Uimitoarele aventuri ale unui spaniol în Gulag

Originar din regiunea Extremadura, una din­tre cele mai sărace din Spania, care cu­noştea constante frământări sociale, pro­ve­nind dintr-o familie săracă, Valentin Gon­zalez s-a implicat încă din tinereţe în lupta po­li­ti­că spaniolă, care a pre­cedat izbucnirea războiului civil din iulie 1936. Zona era dom­inată de mişcarea anar­histă, Gonzalez fiind ini­ţial adeptul acesteia. Prin­cipala armă a anarhiştilor era te­rorismul îndreptat îm­po­tri­va autorităţilor. Prima lui ispravă, dintr-un lung şir, a fost aruncarea în aer a unui post al Gărzii Civile, făcând patru morţi. Pentru a scăpa de represalii, tânărul Gonzalez a fu­git pe dealuri, împreună cu complicele său. Atunci a primit porecla care-l va ur­mări toată viaţa, El Campesino (Ţăranul). Prins după şapte luni, bine bătut de găr­zile civile, a fost cruţat şi înrolat cu forţa în Armata Spaniolă, care încerca să curme rebeliunea berberă din Maroc, doar pe­n­tru a dezerta şi trece în tabăra răsculată. În 1929, după înfrângerea revoltei din Rif, a revenit la Madrid, unde a migrat de la anarhişti la comunişti, mult mai bine or­ganizaţi.

Gonzalez nu ar fi ajuns faimos da­că nu ar fi izbucnit războiul ci­vil, iar cea mai mare parte a ie­rarhiei militare spaniole nu s-ar fi alăturat lui Franco şi Mola. Câmpul era deschis pentru oricine do­ve­dea curaj şi exact de asta Gonzalez nu du­cea lipsă, el fiind deja experimentat în lup­ta de gherilă. A luat parte la toate con­frun­tările războiului civil, iar în memorii re­cu­noaşte că cele mai bune materiale de răz­boi erau direcţionate către Regimentul 5 comunist. A devenit generalul unei bri­găzi mixte, multiconfesionale (în sensul că era compusă din regimentul comunist, dar şi alte forţe de stânga necomuniste) şi a cunoscut îndeaproape leadershipul re­publican, în care agenţii lui Stalin în­ce­peau să joace un rol din ce în ce mai im­por­tant, în încercarea comuniştilor de a-i dis­credita şi înlătura pe ceilalţi, pentru a-şi aroga toate meritele, având pe cine să dea vina pe eşecuri. În aprilie 1938, Franco a dat lovitura de graţie, tăind Republica în două, ajungând la Marea Mediterană, izo­lând Catalonia. După încă un an, ultimele teritorii centrale deţinute de republicanii oricum divizaţi între ei au fost cucerite de naţionalişti, ducând la sfârşitul războiului civil spaniol.

Valentin Gonzalez a reuşit să ajungă în Al­geria franceză, unde a luat legătura cu ce­lulele comuniste franceze care i-au în­les­nit debarcarea la Marsilia, luând trenul pâ­nă la Paris, unde a fost întâmpinat ca un erou de PCF. Nu a dorit să rămână în Fran­ţa şi, asemenea multor altor lideri re­publicani (mai ales comunişti) spanioli, i s-a părut normal să meargă şi să trăiască în ţara far a Revoluţiei, în URSS. La 14 mai 1939 s-a îmbarcat pe un pachebot luxos so­vietic cu direcţia Le­nin­grad, alături de alte câteva sute de refugiaţi politici spanioli, dar şi de personal sovietic (diverşi consultanţi şi agenţi ai serviciilor spe­ciale staliniste). Aici l-a în­tâlnit şi pe celebrul Ilya Eh­renburg, care se folosise de legenda lui în articolele pro­pagandistice şi care, ami­cal, l-a îndemnat să se apu­ce serios de studiu, să considere de acum încolo URSS drept casa sa şi, nu în cele din urmă, să aibă grijă ce spune. Pachebotul a ancorat la Kronstadt, fiind ime­diat acostat de două şalupe cu per­sonal NKVD, care a urcat la bord pentru a percheziţiona amănunţit fiecare călător, toate bunurile de valoare sau înscrisurile (cărţi, caiete, scrisori personale sau ziare) fiind confiscate, spre uluirea novicilor. Gus­tul amar al spaniolilor debusolaţi avea să mai fie îndulcit de primirea pro­pagandistică, cu tot tacâmul (pancarte cu Stalin şi frăţia de arme sovieto-spaniolă, oameni ai muncii cu steaguri, dar cam mo­dest îmbrăcaţi, după cum observă spa­niolul care îşi trăise ultimii trei ani într-o ţară răvăşită de război, trataţii din belşug, pentru notabilităţi, nu şi pentru oamenii muncii). El Campesino, fiind o figură ce­le­bră, s-a aflat în prim-plan, dar nu a în­ţeles de ce oficialul sovietic care-l pre­luase îi cerea să dea informaţii despre toţi refugiaţii politici.

Iniţial, Gonzalez a dus-o pe picior mare, având în vedere ceea ce reprezenta din punct de vedere propagandistic şi cât se investise în imaginea lui de erou re­pu­blican, de confesiune comunistă. La Mos­cova, elita comunistă spaniolă a avut par­te de o primire fulminantă, chiar dacă de-a lungul drumului ei nu fuseseră lăsaţi de gărzile NKVD nici măcar să iasă din va­goane pentru a-şi dezmorţi picioarele. Gonzalez a fost cazat într-un apartament de lux, rămânând complet blocat, când, îm­preună cu un amic de origine ger­ma­nă, a încercat să descopere baia, căci două rusoaice superbe, mult mai bine îmbrăcate decât cele pe care le vedeai pe străzile Mos­covei, parfumate-aranjate, s-au oferit să-i spele. Şi să le asigure toate celelalte „servicii speciale“. Germanul i-a spuns că nu are sens să protesteze, ci mai degrabă să se bucure, căci oricum toate mişcările şi vorbele lor vor fi raportate.

Spaniolul a fost trimis la Aca­demia Militară Frunze pentru a se perfecționa, chiar dacă el îşi dorea doar să revină ilegal în ța­ra natală pentru a organiza lupta de gherilă împotriva regimului lui Franco. Însă nu ştia că nu mai avea acte. Sovieticii i-au schimbat numele, integrându-l cu for­ţa în Armata Roşie, oferindu-i gradul de comisar de armată, cu o soldă uriaşă de 1.800 ruble pe lună (salariul unui mun­citor era de doar 250-300 ruble), plus mul­te alte beneficii. La Academie a observat cum stratificarea socio-profesională era foar­te strictă, în ciuda clamatei eglităţi: la cantină existau trei săli de mese, una pentru ştabi, una pentru ofiţerii superiori şi ultima pentru restul personalului. „Un lucru e sigur: toate femeile din Aca­de­mie, indiferent dacă erau interprete sau secretare, erau plătite de NKVD.“ În par­cul din apropiere roiau tinerele femei atrac­tive, bine îmbrăcate, care vorbeau mai multe limbi străine. Din nefericire pentru el, nu a reuşit să-şi ţină gura, cum îl sfătuise prieteneşte Ehrenburg, şi a ofe­rit un răspuns greșit la o întrebare sta­n­dard: „Care este cea mai puternică armată din lume?“. În loc de Armata Roşie, a de­semnat–o pe cea germană, fapt ce l-a cos­tat expulzarea din Academie şi pierderea tuturor privilegiilor. Cazul lui a fost dez­bătut de o comisie a Partidului Comunist Spaniol (PCE), care l-a acuzat de in­di­vidualism, fiind trimis la munca de jos, în galeriile metroului moscovit. Gonzalez des­crie panica ce cuprinsese Moscova în toam­na anului 1941, când trupele germane se apropiau aparent invincibile de capitala lui Stalin. În noiembrie 1941 a părăsit ora­şul (dacă l-ar fi prins nemţii mai mult ca sigur l-ar fi împuşcat), călătorind haotic, timp de şase săptămâni, într-un tren ce avea destinaţia Uzbekistan, unde, odată ajuns, a observat haosul local. Se părea că întreaga ordine totalitară sovietică era pe marginea prăpastiei. „Bărbaţii s-au trans­fomat rapid în bandiţi, iar femeile în pros­tituate, căci numai nomenklaturiştii aveau bani.“ Pe acest drum al de­lin­cvenţei a păşit şi el, pentru a face rost de bani care să îl ajute să fugă. Chiar dacă i se stabilise domiciliul obligatoriu în Ko­kand, după doi ani a revenit la Moscova ilegal, pentru a-şi revedea soţia rusoaică, fiind arestat şi trimis înapoi. În tren, cei doi agenţi NKVD, destul de naivi, i-au per­mis să coboare din vagon într-o gară din apropierea Moscovei pentru a cumpăra al­cool şi mâncare pentru lungul drum. Gonzalez a profitat, făcându-se nevăzut, însă nu mai avea acte, ceea ce în URSS (mai ales în timpul lui Stalin) era un delict foarte serios. Fără ieşire, fostul erou spa­niol şi-a luat inima în dinţi şi s-a adresat comitetului PCE, care se îngrijea de re­fu­giaţii republicani spanioli. Cel care l-a ajutat a fost tocmai Kalinin, care era, teoretic, şeful statului, care i-a eliberat acte noi şi l-a îndemnat să se adapteze „disciplinei sovietice“.

Gonzalez nu s-a liniştit şi a încercat să eva­deze alături de alţi doi spanioli, de­ghizându-se în ofiţeri NKVD, ajungând la Baku, traversând Marea Caspică și luând trenul către Samarkand, în Turkmenistan, dându-se jos la jumătatea distanţei pentru a mărşălui spre pe Persia. Distanţa era totuşi mare, natura muntoasă şi secetoasă, în a cincea zi grupul a rămas fără provizii şi fără apă. Au străbătut nordul Persiei, NKVD fiind bine infiltrat şi în ţara şa­hu­lui, grupul de fugari fiind nevoit să se deplaseze şi în Persia noaptea, pentru a ajun­ge la o staţie de cale ferată. La Te­he­ran a rămas şocat, după cinci ani de sta­linism, de hainele pline de culoare, de pie­ţele pline de produse, o atmosferă ireală de anarhie. A încercat să se înroleze în Ar­mata Liberă Poloneză, dar polonezii an­ticomunişti, scăpaţi cu greu din Gulag, după ce suferiseră nenumărate torturi şi masacre, nu s-au arătat prea entuziaşti în a primi doi comunişti spanioli în rândurile lor, fiind consideraţi spioni şi predaţi englezilor, care i-au ţinut într-o dulce cap­tivitate, oferindu-se să-i transporte în Anglia. El Campesino dorea însă să ajungă în Africa de Nord, de unde ar fi putut trece în Spania pentru a organiza gherila re­publicană. A evadat din arestul en­glezilor doar pentru a fi turnat NKVD-ului de către un proprietar de moară de ori­gine armeană.

Astfel şi-a început calvarul în Gu­lag, esenţa sistemului represiv sovietic, pe care până atunci reu­şise cu abilitate să-l evite. Însă, în 1945, eroul războiului civil din Spania nu mai reprezenta nimic şi nu mai avea nicio utilitate simbolică pentru regimul sovietic, pe cale să iasă învingător şi care avea un lung şir de eroi autohtoni, pe care-i putea instrumentaliza în voie. A fost supus unor interogatorii dure chiar în Persia, bătut pentru că, fiind îmbrăcat în hainele pe care i le dăduseră englezii, NKVD bănuia că devenise „agent imperialist“. A fost transferat înapoi în URSS, spre neagra lui disperare. Din Tbi­lisi a fost transportat la Moscova într-un compartiment suprapopulat, situaţie ti­pi­că Gulagului. În martie 1945, a fost în­car­cerat la Lublianka, băgat într-o altă celulă suprapopulată, în aşteptarea intero­ga­toriilor şi stabilirii pedepsei. A îndurat un regim de tortură standard. Se dormea cu mâinile la cap, în afara păturii, pentru ca gardianul să le poată observa în orice mo­ment, cu lumina aprinsă toată noaptea, având la dispoziţie doar şapte minute pe zi pentru necesitățile fiziologice. A fost in­terogat numai noaptea, tipic sovietic, pentru a recunoaşte că ar fi fost agent im­perialist anglo-american, drept dovadă adu­cându-se hainele pe care englezii i le dă­duseră, el fiind îmbrăcat în zdrenţe so­vietice. A făcut greva foamei timp de opt zile, fiind hrănit cu forţa printr-un tub, dar după opt luni de interogatorii, re­fuzând să semneze declarația, anchetatorii s-au plictisit şi l-au trimis în închisoarea Bu­tîrka. Aici i-a întâlnit pentru prima oară pe deţinuţii de drept comun, care do­minau celula. Sentinţa primită a fost blân­dă: trei ani de muncă forțată, cinci ani de domiciliu forţat şi cinci de pierderea drep­turilor civile (ca și cum ar fi fost cetăţean sovietic).

Din nefericire pentru spaniol, a fost trimis în imensa zonă concentraţionară a Vor­kutei, în Nordul Îngheţat sovietic, unde se afla un mare bazin carbonifer. Cum de­ţinuţii trăiau în lagăre, dar trebuiau să ajungă în mine pentru a extrage căr­bunele, indiferent de vreme şi aproape şap­te zile din şapte, erau forţaţi să iasă din lagăr înfruntând teribilele viscole arc­tice. Un detaşament care se întorcea din mină a fost surprins de o astfel de fur­tună, paznicii NKVD au fugit primii, de­ţinuţii au încercat să se protejeze săpând gropi, însă, după două zile, toţi erau morţi îngheţaţi. Nimeni nu a avut cu­rio­zitatea să-i dezgroape. El Campesino des­crie atât topografia lagărului (cartea a apă­rut în 1952, când nu se ştia mare lucru despre Gulagul sovietic), cu barăcile lui, rân­durile de sârmă ghimpată sau baraca morţii, unde erau abandonaţi deţinuţii care nu se mai regăseau în niciuna dintre cele trei categorii în care erau sortaţi ca animalele (de povară) de către medicii NKVD, cât și organizarea lui (cu de­par­tamentele sale, cel care se ocupa de forța de muncă, de securitate, de aprovizionare și hrană, de aspectele legale și care avea dosarele deținutilor, departamentul de propagandă, secția de transport etc.). În prima categorie de muncă erau încadraţi stahanoviştii, în a doua cei care puteau munci şi în a treia cei care erau deja aproape epuizaţi, repartizaţi la muncile mai uşoare. Regimul alimentar depindea de această repartizare. Gonzalez face am­ple referiri la regimul alimentar, ca mai toţi deţinuţii care şi-au scris memoriile, şi aminteşte, printre multe altele, privirile animalice pe care le aveau deţinuţii atunci când intrau în baraca ce ţinea loc de can­tină, aşteptând la coadă fiertura de la prânz. Cum nu existau linguri, supa era vărsată în recipientele improvizate sau chiar în căciuli, fiind hăpăită precum por­cii sau câinii.

Valentin Gonzalez a încercat să fie stahanovist, dar şi-a dat seama că efortul supraomenesc de a îndeplini uriaşa cotă l-ar fi epuizat, căci organismul ce­rea şi mai multă hrană, surplusul de pâine necoaptă din secară sau orz oferind mult prea puţine proteine. Un director de mină impresionat de faima sa trecută l-a numit şeful unei echipe de muncitori sta­ha­no­viști. Munca în mină era deosebit de pe­riculoasă, accidentele fiind frecvente, ad­ministraţiei minei nepăsându-i în mod deosebit de viaţa sclavilor. „Nimic nu con­ta decât cota, norma. Accidentele aveau loc în fiecare zi.“ Nici el nu a scăpat, o acu­mulare de gaze explodând şi în­gro­pându-l pe jumătate, zece camarazi fiind complet acoperiţi de cărbune, murind as­fixiaţi. Fiind salvat, a petrecut câteva săptămâni în spital, având marele noroc că nu fusese grav rănit, căci altfel ar fi ajuns în baraca morţii, nemaifiind util Gu­lagului. În mod neaşteptat, a fost trimis şase luni într-un turneu propagandistic în alte lagăre din Nordul Îngheţat pentru a face reclamă mişcării stahanoviste. Gon­za­lez a făcut tot posibilul să profite în urma statutului său special, de republican spa­niol decăzut. Prin intermediul unei doc­to­rițe care lucra pentru NKVD și pe care o cucerește, reușește să mituiască o întreagă co­misie medicală ce-l declară inapt pen­tru muncă și, mai mult, îi permite o re­lo­care de câteva luni în sud, la Samarkand, ceea ce pentru deținuții politici obișnuiţi era de domeniul fanteziei.

Aici a încercat să imite acelaşi traseu precum la prima evadare, însă a fost prins de o patrulă de grăniceri NKVD, iar că­pi­tanul ei nu s-a lăsat mituit. A făcut cu­noştinţă şi cu arestul NKVD din Bukhara, plin cu şobolani şi şerpi, metodă care dădea cele mai bune rezultate, iar de­ţi­nuţii ar fi semnat orice numai să scape. A refuzat şi la Bukhara să semneze declaraţia care i-ar fi adus o pedeapsă de 25 de ani, scăpând doar cu doi ani şi jumătate. A ajuns într-un lagăr din Turkestan, unde a fost selectat pentru baraca morţii, fiind foarte slăbit. Aici a acceptat să devină gro­par, în schimbul unei alimentaţii mai bo­gate. După două luni şi-a revenit, fiind transferat în lagărele din regiunea Nebit-Dag, dar şi din Aşgabat, capitala Turk­me­nistanului, unde a muncit la o fabrică de ţigle. A fost surprins de un teribil cu­tre­mur care a pus la pământ toate barăcile la­gărului. Ar fi profitat de faptul că şi în­căperea unde se aflau dosarele se pră­bu­şise şi reuşeşte să păcălească sistemul, afi­r­mând că şi-a ispăşit sentinţa în lagăr, fi­ind eliberat, cu reşedinţa obligatorie la Le­ninabad, în Uzbekistan. A luat legătura cu un fost condamnat care cunoştea zona şi care fusese recent eliberat şi care l-a aju­tat să ajungă din nou la frontiera cu Ira­nul. „Mi-am câştigat dreptul la a avea o viaţă liberă. M-am întors pentru a spune adevărul despre viaţa şi moartea din Uniunea Sovietică aşa cum le-am cu­nos­cut eu“ - un adevărat testament care nu a făcut senzaţie în epocă, cu toate că traseul său înainte de a ajunge în URSS, de fost erou republican (şi nu fascist sau im­pe­rialist care ar avea interese ascunse să denigreze raiul stalinist), l-ar fi îndreptăţit să fie crezut.

Interesantă este viaţa lui El Cam­pe­si­no, şi după ce a reuşit să fugă din URSS, stă sub aceeaşi notă de aven­tură. Cum nu avea cum să se întoarcă în Spania franchistă, s-a stabilit în Franţa, îndeplinindu-şi visul de a combate în continuare regimul lui Franco. A ajutat gherila republicană din Ţara Bascilor şi Navarra. În anii 1950, a ajuns şi în Cuba şi Bo­livia, însă, dezamăgit, s-a întors în Fran­ţa, unde, pentru o scurtă perioadă, a prac­ticat agricultura, pentru a se întreţine. În 1961 a reluat lupta împotriva lui Franco, iar la 8 august, împreună cu alţi 11 ca­ma­razi, a atacat un post al Gărzii Civile. Ares­tat de autorităţile franceze, a fost deportat pe insula bretonă Brehat. Dezamăgirea lui faţă de comunism după cele trăite în URSS a fost completă, intrând în conflict şi cu PCF şi cu PCE, devenind adeptul so­cia­lismului, susţinând PSOE. După moar­tea lui Franco, a revenit în Spania în 1977, unde şi-a regăsit prima soţie şi copiii (în cartea scrisă în 1951 afirmă că atât soţia, cât şi copiii i-ar fi fost ucişi de franchişti drept represalii - poate la acel moment nu cunoştea soarta lor sau poate dorea să se martirizeze suplimentar). A luat parte la viaţa politică susţinând în timpul ale­ge­rilor libere din Spania PSOE şi pe Felipe Gon­zález. A murit la 20 octombrie 1983, fără să fie omagiat în vreun fel de au­to­ri­tăţile spaniole, fiind înmormântat în ci­mi­tirul Carabanchel de lângă Madrid. Viaţa lui a fost o epopee incredibilă, o altă eco­gra­fie a secolului trecut