Toți am avut dreptate

„Oamenii fac istoria, dar nu știu ce fac.“ Această frază a lui K. Marx avea în subtext, bineînțeles, că fi­losofii, și mai ales Marx însuși, știu ce fac, adică știu ce istorie fac. Subtext fals, text corect.

Am putea adăuga, dacă ni se permite, deopotrivă un text nou și un subtext nou: oamenii fac istoria și, într-adevăr, nu știu ce fac ante factum – când în­că un anumit eveniment e doar o posibilitate și nu s-a produs. Post factum mai toți, fie filosofi, fie nu, devin brusc cunoscători și înțelepți: de ce s-au produs lucrurile așa cum s-au produs le de­vine îndată clar și evident. Mai mult, devine aproa­pe pentru toată lumea limpede că ceea ce s-a pe­trecut era necesar să se întâmple și că alternativa era practic imposibilă. Retrospectiv, înțelegem nu numai evenimentul, istoria lui, dar și că există Istoria; anticipativ nu știm aproape nimic. Dis­tanța e uriașă și pretențiile statisticienilor, eco­no­miștilor, politologilor etc. de a anticipa viitorul exa­minând trecutul și prezentul sunt aproape la fel de disproporționate față de realitate ca, odi­ni­oară, oracolele Pythiei.

Să luăm, de pildă, evenimentul care urmează: po­si­bilul Brexit, decis prin referendum de Marea Bri­ta­nie. Nu doar că nu putem ști, cu câteva zile îna­inte, ce se va întâmpla, dar e greu de spus ce va fi în continuare în Marea Britanie și în Europa. Aproape totul e posibil – de la un Brexit care va fi începutul disoluției UE, la o afirmare viguroasă a unității Continentului fără Marea Britanie. Dar putem fi siguri că, orice se va întâmpla joia asta, post factum și mai ales după un scurt răstimp, to­tul ne va fi clar, chiar dacă nu tuturor în același fel: dacă Marea Britanie va părăsi Uniunea, geo­po­litica va vorbi despre insularitatea tradițională a bri­tanicilor, analiștii politici vor invoca difi­cul­tă­ți­le Partidului Conservator și populismul UKIP în as­censiune, psihologii sociali vor explica votul prin teama de imigranți, iar euroscepticii vor proclama victoria democrației asupra birocrației comu­ni­ta­re. Dacă, dimpotrivă, partida „rămân“ va triumfa, geopolitica va invoca unitatea Continentului, po­li­tologii vor vorbi despre abilitățile lui Cameron, psihologii vor invoca teama de necunoscut, iar eu­roscepticii, supărați, vor decide că Marea Cons­pi­rație a triumfat încă o dată împotriva națiunilor. Im­portant este că toate aceste „explicații“ – fie­ca­re sau înmănunchiate – vor alcătui tot atâtea po­vești care vor scrie Istoria, sugerând că, în mod ineluctabil, lucrurile erau menite (de cine?) să se producă în felul în care s-au produs. Iar publicul va crede una sau alta dintre versiuni, căpătând con­vingerea că știe de ce a ieșit, respectiv a rămas Marea Britanie.

Să vorbim, de pildă, în termeni geopolitici: cât es­te Marea Britanie parte a Continentului? Cât vreți, de la foarte mult la foarte puțin. În Evul Mediu, când navigația nu era, tehnic vorbind, prea dez­voltată, Anglia era mult mai continentală decât mai târziu: regii angevini erau francezi, iar po­se­siu­nile lor din Franța erau cât jumătate din această țară, fiind astfel considerabil mai pu­ternici decât regii Franței. Fără Ioana d’Arc probabil că Carol al VII-lea n-ar fi fost niciodată încoronat, dinastia de Valois ar fi fost înlocuită, regii Angliei ar fi domnit și la Paris, iar cele două țări ar fi format un imperiu cine știe câte secole. Încă Elisabeta I (la finele se­colului al XVI-lea) avea printre ti­tlurile sale și pe acela, ereditar, de „re­gină a Franței“. Faptul că nu s-a în­tâm­plat ceea ce părea extrem de pro­babil după bătălia de la Azincourt a fost pus de oamenii acelor vremuri pe seama unui miracol și abia mult mai târziu s-au căutat explicații istoriciste. Mai târziu, însă, Anglia a devenit mult mai insulară și tot mai atrasă de cre­a­rea unui imperiu peste Oceane. După cel de-al doilea război mondial, ten­dința s-a inversat: imperiul colonial s-a destrămat, iar Marea Britanie a in­trat în Comunitatea Europeană, de­ve­nită apoi Uniunea Europeană. Acum, să zicem că referendumul îi lasă vic­to­rioși pe „europeni“. Nu vom comenta că, iată, marea tendință istorică post­co­lonială se confirmă? Dar dacă vor învinge ceilalți? Ne descurcăm noi, cum­va, și atunci cu teoriile expli­ca­tive, fiți siguri!

Ce vreau să spun este că întâmplarea e decisivă și ea poate cristaliza în fe­lu­rite chipuri forțele impersonale. „Di­ferite“ este aici termenul de bază. Iar printre „întâmplări“, personalitățile și comportamentele lor imprevizibile ocupă un loc esențial. Se mai năruia URSS pașnic – cel puțin în timpul vie­ții noastre – fără Gorbaciov? Închi­pui­ți-vi-l pe Putin în locul lui Gorbaciov! Unii vor spune, desigur, că eveni­me­n­tele sunt „coapte“ pentru un anumit li­der: Germania în 1933 pentru Hitler, URSS în 1985 pentru Gorbaciov, Fran­ța în 1797 pentru Napoleon Bonaparte etc. Poate. Dar faptul că sunt „coapte“ și în ce fel și pentru cine o aflăm noi și lumea abia după ce istoria s-a des­fășurat și niciodată înainte. Alții, în manieră hegeliană, susțin că „Istoria“ își creează actorii și că, într-un fel sau într-altul, lucrurile care trebuia să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum cu alți actori. După părerea mea, această teorie și altele de același fel sunt la fel de mistice ca și teza că Dumnezeu a tri­mis-o pe Ioana d’Arc ca să salveze Franța de englezi. Și la fel de false.

Dar să nu ne neliniștim: indiferent ce se va întâmpla mâine, poimâine vom ști de ce. Mai mult: vom fi siguri și că știusem încă de azi că se va întâmpla. „Ți-am zis eu că așa va fi?“, vom auzi pretutindeni, din cafenele până în ziare, pe Internet și la televiziuni, cu diferite modulații, stilistici și ar­gu­mente. Iar apoi va urma inevitabilul: „Vezi, am avut dreptate!“. Chiar așa: în­totdeauna, toți am avut dreptate.