatari.
In cazul de fata avem insa de a face cu o poveste a vietii menita sa creeze unor persoane reale (selectate dintre deportati) o identitate fictiva, cu scopul de a le face credibile in mediile in care sunt infiltrate ca informatori (adica printre deportatii care, dintr-un motiv sau altul, au atras atentia organelor de Securitate).
“Georgica”, “Cucu”, “Mitica”, “Gh. Leduc”, “Costica Trandafir”, “Popescu Elena”, “Janeta Olimpia”, “Ion Manea”, “Stan Ion”, “Bucur Vasile”, “Moscu”, “Mary Schot”, “Arapu Petre” - sunt doar cateva dintre numele fictive (conspirative) ale unor informatori din satele noi.
Dintr-unul din dosarele consultate aflam ca, in cadrul unei actiuni de verificare grup (e vorba de un grup de legionari si PNT-isti din Salcami), deschisa la 12 decembrie 1954, un fost legionar cu numele codificat “Gh. Leduc” este infiltrat printre acestia pentru “a vedea care sunt legaturile dintre ei”. Pentru a-i facilita infiltrarea i s-a creat acestuia o legenda, adica o biografie fictiva. Avem imediat si explicatia necesara: sursa (adica informatorul) a fost instruita sa nu spuna nimanui legenda pana ce el nu va stabili care sunt persoanele care desfasoara activitate contrarevolutionara si pana ce nu va gasi ocazia prielnica pentru a face povestiri reciproce cu aceste elemente. De asemenea, se mentioneaza ca informatorul nu va face aceasta intreaga povestire odata, ci la intervale, in care va avea posibilitati de legatura cu aceste elemente.
Cu prilejul actiunii de verificare a lui Ernest Martin, dislocat la Olaru si mutat fara aprobare la Tonea, informatorul Mitica reuseste sa se mute in casa acestuia si are astfel prilejul ca obiectivul sa-i povesteasca multe din trecutul sau.
Legenda slujeste drept povestire capcana: livrata cu picatura, la momentul potrivit si cui trebuie, ea provoaca destainuiri. O legenda e in acceptia de fata o biografie trucata, prin care se cauta obtinerea unei marturisiri. In timp ce pe unul il face de nerecunoscut, ea provoaca dezvaluirea celuilalt. O strategie prin care cel urmarit se livreaza pe sine supraveghetorului sau, se autodenunta (afara de cazurile, cu totul de exceptie, in care, la randul sau, “obiectivul”, constient ca se afla sub urmarire, ar livra o poveste neadevarata). Gasim in dosarul 191 mai multe mostre de astfel de legende, cum ar fi cea creata informatorului “Costica Trandafir”, adus din Latesti la Salcami (p. 11). Aflam si cate ceva din adevarata lui biografie, care include si imprejurarile in care a fost recrutat: a fost arestat pentru doua incercari de trecere frauduloasa a frontierei si lansari de zvonuri tendentioase. E recrutat in penitenciarul Pitesti in 1953, mentiune suficienta pentru a intelege toata grozavia situatiei. La sosirea la Salcami, unde e mutat pentru a fi infiltrat, aduce cu el din Latesti o scrisoare de recomandare de la un fruntas PNT, Manea Ion, catre unul din cei urmariti (tot PNT-ist) din Salcami. Ca dovada ca legenda functiona eficient. Nu mica ti-e mirarea cand dai si peste “Scurte caracterizari ale informatorilor cu perspective mai mari” (p. 13), adica cei care se dovedesc deosebit de talentati si abili pentru sarcina ce li s-a dat si vor fi folositi in continuare. Printre acestia, informatorul “Bucur” din Valea Viilor, recrutat de catre Biroul DDO pentru a fi folosit in randul nationalistilor sarbi, care se mentin pe pozitii sovine, “Popescu Elena” din Rachitoasa, de nationalitate germana, care, surprinsa ca a circulat fara permisiune (i s-au aratat probele), da declaratii despre trecutul criminal (verificat prin alti trei informatori) al lui Pierre Ion, dislocat si el la Rachitoasa. Tot ea semnaleaza din proprie initiativa, activitatea de agitatie contrarevolutionara a preotului catolic Farcas Ion din localitatea speciala (a se citi satul nou) Rachitoasa. Daca ai curiozitatea sa stii cum se pot culege probe precum cele care au servit la recrutarea sursei “Popescu Elena”, ca umare a deplasarii ei dincolo de limita impusa prin restrictia de D.O. (domiciliu obligatoriu), adica dincolo de cei 15 km permisi, afli ca exista printre dislocati si fosti colaboratori ai organelor de Securitate, cum ar fi L.R. din Turnu Severin, dislocata in satul nou Borcea (Vasilescu Vasia). Ea a “dat informatii valoroase” dupa ce a fost reactivata. Printre ele si aceea ca individul Ghita Atanasiu din Calarasi, infocat dusman al regimului, de origine macedoneana, ar avea legaturi in cadrul CFR-ului si se ocupa de transportul elementelor dislocate spre Bucuresti, fara ca acestia sa aiba acte. Pentru a se afla care sunt legaturile pe care numitul Ghita Atanasiu le are la CFR, sursa, adica L.R. e sfatuita sa apeleze la acesta, in vederea deplasarii ei ilegale la Bucuresti. Toate cele de mai sus le aflam in contextul in care L.R. era deja arestata, ca infractoare, de catre militie, Directia Generala a Securitatii Statului din Regiunea Ialomita trimitand prin curier cererea de eliberare a acesteia din arest, cu permisiunea de a se intoarce la Borcea, “intrucat deplasarea acesteia s-a facut cu stirea noastra (adica a directiei respective - n. n. ) si in interesul acestei unitati”.
Intre numele conspirative ale informatorilor, atestate prin biografii fictive si accidentele vietii adevarate care te conduc spre situatia de a imparti cu persecutorii tai rolul dublu de victima si asociat, Securitatea face trafic de povestiri. Pe cantarul diabolic al vinilor reale sau inventate, ea fabrica o lume in care simulacrul e o tehnica de captatio.

Jocul de masti al identificarilor

Cei purtatori de legenda (sursele sau informatorii, colaboratorii) sunt de obicei mutati cu aceleasi restrictii (adica tot cu domiciliu obligatoriu) dintr-un sat in altul si aflam din dosare cate ceva si despre biografiile lor reale. De obicei e vorba de vina care i-a facut santajabili, de ocupatia lor, de trecutul politic compromitator: unul a fost primar in Turnu Severin sub regim burghezo-mosieresc, altul, fost invatator in comuna Toplet, a ascuns ca a fost legionar, altul, tehnician constructor, fost conducator al Partidului Nationalist German la Lovrin, se bucura de incredere printre germani. Sunt mentionate data si conditiile recrutarii. Cu alte cuvinte, viata lor de dincolo de legenda intereseaza in masura in care a condus spre transformarea lor in colaboratori. Gasim, ce-i drept, printre ei, si destui dintre aceia care, odata intrati in rol, se conformeaza fara ezitare acestuia, identificandu-se, pana la a se confunda total, cu el. Devin adica totuna cu fiinta lor fictiva, la adapostul careia circula printre cei deveniti obiectivele lor. Astfel, informatorul Motru (el insusi cu trecut legionar), dislocat in comuna Ezerul, a demascat o serie de elemente legionare dislocate in regiunea Bucuresti si in alte regiuni si unele manifestari dusmanoase ale elementelor dislocate din comuna Ezerul.
De remarcat ca limbajul folosit pentru a-i identifica pe cei pusi sub urmarire (elemente dusmanoase sau ostile), exprima destul de clar reificarea acestora (obiective), reducerea lor la niste simple tinte ale investigatiei, private de consistenta umana, sau la o parte a unei categorii. In diversele rapoarte sau situatii intocmite se vorbeste de elemente foste exploatatoare sau de elemente cu D.O.
Astfel, din Situatia numerica pe comuni a elementelor dislocate si cu D.O. pe categorii sociale si nationalitati pentru regiunea Bucuresti (dos. 191, p. 32) de care apartin comunele Pelican, Ezerul, Olaru, Dropia, Fundata, Viisoara si Dalga, toate sate noi sau localitati speciale, cum se exprima Securitatea (adica sate create prin impunerea de domiciliu obligatoriu celor deportati cu familiile lor in Baragan - elementele dislocate - sau celor iesiti din inchisori ca detinuti politici - elemente cu D.O.), rezulta ca pe raza acestei regiuni se afla 3.433 de familii dislocate si 92 de elemente cu D.O. cu diferite termene (e vorba de cei sositi in sat direct din inchisori, fosti detinuti politici, a caror pedeapsa se prelungea prin domiciliu obligatoriu, uneori de la an la an). Pentru fiecare comuna in parte se face o noua clasificare. Astfel, in comuna cea mai mare, Olaru, au fost dislocate 689 de familii si 6 elemente cu D.O., dintre care 309 elemente foste exploatatoare, 195 tarani, 101 muncitori, 68 functionari, 52 fara ocupatie. Alternarea criteriului ideologic cu cel ocupational la repartitia pe categorii sociale (numarul indica, cu exceptia celor 6 elemente cu D.O., numarul familiilor dislocate) ne arata ca statutul de elemente e atribuit in coformitate cu primul criteriu, asa cum la repartitia pe nationalitati intervine ca un criteriu suplimentar vina de a fi fost fugit de pe teritoriul URSS. La Olaru sunt astfel inregistrati 272 de romani, 163 fugiti din URSS (adica basarabeni si bucovineni romani), 169 de germani, 74 iugoslavi (sarbi), 11 alte nationalitati. Din totalul de 3.433 de familii dislocate in regiunea Bucuresti, rezulta din situatia mai sus amintita ca 1.031 de familii sunt fugite de pe teritoriul URSS. Pentru cei care nu cunosc mai indeaproape istoria deportarilor in Baragan e destul de greu de stiut ca aceste familii au fost deplasate fortat in Baragan din Banat impreuna cu romanii, germanii, sarbii, maghiarii, bulgarii etc. din aceasta regiune, dupa ce fusesera colonizate acolo in anii 1945-1947, in urma refugiului lor din 1941 sau 1944 din URSS. Asupra statutului lor de refugiati, colonisti sau fugiti din URSS voi reveni, pentru ca denumirile nu sunt inocente - aici, ca si in alte cazuri semnalate -, ele presupun o initiere prealabila(5) si ascund o istorie complicata, legata de istoria deplasarilor de populatii din anii 1940-1956, determinate de istoria celui de al doilea razboi mondial si de contextul postbelic din tarile in care s-a instalat comunismul in regim sovietic.

Dislocat

Statutul insusi de dislocat merita o discutie aparte. Termenii cheie de dislocat si deportat au fost “motorul cautarii” in labirintica lume a dosarelor de Securitate, aflate inca in puterea unui cerber vigilent. Termenul de dislocat, aveam sa constat, acopera in limbajul Securitatii o arie mult mai larga decat cea la care ma asteptam, incluzandu-i pe cei evacuati in diverse imprejurari din propriile case sau pe cei obligati sa se mute din orase in alte localitati sau regiuni ale tarii, introducandu-i in aceeasi categorie pe dislocatii izolati sau in grup restrans si pe cei deportati in masa. Dosarele care mi-au parvenit sub eticheta de dislocat demonstreaza cvasigeneralizarea deplasarii de populatie in perioada anilor 1945-1956 ca masura punitiva sau preventiva, in toate regiunile tarii, arata diversitatea categoriilor de persoane vizate, a culpelor care sunt invocate, a trasaturilor diverse sub care poate fi identificat “dusmanul de clasa”. Inainte de a proceda la o inventariere a categoriilor de dislocati sau deportati si de a analiza felul in care viata lor povestita de ei insisi interfereaza cu ce consemneaza Securitatea, construind relatari care in timp reprezinta o confruntare a diferite tipuri de memorie si a diferite imagini ale trecutului, voi reveni la o alta practica a Securitatii, prin care ne parvin date cu caracter biografic.
E vorba de biografii condensate ale diverselor categorii de dislocati, intocmite cu ocazia verificarilor prilejuite de luarea unei decizii asupra intoarcerii lor acasa sau a prelungirii domiciliului obligatoriu. Dosarul cu nr. 55, in mai multe volume cuprinde numeroase referinte la astfel de verificari. Astfel, in volumul 24, p. 2, putem gasi decizia cu nr. 6.100 (Bucuresti, 27 iulie 1955) semnata de general locotenent Pintilie Gheorghe prin care se ridica “restrictiile domiciliare a 3.692 de familii dislocate din regiunile Arad, Timisoara si Craiova in cele 18 comuni speciale din regiunile Bucuresti, Constanta si Galati cu dreptul de a se stabili in orice parte a tarii in afara de zonele de frontiera (din care cea mai mare parte proveneau!!), orasul Bucuresti si comunele subordonate Sfatului Popular al orasului Bucuresti”. In 29 iunie 1954 fusesera verificate 8.850 de familii dislocate din zona de vest, din care doar 3.692 sunt propuse pentru ridicarea restrictiei, iar dintre acestea, doar 513 primesc dreptul de a reveni la vechiul domiciliu. Oricum, astfel de circumstante sunt ocazia unor rapeluri cu caracter biografic ce ne permit sa intrevedem si criteriile dupa care au fost stabilite vinovatiile. Ele sunt mai mult sau mai putin transparente. Ma voi opri doar la cateva, care privesc persoane pe care le-am cunoscut personal (pe ei sau familiile lor) si le-am intervievat 50 de ani dupa evenimentele consemnate de Securitate. Pundichi Tudor, deportat la Mazareni (reg. Galati), are o biografie tipica pentru romanii macedoneni colonizati in Banat si deveniti apoi deportabili tocmai datorita unui traseu biografic potrivit celui urmator: Pundichi Tudor cu 3 membri (de familie, se intelege -n. n.), n. 20 ian. 1899 in Candrova, Grecia, fiul lui Nicolae si Ecaterina, agricultor. In 1925 a venit din Grecia, fiind colonizat in comuna Bubiuc, Durostor, unde a primit 10 ha de teren arabil. In 1940 prin schimbul de populatie s-a mutat in comuna M. Kogalniceanu, Constanta, iar in 1947 s-a mutat in Besenova Noua (azi Dudestii Noi), unde a fost improprietarit cu 5 ha teren arabil si de unde a fost dislocat. As mentiona ca in actele prin care e consemnata in arhivele primariilor din satele din Banat prezenta macedonenilor, ei sunt inregistrati drept colonisti, intr-un mod analog cu cei fugiti de pe teritoriul URSS, despre care am pomenit. Sunt denumiti cu totii colonisti si de germanii din satele banatene in casele carora au fost plasati cu forta in anii 1945-1947 si pe pamantul carora, confiscat prin reforma agrara, au fost improprietariti cu 5 ha, in virtutea aceleiasi reforme, pentru a fi apoi deportati impreuna in Baragan. Ordinul de deportare din 1951(6) ii mentioneaza intr-o categorie aparte (2), pe:
a) originari din Basarabia stabiliti pe teritoriul RPR dupa 1 iunie 1940 si b) de origine macedoneana. Cu alte cuvinte, o biografie precum cea de mai sus nu e neutra, cum pare, ea te identifica din capul locului ca element periculos(7).
Nu altfel stau lucrurile cu Maghiaru Petru, dislocat din Comlosu Mare la Zagna Vadeni (intra la “manifestari dusmanoase”) “cu 2 membri, nascut in 16 octombrie la Detroit SUA, fiul lui Gheorghe si Elena, de profesie agricultor. A posedat 27 ha teren arabil, 6 vite mari si inventar agricol. A exploatat munca salariala, avand 1-2 servitori permanenti. In prezent lucreaza la GAS Braila” (dos. 55 /vol. 38, nr. 207 din tabelul cu cei verificati pentru retragerea restrictiei de D.O.). Parintii lui Petru Maghiaru emigrasera la inceput de secol XX in SUA, la fel ca multi tarani saraci din Banat sau Transilvania, si cumparasera an de an cate un hectar de teren, nestiind ca pregatesc astfel propria lor deportare. Conform povestirii sale, Petru Maghiaru fusese pana in 1938 cetatean american, calitate pe care a pierdut-o prin incadrarea in armata romana in timpul serviciului militar. Biografii aidoma celor consemnate in urma verificarilor, in ciuda caracterului lor succint, ne dau o idee despre motivele deportarii (necunoscute ca atare de cei in cauza in 18 iunie 1951, cand au fost ridicati), dar nu isi deslusesc toate sensurile, decat pentru cei familiarizati cu istoria perioadei pe care o evoca. Ele au nevoie de o cheie pentru a fi citite in latura lor incriminatorie (asa cum le inregistra Securitatea) sau de marturia celui in cauza pentru a le raporta la istoria unui destin. Chiar si cand detii informatiile necesare anumite circumstante pot ramane tulburi si genera intrebari. Astfel, intr-un raport asupra dislocatilor din Pelican (raion Calarasi) - dos. 55/vol 22, p. 9 - e cosemnat: Cocora Petre, n. 12 oct. 1914, Clopodia, Timis, fiul lui Petre si Maria, muncitor CFR a fost dislocat chiabur. In realitate a posedat 5 ha de teren pe care in 1949 l-a donat Statului si una casa. A fost mebru PMR pana in 1950 cand a fost exclus. Sa fie acesta din urma motivul deportarii, a fost la mijloc un denunt sau o razbunare, o greseala a celor care au facut listele de deportare? E destul de greu de raspuns, nu putine fiind cazurile in care una sau alta sau si una, si alta au functionat, asa cum multe marturii o atesta.

Viata de dincolo de dosare

Sunt si situatii cand Securitatea revine autocritic asupra unei incadrari anterioare, lasand sa se vada, cu maxima discretie, ce-i drept, aria propriilor abuzuri. Astfel, despre Stoienescu Gheorghe (n. 1885) dislocat cu sotia din orasul Giurgiu in com. Radaseni, raion Falticeni, se consemenaza in 10 ian. 1954 ca a fost dislocat ca demnitar in timpul burgheziei, dar a rezultat din verificare ca nu a avut alta demnitate decat aceea de a fi fost diriginte al Oficiului PTTR Giurgiu. Cele peste 70 de file care cuprind scurte relatari cu continut biografic asupra celor dislocati din orasul Giurgiu in zona Moldovei, in imprejurari legate de nationalizare (e vorba tot de documente privitoare la ridicarea restrictiilor domiciliare, si nu de cele prin care se face dislocarea), ne dau o imagine asupra unui strat social mai putin reprezentat in documentele privitoare la cei dislocati in Baragan. E lumea targovetilor, a micilor comercianti, a micilor patroni, a negustorilor de cereale, a carciumarilor, a unei clase de mijloc, proprietara a uneia sau mai multor imobile (se pare, motivul principal al dislocarii). Lumea unui mic orasel-port, situat si el pe frontiera, dinamica, aflata intr-o oarecare prosperitate, se incheaga din aceste crochiuri biografice ocazionate de verificarile Securitatii pentru a se decide sau nu intoarcerea celor verificati acasa. E si o buna dovada ca nici un strat social si nici o forma de proprietate nu au scapat neatinse si nesupuse atentiei ochiului vigilent al institutiei supraveghetoare si ca victimele ei se recrutau din orice grup social care beneficia de o anume autonomie. Cateva fise intocmite celor dislocati ne ajuta sa ne reprezentam lumea din Giurgiu (risipita prin decizie politica in diverse parti ale tarii) si sa ne facem o imagine asupra a ce putea constitui un cap de acuzatie si un motiv de dislocare in anii 1950. Iata cateva extrase din verificari facute in ianuarie 1954: Cracea Ion dislocat in comuna Sucevita a fost birjar la Primaria Giurgiu. Dupa ce fiii au devenit comercianti instariti, si-a deschis pravalie de maruntisuri, malai, sare in mahala. Fiul Cracea Arcadie a fost dislocat separat si i se propune de noi (adica de catre organele de Securitate - n. n.) sa ramana in continuare cu D.O. Mihailescu Lazar, dislocat in comuna Frumosul, Campulung Moldovenesc, impreuna cu familia, a posedat in Giurgiu manufactura in mic si articole taranesti sub firma “La doi trandafiri” si doua imobile nationalizate. Litzica Nicolae (n. 1879) cu sotia au fost dislocati in Gaesti, Pitesti, el a fost expeditor vamal al Societatii de Petrol Steaua Romana pentru agentia din Giurgiu, la care era si responsabil. A fost angajat din 1930 in 1944, nu are avere. In prezent, datorita varstei inaintate nu mai prezinta pericol pentru Securitatea Statului.
Un alt grup de dosare care ne-a atras atentia si care mi-au parvenit tot sub eticheta de dislocati priveste de asta data lumea buna bucuresteana evacuata din case in 1953. Un tablou social al protipendadei bucurestene vazut prin prisma furtunii care avea sa o arunce in mizerie si suferinta, cand nu direct in inchisoare. Dosarul cu nr. 190 cuprinde Procesele verbale de dislocare a persoanelor cu activitate reactionara intocmite in perioada mai 1953-iunie 1955 de Colegiul Special de pe langa MSS din RSR. Procesul verbal al sedintei din 27 mai 1953 tinute de Colegiul Special de pe langa MSS din RSR e semnat de Alexandru Draghici in calitate de ministru, de general maior Mazuru Vladimir, de general maior Nicolschi Alexandru si locotenent colonel Aramici Pavel si contine 250 de dosare de evacuare. Dosarul cu nr. 169 care insoteste procesul verbal din 6 iunie 1953 consemneaza, ca toate dosarele de acelasi fel, fisa biografica a celui propus spre evacuare. E vorba in acest caz de Tanasescu Tudor, n. 1901 evacuat cu sotia Ortansa, n. 1907, si cumnatul Seciu Ilie, n. 1902. Se mentioneaza ca a avut sonde petrolifere si vila la Olanesti nationalizate. Mai are un imobil in Bucuresti, compus din 3 apartamente cu 15 camere, in care locuieste cu familia. Profesional e cunoscut ca primul profesor din domeniul telefoniei din RPR.
Lista somitatilor il cuprinde pe Florescu Simion, fost Ministru Plenipotentiar in Suedia si sotia sa Maria, proprietari ai unei vile la Snagov si a 20 de ha teren, Alimanisteanu Constantin (n. 1881) - cu sotia Veturia, n. 1889, fiica Vidrighin Paula, n. 1914, si ginerele Vidrighin Adam, n. 1914 - a posedat 150-200 ha teren si turma de oi in comuna Alimanesti Olt, a fost expropriat, a fost presedinte al Consiliului de Conducere SAR, Industria Sarmei din Campia Turzii, a fost membru activ PNL candidat la alegerile pe judet. Fiul Alimanisteanu Dinu, plecat in SUA inainte de 23 august 1944, in 1945 a revenit drept colonel in armata americana si apoi s-a intors in SUA. Dosarul de dislocare 8.794 ii vizeaza pe Bratianu Constantin, n. 1910, si Bratianu Renée, n. 1921, precizand ca e vorba de fiul lui I.C. Bratianu, fostul presedinte al PNL. Nu numai starea materiala a familiei sau functia politica detinuta intereseaza, ci si legaturi, ca in cazul familiei Bratianu, cu legatia engleza sau americana sau eventuale manifestari ostile, cum ar fi, in cazul Mariei Boteni, n. 1894 (dosar de dislocare nr. 8.472), nepoata fostului presedinte al PNT, Iuliu Maniu, faptul ca a afirmat fata de o prietena: “comunistii au facut de ras Romania fata de strainatate. Dar asa cum a fost dat afara Carol al II-lea, asa vor fi dati si ei”. La ora intocmirii dosarului de dislocare, ca atatia altii dintre cei vizati, “nu are nici o ocupatie, traind din vanzarea diferitelor obiecte casnice”.
Lista ar putea continua, fisele biografice intocmite permitand azi cercetatorului sa refaca istoria elitei Bucurestilor si sa urmareasca felul in care a fost programata si infaptuita distrugerea ei. Voi reveni.

Note:
1. Nu au scapat de luarea in vizor nici persoane cu care avusesem tangente doar ocazional, cum ar fi o gazda pasagera de la Sucevita careia ii scrisesem de Anul Nou o felicitare.
2. As preciza ca, in limitele subiectului ales si ale hazardului care functioneaza in furnizarea dosarelor de catre SRI, cercetarea mea s-a dovedit cat se poate de fructuoasa si ca am motive sa le multumesc cercetatorilor de la CNSAS pentru conditiile in care a decurs documentarea.
3. Toate pasajele in italice reprezinta reproducerea exacta (cu greseli gramaticale cu tot) a formularilor Securitatii. Atunci cand sunt puse si in ghilimele, inseamna ca ele sunt mentionate la fel si in dosare, adica prezentate ca citate.
4. Cf. marturia sa autobiografica in volumul meu Istorie traita - istorie povestita. Deportarea in Baragan 1951-1956, Timisoara, Amarcord, 1997.
5. Cf. pentru statutul de colonisti al refugiatilor macedoneni, basarabeni si bucovineni studiul meu despre Etnicitate si colectivizare in Banat: cazul comunei Tomnatic, 1949-1956 in Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (ed. Dorin Dobrincu si Constantin Iordachi), Polirom, 2005, p. 211-216.
6. Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Rusalii 51, Ed. Marineasa, Timisoara, 1994, (Directiva publicata la p. 199-209). Directiva, nesemnata si fara a indica vreun emitent, citata dupa Arhiva Asociatiei Fostilor Deportati în Baragan, dosar 1, filele 1-10, face referire, la un moment dat, la HCM nr. 344/1951.
7. Directiva citata la nota 6 precizeaza: “Pentru asigurarea securitatii zonei de frontiera cu Jugoslavia, se disloca pe o adancime de 25 Km., unele categorii de elemente periculoase sau care pot deveni periculoase”.