Justiţia în teste de primăvară

Într-un mod semnificativ, anumite părţi din justiţia instituţionalizată de la noi au ajutat, decisiv, ca lucrurile să nu degenereze în ultimii ani.

Ai spune, după lehamitatea cu care reac­ţio­nea­ză marea majoritate a politicienilor atunci când e adusă în discuţie generoasa temă a jus­tiţiei – cu implicaţia sa, atât de spec­ta­cu­loa­să şi, în ultimii ani, atât de rodnică în mai multe serii de bilanţuri, lupta anticorupţie -, că tema e demodată. Întâi că, în mod constant şi în pro­gre­sie în ultimii ani, această le­ha­mite ascunde altceva, mai au­tentic: o teamă! Apoi, o ase­me­nea atitudine indică, pen­tru un lector atent şi de bu­nă-credinţă, o clară tendinţă de manipulare. Am putut auzi recent reacţii care sună cam aşa: „justiţia nu se reduce la lupta anticorupţie“. E corectă în sine o asemenea afirmaţie; doar că, fiind vor­ba despre interacţiunea dintre câmpul politic şi justiţie, se impun nuanţe şi precauţii sa­ni­ta­re. Atunci când aceste două câmpuri se ating – şi chiar o fac în multe feluri -, problema cea mai mare este tocmai aceasta: „lupta an­ti­co­rup­ţie“. Tocmai pentru că aceasta este miza cea mare, cea care le surclasează pe toate ce­le­lalte la un loc – inclusiv în lumina ex­pe­ri­en­ţelor publice din ultimii ani -, asistăm, şi în aceste ultime săptămâni, la o agitaţie cres­cândă vizavi de profilul – in­clusiv profilul uman - al sis­te­mului de justiţie de la noi.

Bunăoară, cui i se pare că jo­cul zgomotos pe care îl face omul numărul doi din statul ro­mân, Călin Popescu-Tă­ri­cea­nu - e drept, sprijinit nu chiar aşa de discret de o par­te sem­ni­fi­ca­tivă din CSM -, ţine de cele mai bu­ne şi mai no­bile intenţii şi aspiraţii are toate şansele să se în­­şele amarnic. Fiindcă domnul Tăriceanu, par­te­ner şi apărător de cursă lun­gă al multor pe­nali şi cauze dubioase, a ară­ta­t în repetate rân­duri care este, cu adevărat, agen­da sa re­a­lă în privinţa statului de drept şi a ideii de justiţie.

Este cu siguranţă util să reamintesc marea mi­ză a momentului – una care trece dincolo de politică, dar care va avea urmări sem­ni­fi­ca­ti­ve şi pentru zona politică: în câteva luni vor avea loc noi numiri la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, la DNA şi la DIICOT. În contextul aces­tei mize uriaşe, speţa în dispută – deo­cam­dată, disputa nu a căpătat o amploare ex­traordinară, dar are toate şansele să o facă, de îndată ce va începe noua sesiune par­la­mentară – ţine de procedura de numire a li­de­ri­lor acestor instituţii. În formula în vigoare a le­gii, liderii instituţiilor mai sus menţionate sunt numiţi de preşedintele României, la pro­pu­ne­rea ministrului Justiţiei. Într-una dintre for­mu­lele posibile de modificare, numirea ar face-o tot preşedinţele României, dar la propunerea CSM. Taman acum, în procedură de urgenţă, fără consultare publică, exact când vine ter­me­nul de schimbare şi într-un context în ca­re, conform unui document al unui prestigios or­ganism aflat sub autoritatea Consiliului Eu­ro­pei (GRECO), „lupta anticorpuţie din Ro­mâ­nia cunoaşte o determinare fără precedent“.

Variantă raţională de evoluţie pe termen scurt este aceea care ţine seama decisiv de actuala lege; în mod normal, nu ar trebui să existe tur­bulenţe aşa de mari încât să împiedice noi­le numiri la vârful justiţiei la termen. Însă, chiar în eventualitatea unui scenariu de evo­lu­ţie care să ţină România, în privinţa justiţiei sa­le, pe calea – cât de cât – normală pe care a apucat-o în ultimii ani, tema justiţiei va ră­mâ­ne esenţială pentru spaţiul nostru public. În­tr-un mod semnificativ, anumite părţi din jus­tiţia instituţionalizată de la noi au ajutat, decisiv, ca lucrurile să nu degenereze în ul­ti­mii ani. Cu o expresie care s-a consacrat deja – „au făcut ceva curăţenie“ în politica au­toh­to­nă şi în spaţiul public de la noi. Ceva, nu pe toa­tă. Dar, când au făcut-o, aceasta s-a în­tâm­plat în numele acelei justiţii drepte, co­rec­te. Altfel spus, oamenii din justiţie – nu puţini - au întărit în ultimii ani ideea de justiţie şi pe aceea de justeţe. Până la urmă, când sunt în dis­cuţie treburile publice, deciziile celor tri­mişi ori numiţi să „diriguiască“ treburile publice, des­pre asta e vorba în fond: despre justeţe sau despre dispreţ, despre lege sau despre fă­ră­delege, despre bun-simţ sau despre ne­sim­ţi­re, despre cinste sau despre furt. „Bi­noa­me­le“ acestea vor continua să fie actuale. Prin ele vom judeca ce va fi – cine merită să stea în fruntea instituţiilor, cine e cu adevărat pur­tător de viitor şi cine nu.