Oligarhia e pe drumul victoriei

E frig. Și cam la asta se reduce partea de adevăr acceptată de toată lumea. Trăim pa­radoxul unei societăți depolitizate, cu o în­credere minimă în partide, fără valori po­litice asumate, care e în schimb profund divizată. E probabil și rezultatul gu­ver­nării prin diversiuni. Spec­trul teroriștilor ne ur­mă­reș­te încă. Când adversarul e copleșitor, când ne e frică, se pune automat în func­țiu­ne instinctul de supra­vie­țui­re. Sănătos pe fond, el are un efect secundar de­vas­ta­tor atunci când povestea se re­pe­tă la nesfârșit: orice altceva devine se­cun­dar. Într-un astfel de context, po­li­ti­cul în logica pluralistă nu se mai naște. Di­vizarea socială e produsă de conflictul asu­pra unor diverse strategii de supra­vie­țui­re. Nu asistăm însă la conflicte produse de politic, ci la drama absenței politicului.

Mult trâmbițatul centenar, prin toată sim­bo­listica pe care o aduce în prim-plan, nu fa­ce decât să provoace, prin contrast, ima­ginea unui apogeu al incapacității celor care dețin puterea în stat de a ne scoate de sub spectrul scandalului permanent, al instabilității structurale poleite în tezaur folcloric. Succesiunea de guverne nu face decât să accentueze absența guvernării propriu-zise. Lupta la baionetă din jurul DNA este greu de analizat prin decuparea ei din acest context, în care vectorii pu­te­rii își epuizează energia în fuga de res­pon­sabilitatea lor politică sau juridică.

Rechizitoriul anti-Kövesi al titularului de la Ministerul Justiției a reușit prin dimen­siunea formală, dezastruoasă comuni­ca­țio­nal, să excludă orice posibilitate de dis­cu­ție rațională. Am fost proiectați în mito­lo­gie. Acolo unde percepția bate realitatea. Și la acest nivel stilul discursului respectiv ne arunca mult în timp, într-un trecut al limbii de lemn în care invocarea legalității era numai un pretext. De aici și sentimentul de res­tau­rație simțit de mulți. Dar restaurație a ce? Pen­tru a răspunde la această întrebare, trebuie să vedem de unde am plecat.

Oligarhi de partid și de stat, adică de carton, ca­pi­talism confiscat de servicii interne și externe, tele­vi­ziuni specializate în de­mo­nizarea adversarului și idealizarea com­plicilor. Pentru timpul liber, câte un club de fotbal și concedii prelungite pe Coasta de Azur. Zilele astea bate prin toată țara un vânt siberian care se potrivește cu zo­na din care a venit acest model politico-eco­nomic oligarhic, copiat și adaptat la în­ceputul anilor 1990. Celor care am pariat că putem schimba acest model în timpul președinției Băsescu, care a coincis și cu prima decadă a României în UE, ni se ofe­ră tristul privilegiu de a contempla eșua­rea acestui demers. Un eșec demoralizator pe termen mai lung, pentru că senti­men­tul de restaurație nu e decât constatarea faptului că nimic esențial din mecanismul oligarhic nu a fost înlăturat.

Trecută printr-o epurare surprinzătoare, clasa oligarhică revine însă în forță și do­rește liniște. Atacă nu pentru a distruge, ci pentru a negocia, pentru a-și cumpăra liniștea penală. Un DNA legitimat de ins­tituțiile europene, de partenerul american și de destui oameni care ies în stradă e greu de eliminat, fără un preț imposibil de gestionat. Dar un DNA care vizează mai ales baronașii locali și eventual câțiva politicieni de la centru nu va pune ni­cio­dată în pericol regimul de putere al oli­garhilor cu voie de la servicii.

Pe fond, probabil că suntem deja în aceas­tă situație sau vom ajunge foarte curând. Marea diversiune din jurul DNA mi-e teamă că nu este numai cea legată de con­centrarea pe acest subiect, atunci când proas­ta guvernare ar trebui să fie pe bu­zele tuturor. Marea diversiune poate fi le­gată de sentimentul că DNA mai poate schim­ba ceva esențial la nivelul alcătuirii elitei politice. Kövesi și DNA trebuie uciși imagologic nu pentru că ei ar mai repre­zenta un pericol major în termenii rapor­tului de forțe, ci mai ales pentru a amnis­tia, nu juridic, ci la nivel de percepție, orice condamnat trecut sau viitor. Ne pu­tem întreba dacă accelerarea campaniei furibunde împotriva DNA, care conține destule elemente care trebuie și ele anchetate, nu e de fapt semnul că partida a avut loc, victoria condamnaților s-a pe­trecut deja. Nu o dată scandalurile publice de la noi vin abia după ce au avut loc arbitrajele de culise.

În favoarea acestui scenariu, altfel greu de de­monstrat, stă voluptatea cu care pre­șe­dintele Iohannis l-a tras de urechi pe ministrul Toader și a anunțat deja că nu va da curs solicitării acestuia de a o de­mite pe șefa DNA. Câștigul politic al șefu­lui statului e considerabil, comparabil cu cel din momentul în care din înfrântul in­direct al alegerilor parlamentare s-a trans­format în speranța manifestanților de anul trecut. Dar și atunci, și acum, asta se în­tâmpla datorită orbirii voluntare în fața evidenței responsabilității prezidențiale în cele două momente. Dar, dacă, în 2016, gestionarea proastă a partidului prezi­den­țial a dus la un eșec electoral, ceea ce di­luează responsabilitățile, acum respon­sa­bilitatea e mult mai directă.

A trecut doar o lună între rapida no­mi­na­li­zare a doamnei Dăncilă de către Iohannis și declanșarea de către ministrul Toader a pro­cedurii de demitere a doamnei Kövesi. Fap­tul că noul guvern e condus în mod in­for­mal de președintele PSD nu face de­cât să agraveze cazul președintelui care a ac­cep­tat necondiționat această situație. Acum pri­vim consecințele acestei accep­tări. Dar pre­ședintele se transformă în apărătorul de ul­timă instanță al doamnei Kövesi și asta îl reîncarcă politic, ceea ce ne dezvăluie calcul cinic al acceptării solu­ției Dragnea, premier informal. Dar nu e nimic cu ade­vărat nou: legea de fier a oligarhiei ro­mâ­nești presupune blatul din culise, ascuns sub zgomotul scandalului per­manent.