De același autor
Nu mai cred în reforma propusă de sistemul politic actual. Şi nici în soluţiile disperate. Dar sunt conştient că momentul este foarte sensibil.
Anticipând falimentul comunismului sovietic (China fiind un caz aparte, iar Cuba şi Coreea de Nord, patologii locale), capitalismul, să-i zicem clasic (care îşi prescria limite şi nu era lipsit de o preocupare în favoarea obştei, din pricina ameninţării comuniste) a pierdut orice reţinere, a idolatrizat pieţele – ale căror legi au fost considerate a priori „bune“ – şi a transformat economia mondială într-un imens cazinou unde banii virtuali joacă un rol covârşitor, mai important decât bunurile reale. Regulile acestei noi ordini mondiale au fost chiar ele măsluite, de vreme ce marile puteri economice nu au jucat jocul corect; de pildă, regulile economiei de piaţă favorizau marile puteri şi în special America, conform principiului „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“.
Privind cum s-au petrecut lucrurile la celălalt capăt al spectrului, adică în lumea socialismului de sorginte sovietică, vedem că idealul egalitar, „grija pentru om“, chiar dacă a existat la început în mintea unor ideologi, a fost repede trădat de o elită birocratico-poliţistă de un cinism absolut care-şi simţea o îndreptăţire semizeească şi se situa la mii de metri deasupra celor conduşi, care nu aveau decât „să sape şi să tacă“. Această „nouă clasă“ (M. Djilas) a devenit cu timpul o clasă de afacerişti care îşi refula cu mare nemulţumire lăcomia, din pricina supravegherii constante la care era supusă de dictatorul local şi de uneltele lui cele mai apropiate.
Prăbuşirea acelei utopii realizate care a fost comunismul (de fapt, un faliment) a fost pentru această „nouă clasă“ nu o nenorocire, cum s-ar fi putut crede, ci un eveniment fericit, întrucât a scos-o din constrângeri şi i-a permis să se consacre exercitării unui afacerism fără frontiere, dispreţul pentru binele comun nemaifiind supus niciunei limite.
S-a format o „nouă-nouă clasă“ alcătuită din activiştii Partidului şi ai Poliţiei politice, care au avut banii, reţelele sociale şi, mai ales, instincte puternice de pradă. Această situaţie durează de mai bine de douăzeci de ani şi ar putea dura la infinit, de vreme ce noua-nouă clasă îşi construieşte succesiunea după chipul şi asemănarea ei, generaţiile tinere semănând cu cele din care descind ca două picături de apă. Dar istoria încurcă socotelile şi pare să indice altă cale, cum vom arăta mai jos.
Caracteristicele, în România, ale acestei noi-noi clase sunt: a) o supunere servilă faţă de noua ordine mondială; b) o incomensurabilă voinţă de acumulare; c) o absenţă de creativitate, a viziunii dezvoltării durabile, a mediului, a salvgardării şi îmbunătăţirii infrastructurilor în sănătate, educaţie, transporturi. Cu alte cuvinte, fiecare îşi vede de ograda lui, iar ce se petrece pe stradă nu ne interesează. Cine e bolnav să meargă la Viena, dacă poate plăti. Dacă nu, nu. Rezultatul se ştie: sănătatea este la pământ, autostrăzile se fac în ritm de melc, căile ferate au ajuns în ruină, învăţământul e în declin (reforma d-lui Funeriu rămâne totuşi o speranţă); justiţia nu îi condamnă pe hoţi şi pe corupţi. Toate astea nu înseamnă haos; sau, mai bine zis, haosul este o strategie planificată spre a perpetua noua-nouă clasă, care proliferează superb în mizerie şi dezordine. Evident, există, în politică, în economie, şi oameni oneşti, dar ei nu se pot opune tendinţei generale şi nu dau tonul.
Există o mondializare inevitabilă care ţine de facilitarea transporturilor şi comunicaţiilor. Dar există şi un exces artificial al mondializării – dictat de credinţa superstiţioasă indusă de ideologii noii economii – în atotputerea şi atotbunătatea pieţelor, de capacitatea lor, cvasimistică, de-a se autoregla. Criza mondială actuală zguduie din temelii această dogmă. Asistăm la o dare înapoi a economiei fără graniţe, o redefinire a factorului local. Într-un fel, la o „demondializare“. Este un prilej de speranţă pentru noi. Dincolo de orice retorică goală, este speranţa reconstituirii unei forţe care să valorizeze în primul rând inteligenţa, spiritul creator, iniţiativa şi gestiunea locală. Această mişcare este trendy, fiindcă peste tot va conta din ce în ce mai mult iniţiativa locală. Noua-nouă clasă, profitoare a situaţiei actuale, va aluneca de pe creasta valului. Va fi momentul unei clase a creatorilor care să se substituie celei a speculatorilor. Să nu mi se spună că sunt un utopist. Scrutez un viitor posibil. Chiar unul cert, dar sper să nu vină prea târziu.
Când am plecat din ţară acum aproape patru decenii spre a protesta contra comunismului ceauşist, când am vorbit ani de zile din exil – şi apoi din nou în ţară – despre ceea ce detestasem atâta, puterea noii clase, a burgheziei comuniste, nu îmi imaginam că România pentru care vorbeam şi militam va arăta aşa. Apoi, mi-am spus: „e nevoie de timp, există o evoluţie firească“. De aceea am crezut şi că regimul Băsescu va termina cu corupţia. Acum regimul Băsescu este „înfrânt“. Cât despre liberali, ei erau măcar cu un picior în afara sistemului; azi ei au pactizat cu nucleul retrograzilor, PSD, iar liberalii reticenţi la pactul diabolic au fost marginalizaţi. Nu degeaba Piaţa a stabilit ecuaţia: PDL=USL.
Nu mai cred în reforma propusă de sistemul politic actual. Şi nici în soluţiile disperate. Dar sunt conştient că momentul este foarte sensibil. În Piaţă se confruntă speranţele cele mai cinsite cu pucismul cel mai lipsit de scrupule. Cine va învinge, dacă va învinge cineva, este greu de spus. Dar eu prefer să cred că mai rămâne o şansă. //
