De același autor
Arestarea la New York a şefului FMI, care pe deasupra era şi favorit în prezidenţialele de anul viitor din Franţa, a creat o adevărată furtună euroatlantică. Într-un fel, atunci când analizăm atitudinile presei de pe cele două maluri ale Atlanticului, ne dăm pur şi simplu seama că, înainte de a vorbi de o ciocnire între civilizaţii (pentru a prelua terminologia huntingtoniană), se pare că ne aflăm în plin conflict intracivilizaţional occidental. „Noi şi americanii nu aparţinem aceleiaşi civilizaţii“, avea să decreteze Jean Daniel, editor al revistei Le Nouvel Observateur, insistând că poliţia ar fi trebuit să ştie că Strauss-Kahn nu era ca toţi ceilalţi oameni şi întrebându-se de ce cameristei i se acordă toată încrederea, fiind considerată deasupra oricărei bănuieli? Şi Bernard-Henri Lévy, un filosof excentric foarte la modă în timpul războiului umanitar din Libia, a fost de-a dreptul revoltat, considerând atitudinea judecătorului şi a cameristei ca un veritabil afront, un delict de lezmajestate prin faptul că au îndrăznit să-l expună justiţiei de rând. Oare se uită serviciile lui Strauss-Kahn la conducerea FMI, faptul că a adus instituţia mai aproape de naţiunile proletare, de cei fără de putere, fragili şi vulnerabili? Ce ar putea să răspundă la această întrebare un american? „Aux États-Unis, Dominique Strauss-Kahn est un justiciable comme un autre. Deal with it“, răspunde Andrew Exum, un influent blogger din Statele Unite.
În acelaşi timp însă, furtuna provocată de demisia şefului FMI este foarte sugestivă pentru că ne arată cât de mult s-a dispersat puterea economică în lume. Influenţa Europei este o umbră dintr-un alt timp, când balanţa de putere era favorabilă Occidentului. Sigur, miza este enormă. FMI este un creditor strategic al eurozonei. De aceea s-au năpustit Germania, Franţa, Marea Britanie să sprijine tot un european pentru şefia FMI. Argumentul lor? Să se respecte tradiţia. Să se continuie acel „gentlemen´s agreement“ dintre Europa şi America, de după 1944, prin care Banca Mondială revine unui american, iar FMI unui european. Şi totuşi, din 1944 numărul ţărilor membre ale Fondului a crescut de la 44 până la 187. Astăzi, puterile emergente - China, Thailanda, Africa de Sud, Brazilia, Turcia - îşi revendică, pe bună dreptate, şefia FMI. De altfel, în regulamentul de funcţionare a Fondului nu există nicio menţiune despre naţionalitatea directorului, ci se decide că acesta va fi nominalizat de comitetul executiv. Iar astăzi regulile de vot avantajează ţările cu o economie puternică, adică puterile emergente. Probabil că zilele Europei la butoanele FMI sunt numărate.
